[Povesti de fotografi] Vlad Eftenie: Vocile apropiatilor imi spuneau ca oricine poate sa faca poze. Doar ca eu nu simteam ca fac poze ca oricine

Nu totul trebuie fotografiat, unele subiecte merita doar privite si intampinate cu o mica reverenta, crede Vlad Eftenie. Despre cele mai bune cadre ale lui spune ca nu le poate explica. Dar stie ca atunci cand le-a facut, s-a lasat purtat de intuitie si ceva din el a zis ”acum!”.

A inceput sa fotografieze din 2003 si tot de atunci sa predea cursul de fotografie la Facultatea de Arhitectura Ion Mincu. Si-a obtinut doctoratul pe tema - fotografia ca instrument metodic in studiul arhitecturii. Prefera sa fotografieze viata urbana cotidiana, pentru ca are mana libera creativa. Din cand in cand, alege portrete, arhitectura, peisaje sau pur si simplu, stari.

Intrebarea de care se loveste mereu, inainte de a pleca undeva, ramane "Ok, si eu ce aparate iau azi cu mine?". Raspunsul si alegerea lui definesc rezultatul.

Vorbim in primul rand cu Vlad despre cum percepe izolarea sociala si despre faptul ca lucreaza la o carte de teorie si filosofie a fotografiei, apoi abordam cariera lui, de la povestea primului aparat foto pe film, pe care i-au tremurat mainile, la lectiile invatate ca fotograf, deontologia si trendurile care s-au conturat la noi. Vlad spune si povestea fotografiilor lui preferate, pe care le-a surprins spontan.

Starea de spirit in izolare

Am mai iesit pe langa casa, cu grija la distantarea sociala, sa fac ultimele poze cu inceputul primaverii. Am inteles pericolul invizibil, modul in care se propaga si incerc cat mai disciplinat sa respect reguli minime de protectie si curatenie.

Ma simt stabil, nu m-a bantuit seductia panicii sau vreun spirit ursuz. Nu cred ca frica trebuie lasata sa isi faca de cap in modul in care ne gestionam starile si reactiile. Am exercitiul de a sta cu mine, de a fi cu mine, sunt un introvert antrenat, dornic insa de a face cei 25k de pasi pe zi, observand lumea si oamenii. Acum nu pot face asta. In rest, imi sunt tot eu.

In cartierul in care locuiesc e liniste, lumea e civilizata, am sansa sa vad un parc pe geam, soarele, sa pot iesi la aer pe o mica terasa. Nu exagerez cu absorbtia de stiri negative si filtrez cat mai bine diluviul de pareri, opinii, contradictii si bune intentii din social media. Incerc sa fiu discret, sa nu postez continut inutil si sa ajut cat pot cauzele bune. Incerc sa raman informat, alert si sa am grija de energia mea. Am refuzat politicos sa imi tot dau cu parerea in stanga si in dreapta, nu simt nevoia, are cine sa o faca. 

Cum petreci timpul

Lucrez cu studentii mei de la facultate, proiectele de an isi continua desfasurarea. Scriu mult, profit pentru a face ordine, curatenie. Am organizat mai bine arhivele cu poze si am scos la lumina cadre realizate in ultimii 15 ani, unele nu au vazut inca lumina ecranului pana acum. Am multe activitati si nu am timp sa stau. Cercetez arhive cu filme clasice, sterg de praf albumele vechi de muzica, fac auditii, tin prezentari on-line, scoala altfel, pregatesc seminarii. 

Partea buna e ca pot face acele activitati care necesita starea de a fi static, de fi in fata calculatorului. In acest fel pot sa incep sa definitivez cartea de teorie si filosofie a fotografiei pe care o vorbesc prin viu grai de 10 ani, la workshopuri, prezentari si cursuri de fotografie. Incerc mereu sa iau poartea buna a lucrurilor, cu gandire flexibila si voie buna. E ceva care vine natural dinauntru, nu ma fortez sa fac asta.

Fotografii in izolare

Ma abtin sa fac selfie-uri banale, sa povestesc ce fac eu zilnic, nu mi se pare ok sa incarc spatiul emotional si virtual cu lucruri normale sau marunte. Mai mult stau prin arhive si descopar cadre vechi, lucrate pe film. Nu vreau sa abuzez de pisica si sa iau like-uri usoare, nu simt asta. M-ar alerga prin casa dupa criza. Ma uit sa vad cum va fi apusul fiecarei zile, nu am un unghi bun de pozare, am o cladire fix pe traiectoria lui. Pot ridica drona insa, sa privesc zarea, iar asta e ca un fel de buzdugan aruncat dinainte-mi care imi mai da impresia de respirare adanca, imi da o bucurie launtrica.

Totusi fac ceva. Mi-am propus sa imi pozez toate aparatele foto si obiectivele din colectie, pe indelete. Le redescopar, le sterg de praf, pun baterii noi, le verific, le ascult, le simt, le fac poze "kinky", e ceva care imi face mare placere. Pe indelete, rememorand povestile fiecaruia. Avem acum timp sa facem lucruri in liniste, lent, calm, pe indelete, respirand, privind, amintindu-ne. Merita profitat de asta, acum. 

