[Act & play] Cezar Grumăzescu: Peisajul teatral românesc e la pământ din cauza acestei pandemii

Vine de la Iași, unde a făcut teatru încă din liceu, cu o profesoară cool. A fost singurul lucru care l-a entuziasmat în timpul anilor adolescenței. Odată cu primul premiu luat la un festival de teatru din Franța, părinții au început să ia în serios pasiunea sa pentru actorie. Tot în liceu, Cezar Grumăzescu a cochetat cu ideea de a fi bucătar, dar a hotărât în final că i-ar fi mai bine pe scenă. Și a venit la București să dea examen la UNATC. Din a doua încercare a reușit să intre la teatru și film, iar astăzi este actor la Teatrul Mic. Acum se află în pauză de joc, pe motiv de pandemie.

”Anul trecut au fost probleme cu bugetele, toți ne-am luat banii de pe colaborări foarte târziu, anul ăsta e coronavirus, nu mai lucrează nimeni, iar cei din spațiul independent iar sunt total în aer” 

În film a lucrat cu regizori străini și români, în lungmetraje, seriale, documentare și scurtmetraje. În ultimul an a apărut în episoade din ”Umbre” la HBO, în ”Las Fierbinți” şi ”Profu” la Pro TV.  Iar în această perioadă, mai ales că stăm acasă, pe Netflix îl vedem în „Soldații. Poveste din Ferentari” sau „Coborâm la prima”.

Povestim cu Cezar Grumăzescu despre câteva dintre aspectele vieții de actor în România, și aflăm cum l-a schimbat pe el această meserie până acum.

Către meseria de actor

Mă numesc Cezar Grumăzescu și sunt din Iași, am făcut teatru în timpul liceului, la trupa de teatru în limba franceză condusă de o profă foarte cool, Mira Cucinski. M-am mutat la București pentru a studia actoria la UNATC, am dat de două ori, prima oară am picat prin ultimii 10, a doua oară am intrat în primii 10. Acum sunt bucureștean cu acte, dar mai important, angajat al Teatrului Mic din București, condus de Gelu Colceag.

Cred că am simțit nevoia să spun și cine conduce teatrul pentru că în ultimii patru ani Teatrul Mic a crescut foarte mult, și-a mărit trupa cu actori tineri foarte buni, a revenit în circuitul festivalurilor și asta chiar e rezultatul unui management foarte bun.

Nu am o poveste prea romantică vis-a-vis de alegerea de a fi actor. A fost singurul lucru care m-a entuziasmat în timpul liceului și după ce am luat un premiu printr-a XI-a la un festival de teatru în Franța și-am obținut astfel susținerea părinților, am decis să-mi încerc norocul. Nu am luat în calcul altă meserie la modul serios, doar am cochetat cu gândul de a fi bucătar.

Pasiunile de acum

Îmi plac multe lucruri însă mă pasionează meseria mea. Mă visez făcând și alte lucruri cum ar fi să scriu scenarii sau să regizez film sau teatru sau să-mi fac doctoratul și să predau, însă acum sunt focusat doar pe actorie. După cum se poate observa, tot lucruri din aria acestei meserii mă interesează. Dar acum lucrez mult ca actor și trăim într-o perioadă în care produsul trebuie livrat destul de repede, așa că mă concentrez momentan pe ce am de făcut.

Viața de actor în România, o privire de ansamblu

Sunt foarte mulți factori de luat în calcul și asta deschide o discuție foarte lungă. Cred că răspunsul la întrebare depinde foarte mult de ce lucrezi, cât lucrezi și ce își dorește fiecare de la meseria asta. Majoritatea actorilor care ies din facultate nu au loc în industrie și asta din mai multe cauze.

În primul rând că sunt foarte mulți absolvenți și foarte puține locuri în teatru, nu sunt multe spații independente care să aibă și un succes real, nu există un sindicat care să lupte pentru drepturile actorilor, nu se fac așa multe producții, sistemul de casting este de multe ori un mister (și de cele mai multe ori habar nu ai ce proiecte se fac) și nu există agenți sau sunt foarte puțini și lucrează doar cu vedete. Practic e o breaslă supraaglomerată și slab administrată.

