[Act & play] Ștefan Iancu: În perioada mea de copil, am făcut foarte multe reclame. De la apă plată la brânză și cățeluși de pluș, le-am făcut pe toate

A jucat în primul său film la 4 ani, când nici nu prea înțelegea ce se întâmplă cu el. S-a întâlnit atunci pe platou cu Keira Knightley, care era un pic mai mare și era Robin Hood. Ani și multe roluri mai târziu, Ștefan Iancu este un actor cunoscut în România, desi este încă student la UNATC. A devenit foarte vizibil publicului odată cu personajul interpretat în filmul ”Un pas în urma serafimilor” făcut de Daniel Sandu, în care joacă alături de Vlad Ivanov. Iar pe Pro TV îl vedem în serialul ”Vlad”.

Anul trecut a filmat pentru un proiect de mare avergură, serialul “Killing Eve”, care se poate vedea pe HBO GO. Deși mai făcuse roluri în producții internaționale, de data aceasta a avut ocazia să vadă cum se face cinematografie pe un platou în străinătate.

” Consider că odată cu trecerea timpului, atât în străinătate cât și în România s-a înmulțit numărul proiectelor și al posibilităților. Dacă înainte se făceau 5-6 filme pe an acum mi se pare că industria a crescut foarte mult, iar asta îi dă actorului român o plajă mult mai largă de posibilități.  

Ștefan Iancu povestește în continuare despre meseria sa și parcursul său în actorie, dar și despre alte pasiuni ale sale.

Istorie personală

Eu sunt Ștefan Iancu. Am 22 de ani. Sunt născut și crescut în București. Am terminat Colegiul Național Bilingv “George Coșbuc” iar în prezent sunt în anul III la UNATC și urmează să termin în această vară.

Am cochetat cu tot ce înseamnă actoria încă de mic. Părinții mei s-au gândit că ar putea fi o activitate interesantă pentru noi să ne exersăm veleitățile (necunoscute încă pe atunci) de actori. Eram dezinvolt și vobeam mult, așa că nu avea ce să strice. Ușor-ușor am început să fiu chemat la casting-uri, în principal pentru reclame, dar mai apoi și pentru filme și întâmplarea face că de cele mai multe ori le și luam. Poate mai mult ca acum, haha.

Cred că nu mă gândeam atât de mult la ele. Veneam, îmi făceam treaba și gata. Am jucat în primul film undeva prin 2002, când aveam doar 4 ani, iar apoi lucrurile s-au tot legat.

În ceea ce privește alegerea mea când vine vorba de meseria asta nu aș putea spune că a fost exact un moment în care am zis “da, vreau să fiu actor!”. A fost mai mult cirumstanțial, având în vedere că începusem totul de la o vârstă fragedă. Îmi plăcea foarte tare tot ce făceam și mi se părea că dacă pot trăi din asta atunci aș fi cel mai câștigat! Și uite așa am ajuns acum aici.

De precizat totuși că undeva pe la 7 ani am dus niște lupte crâncene cu părinții când le-am explicat că eu vreau să fiu pilot de Formula 1 și că îmi aștept mașina de Crăciun. Vă dați seama ce isterie s-a creat.

Primul personaj

Ehe, primul personaj a fost, dupa cum am zis, la 4 ani în “The Princess of Thieves”. Un film dintr-o serie Disney despre fata lui Robin Hood care era interpretată de Keira Knightley. Avea 16 ani.

Nu înțelegeam exact ce se întâmplă cu mine. Mi-au dat un costum și mi-au zis că a atunci când nu știu cine zice nu știu ce eu să trag cu arcul (da, aveam un arc micuț) și să mă întorc să râd. Și am facut asta de câteva ori și aia a fost. Primul meu personaj. “Young Archer”, așa e trecut pe IMDb. Haha.

