[Povesti de fotografi] Adi Bulboacă: Îmi e dor de oameni și asta e ce mi-aș dori să fotografiez

L-am întrebat pe Adi Bulboacă cum își petrece izolarea. Ne-a spus că a ieșit la alergat și că și-a luat și telefonul ca să facă poze. Noi credem că alergatul a fost doar pretextul. Adi e specializat în fotografia de spectacole de teatru și dans, dar chiar înainte de criza cauzată de coronavirus, a participat în proiectul EverRestless, prin care a documentat participarea lui Vlad Pop la cursa de 620 km, Arctic Ultra, de la Cercul Polar, desfășurată cu scopul de a strânge bani pentru bursele educaționale ale copiilor din Asociația MagiCAMP. 

Apropo de furat meserie, Adi și-a făcut primele fotografii cu aparatul foto “furat” de la tatăl lui, pe care îl aducea înapoi înainte ca el să vină de la serviciu. Din când în când îi arăta fotografiile, spunând că le-a făcut cu aparatul unui coleg, ca să îi câstige încrederea că ar merita aparatul tatălui. Și într-o zi a câstigat-o.

”Tema la care mi-am dat seama că revin, e nostalgia, dar așa cum o înțeleg eu. Putem alege să ne întristăm că momentul a trecut sau putem să fim copleșiți de starea aia, de memorie, că-i a noastră atâta timp cât ni s-a întâmplat.”

Povestim cu Adi despre cum tinde să fotografieze lucruri care nu sunt pentru totdeauna, așa cum sunt spectacolele de teatru care trăiesc pe scenă numai câțiva ani, despre primii clienți și despre ce ar spune aparatul lui foto despre el, dacă ar putea vorbi.

Starea de spirit în izolare

Pe 20 februarie am zburat spre nordul Canadei și pe 10 martie am pornit înapoi spre casă. Pentru că m-am oprit pe drum o zi jumate în New York și pentru că am avut escală în Londra, unde am și făcut transfer cu trenul de pe un aeroport pe altul, pe 12 martie, seara, când am aterizat pe Otopeni am hotărât să fug direct la studioul foto. Acasă era Irina, speriată deja de virus, așa că nu voiam să adaug la anxietatea ei. După o săptămână, un foarte bun prieten a plecat cu întreaga familie la casa lor dinafara orașului, să se bucure măcar de aer. M-am mutat la ei și m-am simțit ca într-o vacanță pe care mi-am imaginat-o de multe ori: o săptămână într-un airbnb mișto din care să nu ies, să mă odihnesc și să mă răsfăț cu citit și cu seriale, cu meditație, cu băi lungi și cu gătit.

E drept că mereu mi-am imaginat că vacanța asta trebuie să fie într-un oraș îndepărtat și scump, ca aroganța să fie maximă. Chiar și așa, mi-a luat câteva zile bune să mă ridic de pe canapea. Stăteam întins pe-o parte uitându-mă la vreun serial care nici măcar nu mă interesa. Dacă mi se făcea sete și voiam să mă întind după apă, îmi ziceam că oricum peste vreo oră o să trebuiască să merg la toaletă sau să iau ceva din frigider și că pot să combin atunci mai multe task-uri din astea epuizante. Am reușit într-un final să mă târăsc până în dreptul balconului, să deschid ușa și să las un pic de vânticel să mă trezească. Am început meditez și de pe acolo au luat-o lucrurile în sus. Imediat după episodul ăla am început să lucrez la ceva la care mă gândeam deja de anul trecut.

Am luat hardul cu fotografii de la spectacolele de teatru pe care le-am fotografiat în ultimii mai bine de 10 ani și am început să fac selecții din ele. Aproape 3 săptămâni mai târziu am trecut de jumătate. În ritmul din viața de zi cu zi, cea de dincolo de ordonanțele militare, estimam că aș avea nevoie de 2-3 ani ca să trec prin toată arhiva. M-am mutat înapoi la studio pentru că simțeam totuși că nu aparțin locului (și că locul nu-mi aparține). Astăzi, la o lună și câteva zile de când am aterizat, m-am mutat la un alt prieten care, la fel, a plecat cu toată familia departe de București.