Situația de dinainte de criza curentă

După cum prezint, pare cam sumbră situația însă cred că e adevărul. Eu sunt mulțumit pentru că joc constant în mod normal, am prins câteva filme, seriale, documentare și reușesc să mă susțin financiar, însă e un nivel care sper să tot crească de la an la an. Dar și așa, la nivelul la care sunt, e o poziție fericită de care nu va avea parte majoritatea celor care aspiră la meseria asta.

Nu cred că se poate vorbi despre ceva ce s-a întâmplat în ultimii ani care să fi avut un impact benefic în viața actorilor și spun asta pentru că mă gândesc la toți actorii, nu doar la cei care sunt angajați. Faptul că au crescut salariile sau că au fost făcute niște angajări reflectă starea de bine doar a actorilor angajați, pentru freelanceri a însemnat mult mai puține colaborări, unii chiar au fost înlocuiți.

E un sentiment extrem de neplăcut să înlocuiești prieteni sau cunoștințe. Dar toate astea s-au întâmplat pentru că bugetele au scăzut. Iar dacă asta nu a fost suficient pentru freelanceri, acum e și nebunia asta cu Anaf-ul și cu taxa imensă pe care trebuie să o plătești dacă depășești un anumit plafonde câștiguri.

Dar nu zic că e rău că există Anaf-ul sau că există această taxă, doar că nu există o ierarhizare clară în funcție de câștig și cei mai afectați sunt chiar cei care nu câștigă foarte mult. Plus birocrația care te îngenunchează, știu oameni care pur și simplu nu-și mai bat capul, așteaptă până sunt somați să plătească ceva și gata.

Primul rol de suflet

Am să vorbesc despre primul rol care mi-a plăcut și anume Sela din spectacolul „Jocuri în curtea din spate” după piesa cu același nume, scrisă de Edna Mazia. Spectacolul a fost făcut de Bobi Pricop, un nume cu rezonanță azi în lumea teatrului românesc. Când am făcut spectacolul eram toți în anul trei de facultate. Bobi la regie, iar Ioana Manciu, Pavel Ulici, Vlad Pavel, Florin Hrițcu și cu mine, la actorie.

Are un loc special în sufletul meu acest proiect, și din punctul de vedere al modului de lucru dar și a ce a urmat când l-am scos la public. Fiind lipsiți de spațiu de lucru sau de un buget, am repetat într-o sală de cursuri foarte mică din UNATC și aveam doar niște scaune, haine aduse de acasă și câteva obiecte de recuzită.

Dar asta nu ne-a oprit din a face „cel mai bun spectacol de licență din ultimii 10 ani”, după cum ni s-a spus atunci de profesori. Și asta pentru ca Bobi ne-a provocat enorm cu acel proiect și a transformat toate minusurile în avantaje. A fost un laborator incredibil și am avut enorm de câștigat toți. L-am jucat trei ani la Teatrul Act, am fost la multe festivaluri din țară și din străinătate. A fost spectacolul care ne-a pus pe hartă pe fiecare dintre noi.

Oameni cu care ai lucrat

Am avut norocul să lucrez cu regizori foarte buni și asta a fost fundamental pentru evoluția mea ca actor. Am lucrat și cu regizori tineri: Bobi Pricop, Vlad Cristache, Vladimir Anton, Ștefan Lupu, Andrei Măjeri, Radu Iacoban, Catinca Drăgănescu, Irina Slate dar și cu regizori cu mult mai multă experiență precum Cristi Juncu, Laszlo Bocsardi, Vlad Massaci, Nona Ciobanu.

Unii m-au învățat rigoarea, alții m-au provocat să ies din zona mea de confort, alții mi-au dat libertate, alții m-au curățat de manierisme; fiecare dintre oamenii ăștia au avut un aport important și le mulțumesc. Am avut ocazia să particip la niște workshopuri cu Andrei Serban și la unul cu David Esrig și bagajul cu care am plecat de la fiecare a fost consistent.

Foto: Paul Tatcu

Pe film m-am intersectat cu Ivana Mladenovici, Tedy Necula, Monica Stan, George Chiper-Lillemark și foarte puțin (dar a contat mult) cu Bogdan Mirică, Constantin Popescu și câțiva regizori străini. Când prind un proiect pe film, fiind mai puține oportunități, sunt cel mai fericit, plutesc de bucurie.