Alte pasiuni

În luna octombire a anului trecut m-am înscris la un maraton și am alergat pentru fundația Hopes and Homes for Children, împreună cu colegii mei din serialul “Vlad”. Nu mai alergasem niciodată până atunci așa că mi-am propus să încep să mă antrenez. Chiar dacă am fost mereu o fire sportivă și am practicat tot felul de sporturi (tenis, fotbal, întot, padel), 10km părea ceva foarte complicat. Dar s-a dovedit că nu. Așa am început să alerg și a devenit una dintre activitățile mele preferate. Din octombrie și până acum am alergat în total 106 km de care sunt foarte mândru.

Pe lângă asta, m-am apucat de un sport spaniol numit padel. Un fel de verișor îndepărtat al squash-ului și al tenisului, jucat pe un teren mai mic și împrejmuit cu pereți de sticlă.

Iar una dintre cele mai mare pasiuni ale mele (și de-aia am lăsat-o ultima) este colecționarea parfumurilor. Undeva prin liceu am descoperit parfumurile de nișă grație unui prieten foarte bun și de atunci nu mă mai pot dezlipi de ele. Bineînețeles, le și port, dar cel mai mult îmi place să știu că am o gamă cât mai variată ca să pot să port exact ceea ce simt în ziua respectivă.

Viața de actor în România 

Cred că depinde pe cine întrebi. Răspunsurile pot să difere foarte mult. Dacă mă întrebi pe mine, îți voi spune că este o alergătură continuă. Dacă vrei să faci față și să știi că ești prezent trebuie cumva să reușești să jonglezi cu foarte multe lucruri în același timp. Și asta necesită multă energie. Între o repetiție la teatru, o filmare, un spectacol și un casting, toate în aceeași zi, uneori poți simți că ești depășit. Aici mi se pare că se face uneori diferența. Dacă reușești să le echilibrezi pe toate și să stai și într-un echilibru cu tine și cu nevoile tale. Odihnă, mâncare, sport șamd. 

Consider că odată cu trecerea timpului, atât în străinătate cât și în România s-a înmulțit numărul proiectelor și al posibilităților. Dacă înainte se făceau 5-6 filme pe an acum mi se pare că industria a crescut foarte mult, iar asta îi dă actorului român o plajă mult mai largă de posibilități. Mai multe casting-uri, mai multe locuri unde ar putea să demonstreze ce poate. Și totodată cred că va continua să crească toată industria. Acum, cu toate platformele de streaming gen Netflix, HBO Go, Hulu sau Disney+, cererea va fi foarte mare. Mă uit la colegii mei actori din alte țări și cum apar din ce în ce mai multe seriale și filme în care fiecare îți găsește până la urmă un loc. 

Oameni cu care ai lucrat

Am avut norocul să mă întâlnesc cu foarte mulți regizori și oameni din lumea asta care au avut un impact foarte mare asupra mea și asupra creșterii mele ca om și ca actor. Dacă ar fi să stau să mă gândesc, sunt multe și foarte frumoase: când nu aveam nici 7 ani și jucam friptea cu Oscar Isaac în pasaj la Unirii la filmările de la “PU-239”, sau când m-am întâlnit pe platou pe la 12 ani cu Abraham Murray și habar nu aveam cine e și abia după ce mulți ani mai târziu am văzut “Amadeus” am realizat de ce întâlnire am avut parte, sau când mă străduiam să vorbesc în engleză cu Steven Seagal într-un film cu vampiri, sau înainte de a lua Palme D’or-ul pentru “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” am avut ocazia să lucrez cu Cristian Mungiu la câteva reclame, sunt multe. Dar nu prea realizam ce mi se întâplă, eram prea mic.

Prima întâlnire însă de care mi-am dat seama că urmează să fie un pas important pentru mine și pentru ceea ce îmi doresc să fac a fost cea cu regizorul Dan Pița. Eram clasa a VIII-a, mă pregăteam de examenul de capacitate și în toamnă am aflat că am luat un rol principal în următorul său film.