Ce te inspira in izolare

Ma inspira lumina de afara, atunci cand e soare. Imi sun parintii sa stiu daca sunt bine. Ma linistesc mereu si ziua poate incepe bine.  Aroma aerului proaspat de pe geam, o cafea buna, o limonada cu apa minerala si gheata. Cercetez Youtube-ul in cautare de concerte full foarte tari (vezi Genesis de la Dusseldorf, 2008, o minune). Il las sa mearga in backgroud sau il pun pe televizor, mare, sa il savurez. Sau pun cd-uri si navighez prin memoria emotionala, in timp ce lucrez la calculator. Pat Metheny, Miles Davis, John Pattitucci, Sting, Santana, Spandau Ballet, Tears for Fears, Ceaikovski, Chopin, de ce nu. Se lucreaza perfect in compania lor. Seara pun doua filme bune, unul calm, romantic si altul de actiune. Pentru diversitate. Urmaresc regizori, cu integrala lor, sau anumiti actori, cu filmografia accesibila on-line. 

Evadez cu gandul la marea pe care o iubesc, la briza, la orizontul pe care il poti atinge oricand cu imaginatia. Consum memoria pasilor facuti pana acum si a respiratiei de la malul marii.

Recomandari

Recomand sa nu se faca nimic dupa vreo reteta a altcuiva. Sa faca doar ceea ce le cere sufletul, inspiratia, intuitia. Poate ca un album foto nu pica la fix mereu. Uneori refugiul sta intr-o carte sau intr-un film cu urmariri, sau in cancan-uri complet superficiale, care te ajuta sa uiti putin. Nu vom deveni profesori de arta, de scriere sau oameni de stiinta, filosofi, dupa ce iesim din carantina. Vom fi noi insine, avand insa reflexul de ne spala pe maini si de a lasa distanta intre noi. Uneori o muzica ne mangaie, sau pur si simplu ne putem simti mai bine nefacand nimic. Daca cineva vrea insa sa scotoceasca prin albume foto, recomand site-ul Magnum Photos, cu click pe fiecare fotograf de acolo. Sa caute site-urile Leica, Hasselblad, si sa se minuneze privind excelenta tehnica si artistica. Sau site-uri de calatorie cu destinatii exotice.   

Pasiunea pentru fotografie

Era undeva in septembrie, prin 2003, cum imi place mie sa spun. Ne-am cam descoperit unul pe celalalt, eu i-am facut loc, mult loc, si ea a avut incredere sa devina instrumentul care sa scoata un erou interior, invizibil, la lumina. Caci m-a ajutat sa devin si sa ma transform, cum nu stiu ce alt instrument ar fi reusit. Fiecare dintre noi avem un astfel de instrument magic, trebuie doar sa il lasam sa vina la noi, sa il identificam si sa lasam temerile la o parte.

Dupa ce am terminat facultatea, care mi-a absorbit cam toata energia de care eu eram capabil, mi-am dat seama ca nu stiu mare lucru despre lume. Despre mine, nici atat. Si atunci a aparut un prim aparat digital, de 3 megapixeli. Nu prea l-am luat eu in seama, dar niste prieteni au observat ca ce fac cu el arata diferit fata de ceea ce vedeau ei, pe unde mergeam. Asta mi-a atras atentia. Am continuat, a aparut nevoia de a avansa, si din acel moment caile au inceput sa se deschida una cate una. Era ca o foame pe care o hraneam pozand, cercetand, cautand, afland, explorand (exces de gerunziu, dar asta e, l-am consumat aici, gata), invatand istoria fotografiei.

A aparut apoi un al doilea aparat digital, mai avansat. Am lucrat cu el pana i-am epuizat resursele tehnice si creative. Am avut sansa ca in acea perioada sa pot calatori aproape neincetat. In acei ani eram plecat si cate sase luni, cu studii, cu schimburi academice. Atunci am fost pregatit pentru un alt nivel si au aparut intrebarile bune. Fiecare raspuns a fost ca o treapta pe care urci, in tine.

Abia atunci au aparut pentru mine aparatele pe film si am constientizat pasiunea. Incepea era digitalului si toata lumea isi vindea aparatele pe film, bijuterii ale tehnicii. Mi-am dat toti banii de buzunar vanand pe net astfel de aparate. Acele aparate pe care le pozez eu acum, in liniste, dupa cum spuneam mai sus.

Piedici

Ecourile vocilor apropiatilor imi spuneau ca nu era bine sa fac asta, oricine poate sa faca poze. Doar ca eu nu simteam ca fac poze ca oricine. Am rezistat si am fost perseverent. Mi-am ascultat chemarea si vocea interioara, care imi spuneau ca fac bine ce fac.

In 2010 am inovat domeniul meu profesional, dandu-mi doctoratul cu un subiect legat de fotografia ca instrument metodic in studiul arhitecturii. Era singurul lucru pe care l-as fi facut fara sa simt ca trece timpul, zi si noapte, fara sa simt vreun efort. Iar asta a deschis noi drumuri.

Am inceput de atunci sa tin cursul de fotografie la Universitatea de Arhitectura, unde sunt cadru didactic din 2003. Curs care este mereu "sold out", asta ma bucura enorm. Au aparut recunoastere, premii, expozitii, clienti. Am inovat si in acest domeniu, la noi fotografia fiind  intr-o stare adolescentina de dezvoltare prin prisma comerciala, in perceptia celor din afara domeniului. Dar asta e o alta discutie, legata de constienizarea fenomenului fotografic si a valorilor sale, despre respectul domeniului.    