Am făcut un scurt metraj la care am lucrat cu Răzvan Mihai Badea "Suntem însărcinați". În ”Profu” la Pro TV m-am reîntâlnit cu Andi Vasluianu şi cu domnul Adrian Titien. Mă întâlnisem deja pe scena cu ei, faptul ca ne-am găsit şi pe acelaşi set a fost un câştig pentru mine. Pe lângă faptul că sunt nişte oameni foarte buni şi ne-am împrietenit foarte uşor şi repede, sunt doi dintre actorii model pentru mine, de un profesionalism exemplar. 

Un alt proiect la care am lucrat atât de bine alături de foarte mulți oameni mişto, încât îmi vine să păstrez totul pentru mine, undeva într-un sertar din mintea mea este filmul de debut al Monicăi Stan care este acum în montaj. Parcă nici nu-mi vine să vorbesc despre acest proiect.

”Soldații, poveste din Ferentari” făcut de Ivana este un film foarte curajos si puternic, mă bucur că am făcut parte din el. 

Greutățile meseriei tale

Sunt o fire sensibilă, iar asta scoate cei mai bun din mine dar uneori poate să mă și blocheze. Reușesc să jonglez ușor cu emoțiile, ceea ce e o calitate, doar că uneori ele ajung să mă domine și atunci pierd controlul, am multe gânduri parazitare și îmi pierd concentrarea.

Dar poate e o prejudecată că, dacă sunt actor, ar trebui să fiu stăpân pe emoțiile mele. Înainte să fiu actor, sunt om, și mă lupt cu neîncrederea în mine, cu frica, cu impresia că nu fac bine, că nu mă place x sau y. Probabil cu timpul lupta e mai ușoară. Însă am obiceiul de a fi critic cu mine și uneori trebuie să-mi dau reset și să pun pe foaie ce fac bine și ce am realizat, ca să mă motivez să merg mai departe.

Altfel, mă enervează cumplit că e necesar să mă promovez sau să promovez munca mea. Cred că asta e treaba unui alt departament, a unor oameni care pentru asta se pregătesc, asta e meseria lor. Dar pot să înțeleg de ce funcționează, având în vedere rețelele de socializare și faptul că avem un contact direct cu publicul. Dar aș prefera să nu mă ocup eu de asta.

Cum te-a schimbat actoria

Cred că de-a lungul anilor am devenit mult mai atent la mine și la cei din jur. Când eram mic încercam să am un impact imediat asupra celor din jur, să mă fac simțit într-un grup nou, să fiu cât mai activ, să atrag atenția asupra mea. Acum nu mai simt nevoia asta, ci sunt interesat de ce au alții de spus și de cum se manifestă.

Am simțit că am mai mult de câștigat dacă sunt atent la oameni decât dacă atrag atenția asupra mea. Simt că m-am schimbat mult de când am venit în București și am început facultatea și apoi să practic meseria asta. Multe schimbări au venit la pachet și odată cu maturizarea. Dar cu siguranță actoria mă ajută să mă descopăr și să îi descopăr pe cei din jurul meu mai ușor.

Foto: Cătălin Asanache

Până la urmă personajele noastre sunt (de cele mai multe ori) oameni ca noi, în niște situații speciale. Ca să-i poți interpreta trebuie să îți dai seama ce e în sufletul lor, ce îi mână, trebuie să le studiezi comportamentul. Ori lucrul ăsta înmagazinează niște tipare, tipologii, reacții pe care le identifici și în oamenii cu care interacționezi în viața de zi cu zi și e destul de folositor acest bagaj.

Ce am mai aflat pe parcurs e că nu are cum să te placă toată lumea și că trebuie să mă accept și să fiu așa cum sunt, cu bune și cu rele, uneori parcă știu lucrurile astea, alteori nu.

Pregătirea pentru roluri noi

Cred că modul de lucru pentru un rol este dictat în primul rând de regizor și propunerea pe care o aduce. El este motorul unui proiect.

Uneori primesc personaje care au multe în comun cu mine și atunci am deja un bagaj emoțional pe care îl pot exploata, alteori personajul e foarte diferit de mine și atunci am nevoie să mă documentez mai mult din exterior.