A venit totul grămadă și m-am trezit pe platou, luând indicații de la unul dintre cei mai mari regizori români, înconjurat de actori care ulterior aveau să îmi devină profesori, printre care și Florin Zamfirescu. Fiind cel mai mic de acolo, cu toții simțeau să mă sfătuiască într-ale vieții și ale meseriei. Eu dădeam din cap, mă bucuram că sunt acolo și asimilam fix informația de care simțeam eu că am nevoie.

Și cea mai recentă experiență a fost chiar anul trecut când în vară am avut ocazia să filmez pentru prima dată în străinătate. Am luat un rol în serialul britanic “Killing Eve”, ce la noi se poate vedea pe HBO GO. A fost ceva copleșitor. Am văzut pentru prima dată cum e din interior un proiect de o asemenea anvergură și cum e să iei parte la așa ceva și să fii implicat direct. M-am simțit măgulit de șansa asta și abia aștept să văd ce a ieșit.

”Un pas în urma serafimilor”

Cel mai important punct de până acum în ceea ce mă privește, pe toate planurile a fost “Un pas în urma serafimilor”. De la o serie de casing-uri într-o vară până la cel mai frumos proiect din viața mea a fost un drum foarte scurt de care nici nu mi-am dat seama când a trecut.

L-am întâlnit pe Daniel Sandu în vara lui 2015 și tot atunci și pe Vlad Ivanov. Probabil 2 dintre cei mai influenți oamnei în ceea ce privește demersul meu în această industrie. Am avut de învățat de la fiecare în parte și m-am simțit adesea copleșit pe platou dar am reușit, zic eu, să fac față cu brio și să mă și distrez.

De la Vlad Ivanov am învățat ce înseamnă să fii cu adevărat un profesionist, în timp ce de la Daniel Sandu am învățat că indiferent de câte ori de lovești de câte un impediment, să știi sigur că ce ai tu de zis e imporant și că va fi până la urmă asculta (sau în cazul acesta văzut) de foaret mulți oameni.

Mi-am făcut și foarte mulți prieteni, unii dintre ei fiind oameni importanți în viața mea și acum și mai mult decât orice mă bucur că am avut ocazia să trec prin experiența asta cu ei. 

În teatru

Pe partea de teatru sunt mai la început, dar am avut ocazia să lucrez deja la câteva spectacole.

Primul contact cu teatrul profesionsist (și spun profesionist pentru că pe perioada liceului am fost într-o trupă de teatru de amatori, Brainstorming București) a venit chiar înainte de a intra la facultate. Am avut un rol micuț într-o punere în scenă a piesei “Hamlet”, în regia lui Victor Ioan Frunză.

Apoi a urmat “Împăratul Muștelor”, o adaptare după romanul lui William Golding, chiar în anul I de facultate, în regia lui Tudor Lucanu. Din păcate nu pot să spun că am fost susținut de aproape nimeni (cu câteva excepții) din cadrul UNATC-ului în tot acel timp de repetiții. Ba mai mult, am avut chiar o experiență negativă din cauza asta, dar ăsta poate să fie un subiect pentru alt interviu.

Am lucrat apoi cu Felix Alexa la Teatrul Dramaturgilor Români la spectacolul “Despre Tandrețe” după un text de Matei Vișniec, unde am avut ocazia de a-l înâlnit pe Șerban Pavlu, un actor pe care îl admir și un om de care m-am apropiat ulterior.

Chiar acum înainte de toată nebunia asta cu pandemia lucram la un spectacol, o adaptare după “Richard al III-lea” în regia lui Andrei Măjeri la Apollo111. Trebuia să avem premiera exact când s-a închis totul, dar promit că după ce trece tot haosul ăsta o să iasă ceva foarte foarte frumos.