Pe scurt, starea de spirit a început să fie bună odată ce am început să lucrez. Optimismul e setat sus by default la mine. De la creativitate încă nu cer mult, pentru că îmi concentrez atenția pe arhiva cu fotografii, dar un bun prieten, Andrei Dăscălescu regizor și producător de filme documentare, ne-a provocat pe mine și pe mulți alții să încercăm să filmăm un jurnal de auto-izolare. O să strângă poveștile noastre și o să le pună într-un film, așa că încerc să produc niște cadre sincere și expresive pentru el.

Fotografii în izolare

Am din ce în ce mai mult chef de fotografiat cu fiecare zi care trece, dar am luat destul de în serios ordonanțele și statul în casă. De vreo săptămână mi-am făcut totuși curaj să alerg, că urla nevoia asta în mine. În prima seară am luat cu mine telefonul și am fotografiat locurile prin care mă opream să mă odihnesc. Faza e că îmi e dor de oameni și asta e ce mi-aș dori să fotografiez. E un pic ironic că am petrecut 3 săptămâni în studioul foto și nu am făcut nicio poză.

Inspirație în izolare

Concret, m-a inspirat Sorin Florea, colegul pe care l-am însoțit în Canada la începutul anului pentru a filma un documentar. S-a trezit într-o zi să iasă cu drona și să-și viziteze prietenii la ferestre. Mi-a dat o idee despre care nu o să scriu aici, pentru că mai am nevoie de puțin timp ca s-o implementăm împreună. Altfel, îmi vine să dansez și să pictez, când văd pe facebook coregrafi care desfac bucăți din spectacole sau interiorul atelierelor artiștilor. E un moment bun pentru lucruri la care nu te pricepi deloc. Nu te vede nimeni, nu te întreabă nimeni.

Recomandări de albume foto

O să mă rezum la unul singur: Tarkovsky’s Polaroids: Instant Light. Multe dintre polaroide sunt făcute în timpul exilului în Italia, departe de familie și de casă. În rest, liniștea din toate fotografiile lui seamănă cu ce s-a așezat acum peste noi.

Pasiunea pentru fotografie

Sor-mea, care e mai mare decât mine cu doi ani, a pictat toată copilăria, de când mă știu. Primea mereu complimente pentru talentul ei și cred că râvneam și eu la asta. Am verificat și am descoperit rapid că-mi lipsește talentul ăsta, așa că prin școala generală am început să caut orice altă artă prin care să mă exprim (și să-mi atrag felicitări).

Am încercat să când la chitară, dar după câțiva ani tot nu puteam să trec de la începutul de la Nothing Else Matters și de câteva balade de munte. În liceu, am început să scriu și să fac teatru, dar la scris, unde se zice că eram bun, mi s-a părut rapid că mă repet și în formă și în teme, iar la teatru mă uitam la colegii mai mari care erau mult mai buni și îmi spuneam că eu n-am cum să ajung acolo și că mai bine îi las pe ei să facă. A urmat la rând fotografia, când colegul meu a venit la școală cu un aparat digital fix înainte de vacanță de vară dintre a X-a și a XI-a. După două săptămâni de făcut poze de dimineața până seara am știut cu certitudine că asta vreau să fac mereu și, fix jumătate de viață mai târziu, here I am.

Primul aparat de fotografiat

Primul meu aparat foto a fost al lui taică-miu, iar eu nu aveam voie să pun mână pe el “că îl stric”. Era un Konika Minolta de 4 megapixeli pe care îl cumpărase în prima lui misiune militară, în Irak. S-a întors acasă cam când începusem să fac poze cu aparatul colegului. Pentru că era vacanță, băteam toată ziua orașul cu aparatul la gât, împreună cu diatamai gașca de pasionați de pe DeviantArt (un site foarte popular pe vremea mea).