Primul aparat de fotografiat

Cred in povesti. Am crescut cu povesti, cu semne, cu mituri, cu personaje cu puteri supranaturale, cu Sfanta Vineri. Cu intelesuri multiple, dincolo de pojghita realitatii. Un aparat foto nu se deosebeste cu mult de o sabie Jedi. Poate fi un instrument extrem de puternic de exprimare, de afirmare a eu-lui creativ, de transformare a lumii. Instrumentul se arata atunci cand apare nevoia pentru el. Din momentul in care iti pui o intrebare buna, cand identifici o dilema buna, toate caile converg spre aflarea raspunsului.

Asa a fost si cu mine. Ma intrebam "mm... ar trebui sa incerc sa trag si pe film... dar cum? cu ce aparat? in ce fel?...". Filmul parea un mister total, o enigma, un Sfant Graal. Si nu la mare distanta de timp, intrand in pensiunea la care ma cazam de obicei, in Predeal, apare gazda, in cadrul usii. Un barbat bine facut, tipul neamtului harnic, robust, serios, dar simpatic. Ma vede cu mainile ocupate cu bagaje, si cu un mic aparat digital atarnand la gat. Zice "Bine ati venit! Haideti! Ia uite, dumneata faci fotografie, stii pe cineva interesat de un aparat pe film? am unul si vreau sa il vand....". "Film??... pai chiar eu!". "Hai ca ti-l aduc sa il vezi, poate gasesti pe cineva care sa il ia!". Si il aduce. Eu nu stiam nimic pe atunci despre aparate. Am vazut in mana lui atunci un obiect magic in forma de aparat clasic, asa cum vazsusem in carti si pe internet, scria pe el Canon, cu caractere clasice, gravate. Avea si zoom! Am fost "Wooow....."."Pai dati-mi-l mie sa ma uit la el si revin". L-am luat in camera, eram transportat cu totul, cred ca imi tremurau mainile. Imi dorisem, si acum aveam in mana aparatul foto. L-am sunat pe Petrescu (se stie el care, cand va citi articolul), un bun prieten fotograf profesionist. I-am zis ce tin in mana, i-am zis cat cere pe el, a zis ca mai bine nu. Eu am zis da. Am dat fuga la bancomat, i-am dat banii si am ramas cu aparatul in mana, adulmecandu-l. Nu am facut atunci poze cu el, nu aveam film. Doar l-am tinut cat mai aproape de mine, sa simt mai bine senzatia de a avea un aparat adevarat, clasic.

Eram curios cum ies pozele pe film, ar fi trebuit sa fie diferit de digital, cu totul alta poveste. Nu am stiut atunci prea bine ce sa fac, unde sa merg, ce film sa iau, unde sa developez. Am luat orice film, am developat la studenti, am scanat tot la ei. Cred ca prima poza e facuta la Ateneu. El a devenit un laitmotiv in fotografia mea, in acolada celor 17 ani. Nu stiam atunci cand am facut acolo prima declansare, ca va deveni locul meu-reper in oras. Simt ca inceputul, in absenta cunoasterii, ma ajuta sa simt o magie cu vibratie nemaipomenita. Creativitatea era infinita, in absenta experientei.

Am revenit la pensiune peste un an. Aveam aparatul pe film cu mine. Mi-a deschis tacut sotia domnului. Inalta, distinsa, cu o privire stinsa. Mi-am ascuns zambetul si am intrat. "Ati mai fost la noi?", ma intreaba incet. "Eu sunt, baiatul cu aparatul!". Se uita mai atent, vede aparatul, il recunoaste si ma cheama cu ea. Las totul jos si merg in urma ei. Urcam la etaj. Camera e intunecoasa, linistea e brazdata doar de ecoul parchetului vechi. Ma uit dupa sotul ei, inteleg ca nu este acolo. Se stinsese intre timp, subit. Fara cuvinte, ia o sticla de pe un raft, doua pahare mici. Se intoarce spre mine, ma invita din gesturi sa ma asez pe un anumit scaun. Imi pune pe umeri vesta domnului, am recunoscut-o. Se aseaza pe celalalt scaun, inchinam, tacut. Timpul sta in loc.  Am stiut atunci ca a inchinat un pahar cu sotul ei, prin mine, iar aparatul era acea legatura intre lumi, intre suflete, in timp. M-am emotionat. Am pastrat totul, ca pe o taina.

Aceasta e povestea primului meu aparat pe film.  As vrea sa mai simt astazi ce simteam atunci, asta e imposibil, insa. Cu cat devii mai mult tu insuti, in cunoastere, cu atat mai putin loc de zbor ai inauntru. De asta trebuie mereu si mereu cautate spatii noi, inspiratii noi, locuri noi, interioare, de explorat, de descoperit. Reteta si manierismul adorm complet creativitatea.

