[Povesti de fotografi] Ioana Moldovan: Am ajuns în orașe și sate în care m-a lovit pustietatea, locuri cufundate într-o liniște apăsătoare

În fotojurnalism, mai important este să ajungă la public povestea celor documentați și mai puțin intenția autorului, consideră Ioana Moldovan. Fotografiile ei sunt axate pe teme sociale, probleme legate de drepurile omului sau efectele conflictelor armate. O perioadă a fost interesată și de mișcările de protest. Pasiunea pentru fotografie a pornit prin anii 2000, cand îi plăcea să răsfoiască multe albume, în special alb-negru. Moneda cu care și-a cumpărat primul aparat foto a fost curiozitatea, iar prima fotografie este păstrată și acum de tatăl ei, într-o ramă, pe perete.

”Eu am învățat atât de mult de la oamenii pe care i-am fotografiat de-a lungul timpului, încăt să le spun povestea parcă nici nu mai pare un schimb corect.”

Ioana a pornit într-un turneu de documentare prin țară, în contextul carantinei. A fost pentru prima oară, când nu s-a putut apropia de oameni, pentru a le spune povestea. Vorbim cu ea despre această experiență, apoi despre începuturile ei în fotografie, despre primul client, Al Jazeera English, care i-a vazut fotografiile în social media și a contactat-o, dar și despre principiile ei profesionale și proiectele ei dragi.

Documentarea pandemiei prin țară

A doua zi după ce s-a dat ordonanța militară nr. 3 care impunea restricții de circulație, am plecat pe teren prin România pentru a documenta cum e afectată viața de zi cu zi a oamenilor în perioada coronavirusului. A celor care nu se văd zilele astea la televizor. Am plecat la drum într-o autocaravană, oferită pentru acest proiect de Joy2Wander, echipată cu provizii, pentru a limita la maxim contactul cu alte persoane și pentru a ne permite autoizolarea.

Am ajuns în orașe și sate în care m-a lovit pustietatea, locuri cufundate într-o liniște apăsătoare. Dar și în locuri unde doar măștile de pe fețele oamenilor făceau diferența față o zi normală.

Mi s-a părut foarte nenatural să fac fotojurnalism fără să mă apropii de oameni, să le ascult povestea ținându-i la distanță. Însă fără muncă pe teren, chiar și în condițiile acestea, ”jurnalismul e pustiu”.

Deva - 26 Martie

Starea de spirit

Oamenii sunt mai speriați de efectele economice și insecuritatea viitorului decât de pandemie în sine. Indiferent că sunt de la oraș sau din sate, se tem mai degrabă că își vor pierde locul de muncă sau nu își vor mai permite să plătească ratele.

În anumite zone ale țării (de exemplu județul Timiș, Arad, Harghita) oamenii sunt mai conștiincioși și repectă restricțiile impuse, în alte zone mai puțin (de exemplu județul Galați).

Bacău - 29 Martie

Recomandări

La editura Thames&Hudson există colecția Photofile, câte o carte dedicată unui fotograf. De acolo, poate alege oricine ceva pe gustul lui. Ah, și desigur, albumele de fotografie documentară publicate de fotografii noștri.

Pasiunea pentru fotografie

La început, prin 2002, petreceam foarte mult timp uitându-mă la fotografii. Îmi plăceau în mod deosebit fotografiie făcute pe film alb-negru. Am hotărât pur și simplu să încerc să fotografiez și eu. Nu a existat vreun element declanșator, altul decât curiozitatea de a încerca să imortalizez ce vedeam în jur. Am observat că mă bucuram de fiecare moment petrecut făcând fotografii. Probabil așa am ajuns fotograf.

Primul aparat de fotografiat

Mi-am cumpărat primul aparat foto semi-profesionist pe film în 2003, atunci când mi-a fost clar că era ceva ce voiam neapărat să încerc. Făceam mai mult fotografie de stradă, instantanee. Prima fotografie a fost o greșeală reușită, în ochii mei de atunci desigur. Un peisaj contre-jour lângă lacul Snagov. Am pus mâna deasupra obiectivului să încerc nu mai știu ce efect și mi-a intrat palma în cadru. Când am developat filmul, a ieșit ceva dubioso-interesant. Dar eram mândră de greșeala mea. Tata are și acum poza aceea înrămată pe perete.

Tehnica fotografiei

Am învățat treptat, făcând fotografii și experimentând. Un aport important la procesul de învățare l-au avut câțiva prieteni fotojurnaliști cu care am putut să mă consult și care au avut mereu un sfat util. Am mai participat la câteva workshop-uri, dar erau axate pe storytelling foto, nu pe tehnică.

Lecții  învățate pe parcurs

Să am răbdare, să aștept. Și să ascult.

Primul client

Eram în Kiev, documentând protestele din Maidan în decembrie 2013. Pe vremea aceea aveam încă un job stabil din care îmi finanțam proiectele fotografice. Am postat fotografii, ca și până atunci, pe rețelele de social media. M-a contactat editorul foto de la Al Jazeera English și m-a întrebat dacă nu vreau să public o serie foto de acolo. Normal că am zis da.