Împreună cu oamenii ăia am învățat lucrurile de bază, cum că nu e nevoie să dai cu blitz-ul de pe aparat dacă soarele-i sus pe cer. După două săptămâni mi-au arătat modul manual și pe el am rămas de-atunci. Eu fotografiam garduri și ziduri scorojite, melci și rufe atârnate la uscat. Cam astea erau subiectele mele recurente. Și clădiri. Luam aparatul după ce pleca taică-miu la serviciu și aveam grijă să mă întorc acasă și să pun aparatul la loc înainte să vină el. Mai mult, odată pe săptămână aveam tupeul să-i arăt lui taică-miu pozele (sperând să vadă cât sunt de talentat și să mă lase să umblu în voie cu aparatul). Vedea denumirea fotografiilor (o recunoștea) și mă întreba cu ce aparat fac pozele, iar eu spuneam “aaa, cu aparatul lui Vlad).

După vreo lună de felul ăsta am plecat două zile la Brașov și am zis “fuck it, iau aparatul”. Când m-am întors acasă se știa deja că luasem aparatul cu mine, dar ai mei au fost înțelegători, s-au așezat lângă mine să ne uităm la poze și le-au plăcut câteva foarte mult. Două săptămâni, cănd am plecat din nou la Brașov, taică-miu m-a întrebat “Îți iei și aparatul cu tine?”

Acum, că ai întrebat așa direct despre ce simt privind la primele fotografii și pentru că am pomenit deja despre DeviantArt, o să las aici link-ul cu primii mei trei ani de fotografiat, ca să privim și să judecăm împreună. Se întămplă cam odată pe an să îmi vină în minte o poză din 2005-2008 și să știu că pot s-o găsesc doar în galeria asta părăsită de mult. Îmi fac un pic de curaj, dar tot cu teamă intru.

Și mă trezesc că de fapt, câteva lucruri îmi plac, îmi dau seama din nou și din nou că așa am început și că poate pe alocuri eram foarte sincer și cu siguranță foarte curios să experimentez, să încerc să fac în toate felurile. Simt că am pierdut mult pe drum, că nu era fotografie pe care s-o fac fără s-o întorc întâi pe toate părțile. După numai câțiva ani, când am început să lucrez ca fotograf și să fotografiez și lucruri care nu mă interesau neapărat, am început să bifez numai, fără să mai caut tot ce poate fi într-un cadru.

Tehnica fotografiei

Am avut cel mai mare noroc atunci când la 17 ani cineva mi-a făcut cunoștință cu Ionuț Staicu. Îi știam fotografiile și îl apreciam enorm, asta și pentru că îmi doream să fiu fotograf de modă. Îmi imaginam că aia e felia în care au loc și arta și comercialul și faima. Ionuț s-a uitat peste cele câteva zeci de poze pe care le aveam puse de-o parte, a zis să îi place că încalc reguli, dar pare că știu ce fac și m-a întrebat dacă vreau să fiu fotograf. Am zis un da răspicat și mi-a spus că pot să stau pe lângă el la ședințele foto pentru reviste. Am mers după el de multe ori. Simțeam mereu că îl încurc, cred că am și spart un blitz odată, că bătea vântul și ar fi trebuit să țin de el.

M-am întrebat mereu de ce mă ajută, începusem chiar să-mi imaginez că urmărește ceva de la mine, nu înțelegeam cum cineva poate fi atât de altruist. Am înțeles că așa e el. 14 ani mai târziu suntem foarte apropiați și pândesc o șansă să-i întorc măcar cea mai mică parte din ajutorul pe care mi l-a oferit. Până una alta, el e cel care m-a primit în apartamentul lui când eu mă auto-izolasem la studio (pe care tot cu el îl împart și tot din bunăvoința lui).