Tehnica fotografiei

Am fost si raman un autodidact. Fara sa imi doresc sa sune arogant, am simtit atat de mult de explorat in mine, incat nu am avut chemare sa ma uit prea mult la altii si sa zic "vreau si eu sa fac asa!". In cautarea sinelui, e important sa exploram in noi cat mai mult, sa vedem ce descoperim acolo. Sigur, exista oameni care ne inspira, exista mentori. Tehnica e partea cea mai plictisitoare de predat si de explicat. E vorba de cifre, click, mecanisme, profunzime de camp in functie de distanta pana la subiect si valoarea diafragmei, aflarea expunerii corecte in functie de ceea ce iti doresti sa exprimi, vizual. Cifre, fractii. Nu are rost sa fie predate sau invatate, merita insa din plin experimentate.

Cei mai multi oameni pe care ii intalnesc lasa tehnica sa ramana un zid in calea creativitatii. Produce teama sau gandire rigida, indeamna la reguli si clisee. Insuficient pentru o exprimare libera, in cheie creativa. Da, trebuie sa stii totul la perfectie, incat sa ajungi sa simti cu ochii inchisi. Asta se exerseaza in mii de ore de lucru, de tras invataminte din erori.  Apoi nu mai ai grijile acestea. Te uiti la atmosfera, adulmeci aerul, observi contrastul si directia razelor, te intrebi cu ce aparat sa iesi astazi cu tine la plimbare, cum vrei sa te simti, te incarci cu starea si atmosfera naturii si orasului, starea ta si a oamenilor, te lasi purtat.

La inceput nu am stiut nimic-nimic. Nu intelegeam nicio cifra, niciun numar sau simbol de pe obiective, de pe aparate. Am lucrat vreo 2 ani cu setarea fixa 200 a sensibilitatii ISO, idiferent de subiect si situatie, asa citisem intr-o revista, nu am stat sa cercetez ce inseamna, ce efect are. Am luat-o ca pe o regula fixa, eram un cascat.  Primul meu obiectiv fix pentru Canon AE1 a fost un Sigma 600/8, cu care pozam la concerte, in low-light. Nu stiam altfel, reporterii adevarati cu care ma vedeam la scena radeau de mine. Si cu toate astea simteam intens si iesea bine ceea ce experimentam.

Mi-au atras atras atentia, pe atunci, fotografiile lui Silviu Ghetie. Reusea sa culeaga momente absolut ireale, nu intelegeam cum face. La el descopeream oameni, priviri, stari, anecdote vizuale, profunzimi asa cum nu mai vazusem.  Apoi am aflat operele lui Edward Weston, ale lui Helmut Newton. Ulterior l-am descoperit pe H-C. Bresson. Dar nu inainte de a fi declansat sute de cadre, de a fi expus sute de filme. Apareau la timpul potrivit, atunci cand eram pregatit sa inteleg ce vad, macar pentru un bun inceput.   

Lectii invatate

Am invatat multe fotografiind. M-am transformat, iar fotografia mea a evoluat impreuna cu mine. Am invatat sa ma uit la imagini ca intr-o oglinda dubla. Fiecare imagine este despre noi, asa cum deopotriva este si despre felul in care am perceput subiectul. Dar mai mult este despre noi, de fapt. Am invatat ca nu totul trebuie fotografiat, ca unele subiecte merita doar privite si intampinate cu o mica reverenta. Am invatat sa respect subiectul, sa incerc sa inteleg ce se petrece.

Despre cele mai bune cadre ale mele nu pot spune cum le-am facut, pur si simplu sunt lucruri pe care nu le-as fi putea controla, incat totul sa se aseze perfect, la locul lui. Dar stiu ca am fost acolo, stiu ca m-am lasat purtat de intuitie, de un presentiment si ca ceva din mine a zis : "acum!". Cand vad o imagine reusita, e semn ca am facut ce trebuie, unde trebuie, cum trebuie, fara sa fi stiut dinante ce caut, cum arata ceea ce caut sau unde pot gasi. Cautand, afli. Ca sa poti sa vezi, trebuie intai sa crezi. Acestea sunt mici secrete cu totul adevarate. 

Am invatat ca afli mult mai multe despre oras, explorandu-l fara harta, lasandu-te in voia inspiratiei de moment. Am realizat ca ma aflu mereu undeva, facand ceva anume, bucurandu-ma de ceea ce descopar, chiar daca nu m-am consumat programand din timp aceste lucruri, in cautarea certitudinilor inutile. Am invatat sa imi ascult cu mare atentie vocea interioara atunci cand imi spune "Stai! Aici e ceva, opreste-te si exploreaza!".

Primii bani din fotografie

Am inceput destul de devreme sa particip la concursuri foto. Pana la prima criza, cea din 2008, se organizau multe concursuri foto, cu premii substantiale. Vindeam obiectele de care nu aveam nevoie, precum trepiede sau genti foto, banii obtinuti astfel ii investeam inapoi in tehnica fotografica, in aparate de colectie, in filme foto. Imi aduc aminte ca la primul job foto am avut de pozat o tencuiala, pentru un catalog. Eram ca pestele in apa pe strada, spontan, cu trei aparate agatate de mine. Dar sa stau sa pozez acea tencuiala, pentru un catalog, m-a timorat pur si simplu. Nu am mai vrut sa fac asta vreodata.