Inspirație

Dacă vorbim de fotografi a căror muncă o apreciez, sunt mulți. Din România aș putea să-i numesc pe colegii de la Documentaria: Andrei Pungovschi, Bogdan Dincă și Adrian Câtu, pe Ioana Cârlig, Petruț Călinescu, Mihai Barbu. Din afară sunt prea mulți. Dar pentru că am avut plăcerea să îl cunosc personal în timpul unui masterclass de fotografie documentară organizat de agenția NOOR, trebuie să îl menționez pe Stanley Greene, care pe lângă un fotograf excelent, a fost și un om deosebit.

Aparatul tău foto despre tine

”Am apreciat mult că în prima noapte am dormit împreună.”

Trick-uri pentru relaxarea subiecților

Mă rezum la o conversație onestă, inițial despre ceea ce vreau să fac, iar apoi vorbesc cu oamenii despre orice. Mai ales în cazul proiectelor de lungă durată, această comunicare sinceră și deschisă este foarte importantă.

Sesiuni foto de povestit

Sunt destule momente amuzante, dar îl voi povesti pe cel mai recent. Este o discuție între doi oameni pe care am auzit-o în timp ce fotografiam zilele trecute în Aliman, județul Constanța, oamenii care se îngrămădeau să cumpere răsaduri. Scurtul schimb de replici a decurs așa.

- Asta de ce filmează?

- Nu știu. Împinge-o-n șanț!

- Împinge-o tu!

Nu, nu am vizitat șanțul.

3 fotografii preferate

O să aleg mai curând trei fotografii din proiecte preferate.

Prima este de pe frontul din estul Ucrainei, unde am petrecut o săptămână cu soldații ucraineni în poziția militară Zenit. A fost o experiență cu totul unică. Într-una din zile, în timp ce eram în patrulă spre un post mai avansat, l-am surprins pe Koha (numele lui de război) într-un moment de odihnă. Printre zidurile dărăpănate și ciuruite de gloanțe, cu zgomot de artilerie în fundal, el părea atât de liniștit. Este o imagine care va rămâne mereu cu mine.

A doua este din proiectul Doctor la țară. Este povestea doamnei doctor Floarea Ciupitu, medic de familie într-o comună din sud-vestul României de peste 30 de ani. Am vrut să documentez ce înseamnă să fii medic la sat, care sunt problemele și provocările cu care se confruntă acești doctori și să subliniez nevoia ca statul român să găsească voința și mijloacele prin care să asigure accesul la servicii de sănătate pentru milioanele de oameni din mediul rural. Voiam să atrag atenția asupra problemelor din sistem, dar am vrut să o fac cu un exemplu pozitiv. În ciuda tuturor neajunsurilor sunt medici care își fac meseria cu pasiune și dedicare. Pentru ei nu e doar o meserie, ci o chemare.

A treia este din proiectul Invictus, povestea pregătirii militarilor români răniți pentru prima lor participare la Jocurile Invictus. Pot să spun fără rețineri că pentru mine documentarea proiectului Invictus a fost o experiență foarte emoționantă, neegalată până în momentul de față. Cred că se datorează și faptului că am petrecut foarte mult timp alături de ei și m-am apropiat de ei. Dar cred că cel mai mult are legătură cu faptul că militarii Invictus mi-au dat o lecție de viață. M-au făcut să cred în puterea de a trece peste greutățile vieții, de a te ridica din nou chiar dacă ai ajuns sau doar te simți la pământ. Și cred că îi pot face și pe alții care au nevoie de asta.

Relația public-autor

În fotojurnalism, mai important este să ajungă la public povestea celor documentați și mai puțin intenția autorului. În ce privește publicul, mi se pare din ce în ce mai prezentă și importantă implicarea și disponibilitatea acestuia de a susține proiectele jurnalistice independente în care crede sau care îi plac. Cel puțin înainte de această criză. Dacă, totuși, numărul celor dornici să se implice crește, jurnalismul independent de la noi s-ar putea baza și pe aceste contribuții sau donații venite de la ei.

Deontologia fotografului

Pentru mine două lucruri mari și late sunt importante: să nu minți și să respecți oamenii pe care îi documentezi. Pentru un fotojurnalist este imperativ - de dorit e prea puțin spus - să își asume caracterul obligatoriu al onestității, să conștientizeze și să-și asume responsabilitatea care vine cu actul fotojurnalistic. Cât despre oamenii care ne acceptă în vieților lor, încrederea lor trebuie prețuită, acest „dar” pe care ni-l fac, primindu-ne în cele mai personale momente, trebuie apreciat și respectat. Eu am învățat atât de mult de la oamenii pe care i-am fotografiat de-a lungul timpului, încăt să le spun povestea parcă nici nu mai pare un schimb corect. Iar pentru timpul, deschiderea și încrederea lor, le sunt recunoscătoare.

Trenduri în fotografie

Fotografia în sine a devenit un trend. Trebuie să recunosc că nu sunt mare consumatoare de alte genuri de fotografie în afară de fotojurnalism și fotografie documentară (aceasta putând desigur îmbrăca multe forme estetice). Pot să apreciez și un peisaj și un nud, însă nu mă simt în măsură să vorbesc despre trendurile fotografiei în general. În fotografia documentară observ că se caută abordări noi, mai personale, care să țină mai mult de viziunea și de ce nu, inventivitatea fotografului decât înainte.