Dar sunt lucruri pe care le fac oricum indiferent de situație, cum ar fi să citesc textul de foarte multe ori ca să-mi sustrag toate informațiile și ca să înțeleg traseul personajului, să aleg ce vreau să cred, și ce nu, din ce spune personajul meu sau din ce spun celelalte personaje despre personajul meu. Îmi place să mă duc împotriva textului uneori, dar nu fac o obsesie legat de asta. Uneori funcționează și poate produce ceva, alteori nu.

Ponturi și secrete

Alte giumbușlucuri pe care le fac când pregătesc un personaj nou sunt legate de poziția corpului, de timbrul vocii și modul de a vorbi. Prefer să mă duc într-o formă exagerată chiar dacă nu reușesc s-o acopăr și pare nenatural, însă dacă nu încerc toate variantele care-mi trec prin cap nu am liniște.

Mihaela Tulea

Pe parcurs încep să tai ce e strident sau nu se potrivește, însă îl văd ca pe un exercițiu necesar dacă vreau ceva inedit pentru personaj. Uneori forma pe care o fac e inventată de mine, că mă duce textul pe o direcție clară, alteori, citind, îmi vine în cap o persoană pe care am întâlnit-o sau despre care am citit și fur cu nerușinare de la ea.

Sunt multe metode de a te apropia de un personaj și tocmai de-aia nu mă plictisesc, și-mi face o plăcere imensă să lucrez. Am atâtea lucruri pe care le pot face, că uneori nu-mi ajunge perioada de repetiții și fac modificări și după ce am ieșit la public.

Critici, păreri și reacții în social media

Sunt oameni a căror părere e importantă pentru mine și dacă vin la vreo reprezentație sunt interesat de ceea ce au de spus. Dar nu chem niciodată oameni la spectacol ca să mă vadă și să-mi spună părerea. Chiar e o presiune să știu că e cineva în sală a cărui părere mă interesează, prefer să nu știu.

Cât despre informațiile din social media, mă interesează, dar nu le urmăresc în mod special. Dacă aud de vreo recenzie din partea unui critic, normal că o citesc, dar nu cred că mă influențează. Poate mă bucur, sau nu, de ce a scris, dar doar atât.

Nu am făcut niciodată schimbări la personaj după ce am văzut ceva în social media sau într-o recenzie. Personajul este în primul rând munca mea, eu urc pe scenă să-l joc. Dacă mă duc entuziasmat și emoționat să joc spectacolul, atunci e deja foarte bine. Dacă sunt mulțumiți și regizorul și publicul, e perfect.

Teatrul românesc în contextul pandemiei

Momentan văd cum peisajul teatral românesc e la pământ din cauza acestei pandemii. Însă ce e mai grav e că nu există niciun plan pentru astfel de situații de urgență. Anul trecut au fost probleme cu bugetele, toți ne-am luat banii de pe colaborări foarte târziu, anul ăsta e coronavirus, nu mai lucrează nimeni, iar cei din spațiul independent iar sunt total în aer.

Am impresia că peisajul teatral românesc e ca un student la actorie care nu pune niciun ban deoparte sau nu se gândește la situații de urgență. A primit banii, i-a cheltuit, vede el cum trăiește până luna viitoare.

Foto: Mihaela Tulea

Există tot felul de oameni care sunt considerați răi, alții care pare că sunt buni și au tot felul de inițiative, însă trăim într-o țară unde oamenii nu sunt uniți și bineînțeles că asta se resimte și în breasla noastră. Tot cred că existența unui sindicat ar ajuta, am avea niște reglementări, niște reguli comune după care ne-am ghida cu toții. Dar nu știu pe cineva care să conducă inițiativa asta și să fie o persoană agreată de majoritate.

Foto Eliza Lungu

O părere și despre cinematografia românească

M-am învârtit destul de puțin în lumea asta ca să pot să mă pronunț. Pot spune așa din exterior că pare că se fac mai multe filme, în context de normalitate, nu știu acum, și că se diversifică categoriile, genurile, modurile de filmat.

Cred că puțină diversificare e foarte sănătoasă pentru noi dar și pentru spectatori. Văd că sunt mulți regizori buni, sper să primească toți bani să facă filme în fiecare an.