Apoi am inceput sa primesc cereri pentru tablouri. Acest lucru ma bucura si astazi cand se intampla. Apoi am primit cereri de materiale pentru ilustari de site-uri sau in scop comercial, din partea unor agentii. Am invatat sa dau cotatii, sa stiu cat valoreaza ceea ce fac. E in continuare un "no man's land" la noi, cu mici ameliorari, pentru ca toata lumea crede ca fotografiile se fac usor, motiv pentru care nu s-ar explica unele costuri. Am ajutat in timp o multime de juniori din agentii sa inteleaga ca mai intai soliciti imaginile, stabilesti un fee, si abia apoi le poti folosi, si nu invers. I-am instruit sa vina pregatiti cu bugete pentru imagini sau job-uri foto, am clarificat faptul ca "a ajuta" nu inseamna a obtine gratis ceea ce isi doresc.

Asta nu inseamna ca pun castigul pe primul loc. Nu am facut asta niciodata. E vorba doar de a ajuta intelegerea si formarea unui mecanism de tip "win-win". Contribui cu cea mai mare placere, fara onorariu, atunci cand cred in acea cauza si imi face placere sa o sustin, sau ma ajuta sa cresc.

Mi-am stabilit si cateva reguli de la care nu ma abat. Atunci cand am facut-o, am avut de pierdut. Aleg acele joburi pe care imi face placere sa le fac, cu care am o afinitate sau din a caror realizare am ceva de invatat.  Am refuzat unele extrem de bine platite, din simplu motiv ca nu m-am regasit acolo. Daca altcineva poate face mai bine ceea ce imi este solicitat, atunci prefer sa ma retrag.

Nu lucrez niciodata cu oameni cu care nu rimez, cu care nu simt ca as avea afinitati sau o posibila intelegere. Simt cand ceva nu se aseaza la locul lui si ma retrag. Las mereu de la mine atunci cand exista bunavointa si dorinta de a coopera. Imi place sa mi se dea mana libera, pentru a putea fi cat mai creativ. Cand sunt creativ, nu pot gresi. Imi place rigurozitatea fotografiei de arhitectura, pe care tin sa o imbogatesc cu viziunea mea despre lume si viata, aducand in prim plan si prezenta oamenilor, nu doar a obiectelor.  Imi plac poezia si emotia pe care le pot transpune in imagini. Ma bucur cand un job imi intampina afinitatile estetice sau tematice, cand presupune explorarea si reprezentarea vietii si culturii urbane sau realizarea unor fapte de binefacere.

Aceasta viziune poate ajuta domeniul fotografiei si intelegerea muncii unui fotograf, de catre public sau de catre potentiali clienti, mai ales ca astazi traim in imperiul imaginii. Imaginea inseamna aproape totul. Am reusit in timp sa colaborez cu cele mai mari agentii sau branduri cunoscute de la noi, sa ajut ca fotografia sa fie respectata, pretuita pe cat posibil. Astazi, cel mai mult ma bucura atunci cand reusesc sa fiu platit pentru a face ceea ce iubesc. Profesia, vocatia si pasiunea se imbina atat de frumos, atunci.

Teme preferate

Fotografiez viata urbana, cotidianul, si incerc sa aflu exceptionalul, nemaivazutul, neobservatul, sa dau la o parte straturi ale nepasarii si neatentiei. Ceea ce fotografiez eu nativ, viata urbana cotidiana, este complet necomercial, ceea ce imi da mana libera creativa. Nu ma simt constrans. Inteleg cum functioneaza orasul, si ma simt ca pestele in apa pe strazi. Strazi pe care majoritatea le considera in general un simplu spatiu poluat destinat deplasarii. Initial pozam oprice, experimentam.

Curiozitatea de a cunoaste oamenii, viata, lumea, m-au adus pe taramul magic al fotografiei de strada, al "momentului de gratie". Lucram in cheie mai abstracta initial. Filmul este si ramane probabil cel mai frumos teren de joaca pentru fotografia de strada. Digitalul nu te ajuta sa simti, doar sa executi, ceva se pierde pe drum. Eram odata fascinat de industrii parasite, de colturi uitate ale lumii. Intre timp am aflat o distanta intre mine si lume, pe care o las ca un spatiu "tampon". Am devenit mai contemplativ, am aflat gratia rasaritului si apusului, prefer linistea.

Am experimentat cu toate aparatele posibile. Film 35mm, half-format, medium format, panoramic, lomo, compact digital, DSLR, mirrorless, telefon mobil. Cel mai bine ma simt pe film, am devenit insa comod, nu as mai cara trei aparate cu mine, ca pe vremuri, nici nu mai am stare sa astept sa developez. Prefer o gentuta lejera pe umar, un aparat mic si cateva obiective bune. Am aflat ca pot face poze cu absolut orice aparat, chiar si cu obiective sparte sau stricate, experimental.

Pozez si portrete, din cand in cand, arhitectura - desigur, peisaje, stari. Cred ca un fotograf ar trebui sa fie in stare sa pozeze orice, sa isi descopere afinitatea si sa fie cel mai bun, acolo. Nu fac fotografie profesionala de studio, evenimente, tot ceea ce inseamna aglomerari de oameni, folosirea luminii artificiale sau situatii cu potential mai putin creativ. Cel mai bine ma simt la drum, pe strazile Bucurestiului, la Paris sau pe malul marii.  