Ce este greu, ce este ușor în meseria ta

Pe-asta cu “actorii mor de foame”, sincer să fiu, eu nu prea am mai auzit-o, deși știu că e destul de comună. Adică, mi se pare că în orice meserie dacă muncești și ești talentat și simți că asta e ceea ce trebuie să faci mai devreme sau mai târziu vei avea și succes și te vei simți împlinit.

Altfel, mă doare puțin când simt din afară că lumea nu ia atât de în serios meseria asta și că au impresia că e simplu și că de fapt oricine poate să o facă. Tot mai mulți oamenii în zilele noastre au impresia că dacă sunt puțin mai vorbăreți și dezinvolți pot fi actori. Ceea ce e total eronat. Nu spun nicidecum că doar dacă termini o facultate te poți numi actor. Dimpotrivă, părerea mea e că diploma aia nu atestă mai nimic, dar în fine.

Adesea e greu în meserie să îți dai seama că nu e neapărat de cine a dat cea mai bună probă sau cine e cel mai talentat, ci de cine se potrivește cel mai bine. Am învățat asta în timp și am învățat să nu mă mai supăr dacă nu iau un casting. Dacă eu știu că am dat tot ce-i mai bun din mine sunt mulțumit, treaba mea s-a terminat acolo, nu îmi mai stă mie în putere să fac nimic mai mult. 

Învățăturile actoriei

Poate că se numește defect profesional, dar mi-am schimbat puțin comportamentul. Nu știu dacă e o chestie general valabilă, dar la mine se aplică. Mă trezesc de foarte multe ori în situații în care reacționez cumva și mă manifest într-un fel organic, ca răspuns la ceva din exterior și ma autoanalizez în secunda doi, gândindu-mă cum și de ce am ajuns să fac ceea ce fac, în scopul refacerii aceluiași gest sau gând într-o situație de pe scenă sau pe platou. E prostesc și ajung să mă cenzurez din cauza asta de multe ori și să nu mai simt real ceea ce vreau să simt. Dar se reglează. Nu e atât de grav, haha. 

Pregatirea pentru un rol

Îmi place să îmi fac câte un playlist pentru fiecare personaj. Să ascult un anume gen de muzică. Asta mă ajută și să mă duc automat cu gândul unde am neovie în seara aia sau în momentul ăla.

În rest, fac ce presupun că face toată lumea. Niște research, mă uit la filme care au legătură cu subiectul, la alte adaptări, mă uit la personaje similare care ar putea să mă inspire etc. 

Critici și reacții în social media

Mă bucură. Mă simt bine să primesc și laude și critici. Înseamnă că cineva s-a uitat la mine și la ce am făcut suficient cât să poată avea o părere despre asta, ceea ce pentru mine din start mi se pare că e un câștig.

De social media încerc să stau cât mai departe. Mai citesc câte un articol, dar în mare parte nu pot să spun că mă interesează. În definitiv, numai eu și cei ce au luat parte la proiect știu exact cum a decurs tot procesul de creație și de construcție și dacă eu am ieșit mai învățat din asta și m-am simțit bine, altceva nici că nu mă mai interesează. 

Ce ar putea fi mai bine în teatrul și în filmul românesc

Atât industria filmului cât și cea a teatrului mi se pare că sunt într-o continuă creștere de ceva ani buni. Apar tot mai multe fețe noi și tot mai muți creatori talentați, de la regizori la actori sau scenografi și mi se pare că din ce în ce mai mulți oameni reușesc să revoluționeze pe alocuri ideea de teatru sau de film pe care o aveam noi în minte.

Dacă la film “noul val” instaurat de Cristi Puiu și de Mungiu la începutul anilor 2000 a început deja să pălească în favoarea unor noi abordări cinematografice, spre o zonă occidentală, cred că și în teatru apar din ce în ce mai multe proiecte care se dezic tot acel teatru “clasic” cu care suntem obișnuiți și apar moduri inovatoare de a transpune idei și de a adapta piese clasice și nu numai. Și cred că asta e foarte bine pentru noi și pentru evoluția noastră artistică cu totul.