Am fost fan la prima vedere a lui Cosmin Bumbuț. Atât pentru fotografiile lui de modă cât și mai ales pentru cele din trenuri. Pe la 17 ani mi-am promis că în clipa în care fac primii bani din fotografie îmi cumpăr albumul Transit. Doi ani mai târziu am primit prima leafă de la TimeOut și două zile mai târziu am nimerit în Humanitasul din curtea de la Green Hours. Librăria aia funcționa ca un fel de outlet și întâmplarea a făcut că am găsit un exemplar al albumului, cel care fusese expus și era murdar la colțurile paginilor, iar supracoperta era puțin de tot ruptă.

Prețul era totuși cel întreg, iar eu nu luasem chiar așa mulți bani de la revistă, așa că eram un pic îndoit dacă o să cumpăr sau nu albumul. Cu mult tupeu și cu și mai multe emoții, l-am sunat pe Cosmin (nu ne cunoșteam personal, dar mai vorbisem odată la telefon, când îl invitasem la un festival de liceeni). I-am povestit cum mi-am promis cu ani în urmă că o să cumpăr albumul ăsta din prima mea leafă și că mi-aș dori să mi-l semneze. A doua zi ne-am întâlnit și îi sunt și acum recunoscător pentru prietenie și pentru inspirație.

Și mai e Iulian Nan pe care l-am cunoscut tot în liceu când încercam să mă hotărăsc încotro să merg, UNATC sau UNARTE. Iulian era student la imagine de film, dar făcea mult mai multă fotografie decât colegii lui și cu maximă siguranță, mult mai interesantă. Am rezonat instant cu fotografiile lui alb negru și mișcate sau color și suprasaturate. Erau mereu provocatoare, iar azi e fotograful pe care în continuare îl invidiez cel mai tare.

Lecții învățate pe parcurs

Prin anul II de facultate am început să lucrez pentru Ambasada Franței la București. Directorul Artistic al Ambasadei era Philippe Guillet, un personaj inegalabil. Știam despre el că lucrase cu Jean Paul Gaultier și cu Yves Saint Laurent. Printre multe alte evenimente pe care le coordona  pentru Ambasadă și pentru Institutul Cultural Francez, crease un festival de modă, Pasarela.

La scurt timp după ce ne-am cunoscut, m-a invitat să fiu fotograful oficial al festivalului și începeam lucrul cu o ședință foto pentru imaginea ediției din anul ăla. Era o ditamai desfășurarea de forță, cu vreo 20 de personaje, cu super make-up artiști și hair designeri, cu scenografie, cu tot ce îmi puteam imagina și mai mult. Iar eu, la 19 ani, nu știu dacă puteam fi altfel decât un pic speriat. Cât încă se lucra la păr și la machiaj, Philippe m-a luat de-o parte și mi-a spus că are încredere în mine și la urmă a adăugat “Adi, remember, talent doesn’t have any age”. A fost fix lucrul pe care aveam nevoie să îl aud și am putut da tot ce aveam eu atunci. Bine, tot Philippe e cel care mi-a spus vreo doi ani mai târziu, când începea să-mi apară un pic de burtă “Adi, what is this, there is no such thing as a fat photographer”.

Primii clienți

Primii bani au fost de la TimeOut București, care mă plăteau în funcție de câte fotografii intrau în revistă, indiferent de cât timp petreceam fotografiind. M-a motivat enorm sistemul ăsta. Totodată, ajungeam prin multe locuri și în fața multor oameni, iar unii dintre ei apelau cu alte ocazii la mine. Cu Ambasada Franței tot datorită revistei am ajuns să lucrez, după ce i-am făcut un portret Ambasadorului pentru un material publicat. Începusem să lucrez cu câte un designer și cu câte o revistă de modă. Țin minte un editorial care îmi place și acum, pentru Claudia Castrase în The One. După vreo doi ani mi-am dat seama că fotografia de modă nu-mi place, că-i mai degrabă un moft pentru mine, și în timpul ăsta mă apropiam tot mai mult de teatru.

Tip de fotografie

Fotografiez spectacole de teatru și de dans și, automat, fotografiez și actori. Asta a fost singura constantă în ultimii 12 ani, altfel trecând prin mai multe genuri.