Stilul propriu

Umanist. O imagine trebuie realizata cu emotie si trebuie sa comunice emotie. Stiu ca suna cam drastic, a asocia "trebuie" cu "emotie" suna cel putin contradictoriu, mai ales ca nimic nu "trebuie" in lumea asta. Exista firescul, care merita explorat si incurajat. Bine, reformulez : cred  in emotia traita, transformata prin declansare, comunicata si povestita mai departe prin imagine. Energia se transforma infinit, intre perceptia observatorului fotograf si cea a privitorilor, care confera imaginilor, prin interpretare, noi sensuri. Abia atunci o fotografie  poate fi privita, ascultata, lasata sa intre prin pori. O imagine perfecta din punct de vedere tehnic, dar care nu spune o poveste, e o imagine trista. O imagine inspirata inabil din munca altcuiva, este o imagine si mai trista. Cred in creativitate, in explorare, in afirmarea eu-lui artistic, in inovare, in joaca.

Ma inspira lumea pe care o observ, lumina, atmosfera, o stare anume care cauta o cale de a se transforma prin traire, drumul, orizontul, linistea, in cautarea armoniei  unui moment spontan si efemer. Ma bucur cand pot pastra acel moment prin declansare, intr-o imagine care face ca o mica magie sa poata fi demonstrata, cu argumente si fapte. Cand nu simt inspiratie, nu caut "vina" in afara. Ma las purtat. Nu spun nimic cand nu am ce spune, doar de dragul de a bifa prezenta.

Ce spune aparatul tau foto despre tine

Ma port frumos cu aparatele, am grija de ele, am mereu o baterie de rezerva pregatita. E o intrebare simpatica. Ar spune ca imi place sa merg la plimbare si ca as sta pe strazi toata ziua, fie canicula sau viscol. Noroc ca de cele mai multe ori, a fi pe strada si a ma plimba face parte din jobul meu, din fisa postului, cum imi place sa spun.

Aparate, sunt mai multe. De ce nu unul? Pentru ca fiecare se simte altfel in mana, produce senzatii diferite, cu fiecare iti deschizi apetitul pentru ceva anume. Am aparate din toate brandurile si perioadele, nu favorizez o marca anume. Pozele mele de suflet au fost realizate in timp cu Olympus (C300, C5050, OM2, Pen F), cu Nikon (F3, F5, F80, Ti35, D5100, D750) sau cu telefoane Huawei (toata gama foto, de la P9 si pana la P30Pro). Cu Canon clasic e mereu o placere sa lucrez, pe film (Ae1, A1, T90). Am doua aparate compacte Ricoh GR, atat pe film, cat si digital. Ma simt foarte bine la lucru cu Panasonic Lumix GX9, folosesc aparate ale brandului inca din 2008 (micul TZ5 a fost o minune a tehnicii) si avem o poveste frumoasa in continuare, impreuna. Bronica sau Kowa se simt minunat, atunci cand declansez.

Trick-uri pentru relaxarea subiectilor

Incerc sa nu lucrez cu persoane stresate sau care nu vor fi multumite niciodata de rezultat. Caut naturaletea, firescul, autenticitatea. Eu ma port firesc, incerc sa nu judec, sa nu vorbesc in plus, sa creez o atmosfera de normalitate, incurajez. "Asta e! ramai acolo!" este expresia care ne confirma ca e bine. Nu arat poze din timpul lucrului, ca sa nu intrerup, sa nu pierdem firul. Energia si vibe-ul pozitiv isi fac singure treaba. Incerc sa construiesc stari. Daca reusim sa ne acordam pe aceeasi unda, e perfect.

Am multa rabdare. Am asteptat odata 2 ani pentru ca o amica sa ma sune si sa-mi spuna "da, gata, vreau, a venit momentul". Ca si cand am fi vorbit ieri. Am linistit-o spunandu-i ca nu voi exagera cu nimic, o voi deschide catre ea insasi. Am linistit-o spunandu-i ca iau cu mine un singur film, deci terminam repede. A respirat usurata si ne-am intalnit. La finalul cadrelor, mi-a marturisit ca a inceput sa-i placa si ca se mira cat de usor merge totul. Atunci am scos din buzunar un al doilea film, pe care il aveam pregatit fix pentru eventualitatea acestui moment, pe care il intuisem. A fost perfect.

A fi firesc si natural nu ar trebui obtinut cu trick-uri. Ar scadea din autenticitatea rezultatului.    

Sesiuni foto de povestit

In afara de faptul ca am fost luat odata complet prin surprindere, la Tulcea, de o tanara domnisoara care aflase ca veneam in oras si a vrut musai sa ne intalnim si sa o pozez, imbracata intr-o rochie victoriana, alba si incaltata cu pantofii de nunta ai bunicii ei, explorand in acest mod cinematografic absolut tot orasul, nu am multe amintiri iesite din comun. Acea sesiune foto sesiune a solicitat vreo 50 de filme, doar cadre unul si unul, inspiratia a fost electrizanta.

Poate cand am intrat pe nevazute cu aparatul ascuns in haina, pe terenul unde acum se inalta AFI Cotroceni, si am luat la rost paznicii care veneau amenintatori spre mine, convingandu-i ca sunt inspector la primarie, fara sa clipesc si sa respir.