Mi se pare că în 2020 să mai văd un spectacol montat în aceeași manieră în care poate a fost montat și când l-au văzut părinții mei în anii ’80 nu aduce absolut nimic. Văd însă acum spectacole ale unor regizori deja consacrați precum Radu Afrim care reușesc să vină mereu cu ceva nou, dar și ale multor regizori tineri, precum Bobi Pricop sau Andrei Măjeri care mă inspiră și care vin cu o altă abordare de care industria asta are nevoie.

Același lucru se aplică și la cinema unde odată cu filme precum “Câini”, “Un pas în urma serafimilor” sau cel mai recent, “La Gomera”, s-a pus cumva punct uneia dintre cele mai frumoase și prospere perioade ale cinema-ului românesc, și anume “Noul Val”. Și asta e foarte bine, pentru că publicul are nevoie de atlceva și chiar și noi ca actori avem nevoie de altceva. E imporant să învățăm să trecem și peste perioadele noastre cele mai bune și să știm când să spune stop, gata, e de ajuns. Hai cu ceva nou. 

Reclame și branduri

Eu până să apuc să fac filme în perioada mea de copil am făcut foarte multe reclame. De la apă plată la brânză la cățeluși de pluș, le-am făcut pe toate. Experiența pe platou sigur mi-a folosit.

Acum sincer am început să fiu mult mai selectiv în ceea ce priveșe asocierea imaginii mele cu vreun brand.

Dacă aleg să o fac este pentru că real cred în ceea ce vrea să promoveze compania respectivă și pentru că mi se pare un concept interesant. Astea ar fi criteriile mele de selecție. Nu aleg să mă promovez pe rețelele de socializare în felul ăsta și nici să promovez acolo astfel de demersuri. În asta nu cred. Nu cred că dacă o să pun eu o poză cu mine cu nu știu ce cremă de față o să sparg tot și o să cumpere lumea crema respectivă. Mi se pare o idee stupidă în sine și de fapt superificială.

Ca să nu mai vorbesc de toți influencerii ăștia care de fapt nu influențează nimic. Sunt foarte împotrivă și nu știu cum să fac să mă feresc de ei. E totul atât de artificial și de fals încât nu înțeleg exact cum au reușit să crească atât de mult.

Sincer? Abia aștept să pice Instagram-ul. Să văd atunci ce mai fac unii care s-au bazat pe asta. Și nu sunt ipocrit, și eu am Instagram, dar nu e un job, să fim serioși. #influenceriinuinfluențeazănimic. 

Planuri, visuri și dorințe

Mi-aș dori să am ocazia să lucrez cât mai mult cu oameni diverși. Oameni de la care pot să învăț lucruri și oameni care au ceva de spus. Care pot să mă inspire.

Aș vrea să lucrez în străinătate și să am contact cu această lume care, de afară, pare ermetică, a filmului american. Dar care nu cred că e chiar așa.

Aș vrea ca la rândul meu să pot să inspir și eu pe cineva și să știu că a rămas ceva din ceea ce am muncit eu să aduc pe pământul ăsta. Un film, un monolog, o reclamă, o idee, o ceva. Să nu plec ca și când n-am fost. Și să știu eu că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru asta. 

Când vin vremurile mai bune, unde te vedem

”Împăratul Muștelor” de la Teatrul Excelsior, ”Despre Tandrețe” de la Teatrul Dramaturgilor Români, Richard III la Apollo111. În serialul ”Vlad” de la ProTv în fiecare luni de la 20 și 30 de minute.

Pe HBO GO în filmul ”Un Pas În Urma Serafimilor”. Și tot pe HBO GO, din 26 aprilie în episodul 2 din sezonul 3 al serialului britanic ”Killing Eve”.