Tema la care mi-am dat seama că revin, fără să-mi dau seama în primă fază, e nostalgia, dar așa cum o înțeleg eu. O stare care ne permite să rememorăm un moment foarte plăcut la o intensitate copleșitoare. Și da, putem alege să ne întristăm că momentul a trecut sau putem face ca mine și să fim copleșiți de starea aia, de memorie, că-i a noastră atâta timp cât ni s-a întâmplat.

În fotografie asta se traduce printr-o vânătoare după locuri sau obiecte aflate în pragul dispariției, dar care încă sunt folosite sau vizitate. Le fotografiez pentru că vreau să-mi aparțină și după dispariție. Concret, am fotografiat trenuri construite în 1935, care încă duc zilnic navetiști dintr-un loc în altul, am fotografiat Daciile 1310 pe care le vedeam în copilărie la fiecare întorsătură de cap, iar acum sunt ascunse prin curți și pe după blocuri, am fotografiat înghețate în timp ce se topesc vara pe asfaltul fierbinte și fotografiez spectacole de teatru care trăiesc pe scenă numai câțiva ani.

Stilul tău

Îmi place să cred că mă apropii tot mai mult de realitate, filtrată poate doar prin personalitatea mea, nu și prin efecte care sunt trending.

Am dat acum vreo doi ani peste un fotograf pe insta, Cristophe Jacrote, m-a fascinat de-atunci. Fotografiază doar spații înzăpezite și reci, i-au scăpat doar câteva poze cu ploi de când îl urmăresc eu. Am ajuns la începutul anului la Arctic, în Nordul Canadei, la -40 de grade și alb cât vezi cu ochii și cred că tot ce văzusem deja la Jacrot a pus un pic amprenta pe fotografiile mele cu zăpadă.

Aparatul tău foto despre tine

Ar spune că nu am grijă de el, că îl muncesc prea mult, că nu-s atent și că-i lovesc obiectivele de tocuri de ușă. Sau că nu am grijă de mine, că mă muncesc prea mult, că nu-s atent și că mai dau cu capul în câte un coș de gunoi pe stradă.

Trick-uri pentru relaxarea subiecților

Nu consider asta un trick, dar faptul că le spun să aibă încredere în mine, că știu exact ce fac (chiar dacă nu-i mereu așa) pare că-i ajută.

Sesiuni foto de povestit

Mă gândesc la o a doua ședință foto mai complexă făcută pentru Philippe Guillet, tot pentru Pasarela, tot pe la 19 ani. Trebuia să fac o fotografie cu Philippe în mijloc și vreo 10 femei din echipa lui în jur, ca niște petale. Nicio legătură cu vreo zonă sexy, doar un frumos și elegant omagiu adus feminității. Toată lumea goală (înafară de mine, se înțelege). Eram la mine în studio, unde aveam un tavan mai înalt de 4 metri și o scară cu care ajungeam la fel de sus și care avea un picior un pic îndoit, ceea ce o făcea să tremure și pe mine să transpir. Dar m-am suit să fac poza și, evident, în mai puțin de un minut eram leoarcă. Toată lumea din poză se distra și chicotea despre cum tânărul fotograf este atât de dulce, cum transpiră el sufocat de frumusețea nurilor lor. Mie nu-mi vine nici acum să cred că am coborât întreg de pe scara aia.

3 fotografii preferate

Am ajuns întâmplător acum vreo 12 ani în atelierul de pictură al Teatrului Odeon (în incinta teatrului Giulești). Îl fotografiam pe Răzvan Mazilu, iar locul ăla era unul dintre preferatele lui din București. Am văzut un dulap imens cu multe rafturi mici, complet acoperit de ce îmi imaginez că era rezultatul multor ani de teste de culori. L-am fotografiat frontal. Mă fascina curățenia și exactitatea repetițiilor liniilor dintre rafturi și mă intriga haosul creat de culorile care îl îmbrăcau.