Sau cand am intrat complet pe nevazute intr-un institut de balet din sudul Frantei, mi s-a spus ca nu pot intra, am gasit prima usa pe care scria "Acces interzis" si am intrat, nu m-am oprit decat cand am ajuns pe acoperis si am pozat panorama orasului. Aveam puls 200. Din neatentie, usa s-a pravalit cu zgomot in urma mea, cu toate astea am iesit calm, inceeet, incet, pe usa princpala, sub privirile siderate ale paznicilor, si nu m-am mai oprit decat in centru, sa respir, sa imi revin. Numai prostii am facut, afland un Vlad deloc timid, spontan si convingator pe care nu il stiam capabil de astfel de "acte de eroism".  

3 fotografii preferate 

Nu e cum va imaginati, cu povestile acestea, nu e suma de factori care converg fulminant catre declansare, lumea se zguduie si inimaginabilul are loc. Nici pe departe. E foarte multa liniste atunci. Totul se da la o parte si face loc esentialului. Tot ce esti pana in acel moment, ce ti s-a intamplat, ce muzica ai ascultat, ce trairi ai simtit, ce greseli si succese ai avut, absolut totul devine o singularitate care se concentreaza in varful declansatorului. Observ si sesizez, simt sa aleg punctul de statie cel mai relevant si sa intru pe unda vibratiei acelei intamplari. Se intampla rar, si e foarte bine ca este asa. Dar simt cand se intampla, si ceva din mine se inalta. Mai degraba merita povestit contextul, momentul sau anecdota din spate.

Sarutul atemporal de pe cheiul Senei - ma plimbam in Paris, cred ca lucram concomitent cu trei aparate atunci, pentru ca nimic sa nu scape atentiei. Am observat, am ales distanta optima sa nu deranjez, am stat, am decupat, am declansat. Se intampla in 2007. Am developat, acele imagini nu au intrat in prima selectie, mi-am zis "ce mare lucru, un sarut...". Aveam cadre mult mai intense. Prin 2008, cand am revizitat arhiva, mi s-a parut unul dintre cele mai bune cadre ale mele, a si devenit baza portofoliului meu, atunci. Mi-am reconfirmat ca ne transformam in timp, si ca trebuie sa lasam timp sa intelegem.

Saritorii peste balti, de la Unirii, e probabil cea mai "virala" imagine a mea, cea mai piratata, se distribuie in masa de doua ori pe an, primavara si la debutul iernii. E un cadru pe film, lucrat cu Olympus OM2, in timpul unei plimbari prin oras. Am observat saritorii si am declansat, atat. Postata de mine nu a avut cine stie ce impact. Abia dupa ce a fost piratata (numele mi-a fost sters, au fost puse abuziv tot felul de alte sigle) de cele mai populare pagini din social media (unele de a caror existenta nu aveam nici cel mai mic habar, dar cu milioane de followeri), abia atunci imaginea a inceput sa fie cunoscuta. Azi, cand am de vorbit unui public care nu imi cunoaste activitatea, incep cu acea poza si deodata toata lumea zice "A, da, stim poza!"

Sunt un observator discret, atent, incerc sa nu perturb lumea pe care o strabat. De aceea nu prea sunt povesti, ci momente. Imaginile contin povestea, in spatele lor a fost mai mult linistea de a fi acolo unde ceva m-a inspirat, unde am descoperit ceva, unde ceva mi-a atras atentia. Cand se intampa asta, inseamna ca e rost sa ma opresc si sa cercetez, sa caut imaginea inca nevazuta si sa o fac posibila, prin declansare. Asa a fost in statia de tramvai a lui 41, in Bucuresti, langa casa. A fost un instinct de a ramane putin acolo. Incepuse lapovita, am coborat din tramvai, in 3 minute as fi fost acasa, la caldura. Era o persoana care nu s-a urcat, altele au coborat, ca si mine, si au mers mai departe. Erau masini, era o lumina, erau fulgi si stropi. M-am uitat, m-am invartit, am declansat sa imi dau seama ce simt, pana cand am simtit ca "asta e! acum pot pleca..." Consumasem ceea ce nu imi dadea pace acolo, in vibratia acelui moment. Am ajuns acasa, am postat poza, apoi peste cateva zile am gasit pe mail un reminder pentru concursul foto Sony Awards, puteam inscrie trei imagini gratis. Nu stiu cum le-am ales, de ce acelea, de ce asa. Nu stiu. Stiu doar ca imaginea de atunci, din statia de tramvai, a fost castigatoarea categoriei Low Light, din cateva sute de mii de alte poze. Mult mai intense, dupa mine. Dar asa a decis juriul, iar tramvaiul 41 a avut atunci o statie in plus, direct la Londra.

Autor si public 

Teoretic, e important ca autorul si publicul sa gaseasca o punte de comunicare. Orice autor isi doreste sa aiba succes, sa fie popular, adulat. Sa fie recunoscut pe strada.  Nu stiu cine si-ar dori sa fie neinteles, invizibil, neluat in seama. Pe de alta parte, exista riscuri si parti bune in ambele ipostaze.