Ce ar putea fi mai bine

Sper că va veni ziua în care sistemul de casting va fi transparent, că va exista o platformă care să anunțe toate proiectele, ce se caută, însă visez la cai verzi pe pereți. Există totuși puțină speranță pentru că văd câțiva directori de casting care își iau foarte în serios munca, care merg la teatru, caută actori noi. Sunt foarte puțini, însă sunt și cei mai buni de pe piață, poate lumea va lua exemplu de la ei.

Reclame, produse și branduri de care ți-ai legat imaginea

Pentru mine reclamele sunt un capitol destul de ingrat. Am făcut foarte puține şi asta pentru că foarte rar se propune un scenariu inteligent sau care să aibă o poveste puternică sau comică sau inspirațională, iar bugetele sunt foarte mici.

Adică chiar e aiurea să mă chemi să lucrez pe 1300/2000 de lei când eu îmi leg imaginea de un produs. Și știu cum gândesc unii, chiar și de la noi din breaslă. Că dacă mă duc să lucrez 12 ore sau chiar mai puțin și primesc 1000 de lei e mare lucru. Dar nu e vorba doar de alea 12 ore de lucru sau 10 sau 2. E vorba și de imaginea mea, prietene. E vorba că lumea mă asociază cu un produs o perioadă destul de lungă de timp. Așa că de cele mai multe ori nici nu mă duc la casting. Cele mai multe probe de reclame mă fac să mă simt chiar penibil.

Mă duc doar dacă e un regizor de care îmi place sau dacă onorariul e foarte bun, ceea ce e foarte rar. Când eram student mă duceam la orice pentru că aveam impresia că şi aia e o rampă de lansare, dar chiar acum nu mai cred că este neapărat.

Am avut însă şi două ocazii fericite la reclame. La una nu m-am văzut deloc dar mi-am luat banii. Iar, recent, la alta am întâlnit un regizor foarte mişto, am lucrat pe scriptul lui, care propunea o situație mișto, și a fost și un onorariu decent. Dar e prima oară în 10 ani când s-au aliniat planetele așa bine. Păcat că nu o să mai apară.:)

Planuri, visuri și dorințe

Sunt foarte fericit că fac parte din trupa Teatrului Mic. Simt că sunt într-o echipă puternică şi că tragem cu toții în aceeaşi direcție şi aştept cu nerăbdare următoarele proiecte.

În acelaşi timp îmi doresc să lucrez mai mult pe film sau într-un serial. În ultimul an am avut apariții episodice în ”Umbre” de pe HBO dar şi în ”Las Fierbinți” şi ”Profu” de pe Pro TV. Însă mi-aş dori să duc un personaj pe o distanță mai lungă de timp. Cred că e foarte interesant să evoluezi într-un personaj mai mult timp, să te schimbi o dată cu el şi e o experiență pe care doar serialul ți-o poate oferi.

Foto: Misu Ionescu

Vreau foarte mult să lucrez şi pentru producții străine, să joc şi în alte limbi decât română. Am reușit să-mi găsesc un agent străin, am început să-mi exersez engleza şi franceza, pe care le-am studiat în şcoală, dar îmi încerc norocul şi cu limba germană. E un drum lung și anevoios, dar vreau să ştiu că am făcut tot ce-am putut.

Unde te vedem când se redeschid teatrele

Teatrul MIC, „Deşteptarea primăverii” regia Vlad Cristache, „Legături primejdioase” regia Cristi Juncu, „Ținutul din miezul verii” regia Vlad Massaci, „Viața şi moartea lui Richard al doilea” regia Radu Iacoban, „Apa Vie” și „Aglaja” regia Ștefan Lupu, „Mama” regia Nona Ciobanu, „Romeo şi Julieta” regia Liliana Pană.

Teatrul de Comedie, „Tartuffe” regia Laszlo Bocsardi, „Băiatul din Brooklyn” regia Cristi Juncu, Teatrul Evreiesc de Stat, „Medea's Boys” şi foarte curând „Richard 3, A Royal Slang”, ambele în regia lui Andrei Măjeri.

Toamna trecută am lucrat la filmul de debut al Monicăi Stan, pe care îl aştept cu nerăbdare, sper să apară la final de 2020 sau început de 2021.

Pentru cei care nu au prins în cinematografe filmul Ivanei Mladenovici „Soldații. Poveste din Ferentari” sau „Coborâm la prima”, în regia lui Tedy Necula, le pot viziona pe Netflix.