M-am întors după un an pentru a vedea dulapul vopsit de data asta în cel mai imaculat alb. A fost dureros, dar m-am simțit foarte noroc să îl fi prins în forma lui precedentă. Acum un an și ceva, înainte ca Teatrul Odeon să piardă acele ateliere, am mers să fotografiez spațiul înainte de transformare. Dulapul era în continuare neclintit și culorile apăruse din nou între timp.

Am întâlnit într-un tren personal, între Cluj și Dej, un punker cu creastă verde. Era parte dintr-un grup de elevi sau studenți și îi însoțea o profă de engleză. Omul făcea un castel din cărți de joc și nu știam cum să-i cer voie să-l fotografiez. Da, cred că mi-era puțin frică de el. I-am făcut până la urmă un semn discret cu aparatul de fotografiat, l-am întrebat practic dacă “se poate”. S-a dovedit a fi cel mai blând suflet, un om foarte cald și cumva calitățile astea îmi par și-acum într-un echilibru perfect cu creasta, tricoul, insignele și vesta de blug.

Bătusem deja vreo 1200 de kilometri cu mașina în Nordul Canadei și organizatorii cursei pe care o documentam ne spuseseră de mult că imaginile pe care o să le vedem sunt din ce în ce mai copleșitoare pe măsură ce ne apropiem de Oceanul Arctic. Apropiindu-ne de un orăsel de 1300 de locuitori, Fort McPherson, am fost curioși să facem stângă pe un drum puțin mai lat decât o alee, spre niște căsuțe din care nu înțelegeam nimic. Ne-am prins prins rapid că e vorba de un sat de vacanță construit în jurul unui lac, o așezare complet pustie în timpul iernii. Ne-am plimbat vreo 20-30 de minute prin sat, eu am avut grijă să trec prin dreptul absoplut fiecărei căsuțe, dar știam încă din mașină că ăsta e cadrul câștigător.

Intenția autorului 

Ce mi se pare mie cu adevărat important e ca publicul să înțeleagă ceva, să fie mișcat în vreun fel, să realizeze ceva despre el sau despre el în raport cu o imagine. Nu știu cum a evoluat publicul, aș spune că eu însumi am evoluat împreună cu el, ca într-o oglindă. Știu că avem cale lungă până la piața de fotografie din alte țări și până la publicul din țările la care mă gândesc. Salut publicul de fotografie documentară, care are și norocul de a primi materiale foarte bune de la o mână generoasă de fotografi foarte mișto. Mă gândesc la Andrei Pungovshi, Ioana Moldovan, Petruț Călinescu, Ioana Cârlig și destul de mulți alții.

Ghid personal de etică

Nu mă simt confortabil să fotografiez fără să cer voie. Sau dacă fac asta, caut să cer voie după să folosesc imaginea. Mi-e clar că ăsta-i motivul pentru care nu m-am aproapiat niciodată de fotografia de stradă.

Sper să nu mă întâlnesc cu imagini care promovează violența, abuzul sau rasismul. Arta ar trebui să lupte împotriva lucrurilor ăstora. Sunt fotografi și artiști care se străduiesc să șocheze, nu pentru a educa sau a corecta comportamente sociale nocive, ci doar pentru a ieși în față sau pentru a face rău. Poți recunoaște personalitatea cuiva prin arta sau produsele pe care le oferă.

În rest, cred că putem vorbi despre cum alegem clienții. Dacă știu despre cineva că s-a purtat neprofesional cu un coleg, sigur o să zic pas la invitația de a lucra împreună.

Trenduri în fotografie

Prin lume se poate vorbi despre asta, dar recunosc că nu le urmăresc. Mă feresc chiar, de frică să nu fiu influențat, de frică să nu fiu neoriginal. Nu putem vorbi despre trenduri în România, pentru că școala noastră de fotografie e destul de random, iar internetul e o sursă atât de largă de inspirație încât fiecare își alege ce-i place, nu e nimeni mufat la o singură sursă. Dar vreau să salut pofta cu care lumea a reînceput să facă fotografie pe film, chiar dacă asta înseamnă că acum aștept chiar și mai bine de două săptămâni să-mi vină filmele de la developat de la Miva.