Popularitatea adoarme simturile. Usor-usor, ajungi sa vrei sa faci pe plac publicului, si nu tie, ca la inceput. Atunci risti sa te dizolvi, ca artist, pentru ca te poti plafona, din teama de a nu pierde ceea ce ai castigat pana atunci. Pe de alta parte, sa ne gandim la Salonul Refuzatilor. De acolo au "explodat" geniile artei, atat de pretuite astazi. Din constrangeri, se nasc solutii. Nu exista reteta, fiecare face asa cum crede. La un moment dat publicul nu mai vrea ca artistul sa caute lucruri noi. Noutatea e mai greu de descifrat. Mai ales daca artistul vine din viitor, ca viziune.  Atunci publicul il forteaza sa ramana blocat in "hiturile" deja iubite. Jimmy Hendrix suferea de faptul ca toata lumea ii cerea sa cante melodiile mai vechi, si simtea ca nu e lasat sa avanseze. Un artist se cauta pe sine toata viata. Albumele U2 sau Depeche Mode au suferit acelasi fenomen de refuz. Miles Davis s-a reinventat pe sine pana la ultima suflare, nu si-a propus niciodata sa faca altfel decat simte, indiferent de orice. 

Publicul in particular evolueaza impreuna cu artistul, dar publicul, in ansamblu, stagneaza in retete. Problema e ca publicul adora lucrurile simple si colorate. Nu ar fi nimic rau in asta, daca artistii ar gasi solutii evoluate pentru a reda simplitatea si bogatia cromatica. Dar asta se intampla prea rar.

Exista o constanta a perceptiei, care poate fi usor generalizata, din ceea ce am povestit si cu alti creatori de continut. Ceea ce imi place mie, in mod particular, nu place publicului, iar acele imagini de care ma pot detasa usor, pe care le pot crea usor dupa reteta, pot ajunge virale. Ceea ce este adesea enervant. Dar te obisnuiesti, si atunci poti alcatui un mix. Stiu cum arata si cum se realizeaza imaginea de 1000 de like-uri. Ma bucur sa o realizez si sa o daruiesc, atata timp cat misca ceva bun in oameni. Dar pe mine nu ma ajuta sa cresc. Sunt alte imagini care prind imediat, cu culori, cu emotie, cu pisici, cu saruturi.

Modul in care cineva percepe o imagine si eventual o critica, culmea, nu face ca discursul sa fie despre imagine, ci doar despre propria sa capacitate de intelegere a lumii, din acel moment. O oglinda a sinelui, si nu fata de imagine. Prin evaluare reducem totul la ceea ce suntem noi, atunci, iar asta miscoreaza enorm corola de minuni. Dar oamenii adora sa isi dea cu parerea, sa isi impuna punctul de vedere, sa caute aliati, sa dovedeasca ceva anume, sa domine. In loc doar sa lase sa fie, sa asculte, sa priveasca, sa simta, sa se bucure si atat. 

Deontologia fotografului

Nu imi insusesc ce este al altcuiva, nu copiez, nu fur idei, nu devin invidios ca cineva a facut ceva pe care il pot admira. Nu incerc sa reinventez roata, doar sa o perfectionez. Mi s-ar parea o pierdere de vreme, atat timp cat am atat de mult de scos la iveala din mine, prin a fi original, prin a lasa ceva realizat de mine, gandit de mine, simtit de mine, ca urma in spatele meu. Nu fac ceea ce nu stiu sau imi este strain, las sau recomand pe altcineva.

Pentru a fi autentic, trebuie experimentat cat mai mult. Am dus fotografia cu telefonul mobil in acel loc in care sunt intrebat cu ce aparat am facut poza. Ma bucur sa stiu ca nu imi trebuie aparate mari, grele si scumpe ca sa pot exprima ceea ce simt. Dupa care mi se poate face dor de aparate mari si grele, de dragul vremurilor de odinioara.

Trenduri in fotografie

In functie de locul spre care privesti, exista trenduri in orice domeniu. Ca sa poti contrazice ceva, trebuie sa il cunosti. Cateodata am fost curios sa simt un cliseu mai de aproape, de dragul de a il intelege.  Nu m-am pliat pe mode sau pe ce ar placea altora. Fotografia de strada nu era foarte practicata la noi, cand am descoperit-o. Cel mai fain e sa creezi o moda, un trend, si apoi sa mergi mai departe, sa fii mereu cu un pas inainte. Pozez ceea ce simt ca ma atrage si imi face bine. Incerc sa explorez mijloacele clasice de exprimare, dar si unele noi. Imi place sa caut, sa ma joc, sa vad unde pot ajunge. Pe film, cu telefonul sau cu drona, mereu e ceva de aflat.  

Cei mai multi pozeaza ceea ce observa ca are succes la altii. Prea putini reusesc sa fie originali, in ciuda unor executii perfecte. Pe de o parte, e bine, daca asta ii ajuta sa devina mai atenti la lumea dimprejur. Peisajul, portretul, fotografia de calatorie sunt genuri iubite in Romania si realizate de oameni inimosi. In fotografia de strada se incearca diverse retete, sunt cativa fotografi foarte buni. Si fotojurnalismul incearca revenirea la esenta, dupa ani in care a cautat doar uluitorul, nemaivazutul, stirea bomba. Cel mai greu mi se pare de urnit publicul, dar asta e o constanta dintotdeauna. Artistul are datoria sa caute noi limbaje de exprimare, noi drumuri, sa deschida avangardist noi ocazii pentru trairi, aflari, intrebari, bucurii.