Orice ai face, zilele astea, cu un ochi ești pe știri și cifre. Câte cazuri? Cum arată graficul azi? Ce se întâmplă în Italia și Spania? Dar distanțarea socială e o probă de rezistență pe termen lung. Așa că pauzele de limpezit mintea sunt necesare. Venim cu două motive pentru un respiro de la pandemie: fotografie și teatru. Florin Ghioca e fotograf de scenă, o meserie care nu e recunoscută în România. Dar el militează pentru introducerea ei în nomenclator.
Într-o eră a imaginii, când Instagramul este la putere și Facebook face furori la noi, un om care să se ocupe de imagine, de vizual, într-un teatru, este nu numai elementar, ci și obligatoriu.
Florin Ghioca a început în presă, ca jurnalist, și apoi, treptat, s-a tranformat în fotoreporter. Munca în presă și-a lăsat amprenta asupra stilului său: e atras de fotografia în mișcare, naturală, care să spună adevărul. Despre minciuna imaginilor prea frumoase, lucrul cu actorii, căutări și experiențele pe care i le-au adus fotografia, povestește Florin după cum urmează:
Cum și când ai început să faci fotografie
La început a fost cuvântul, nu? În cazul meu a fost la fel, am început prin a scrie în presă, încă din școala generală, la reviste pentru copii. Ulterior, în facultate, pe vremea când lucram la Adevărul de Cluj, am simțit nevoia să îmi ilustrez articolele: aveam un singur fotograf, pe celebrul Ion Petcu – Nonu, iar el era tot timpul pe teren, nu putea să mă însoțească mereu.
Așa că am luat o cameră foto, o savonieră cum îi ziceam noi, și m-am pus pe treabă. Din când în când, Nonu se mai uita peste imaginile mele și mă mai sfătuia. Petreceam ore în șir în camera obscură, așa am învățat să developez, să fac foto pe hârtie, old times cum s-ar zice acum. După ce am început să trag cu prima mea camera digitală - deja trimiteam fotografii la Mediafax, corespondent local, apoi la București. Și uite-așa și-a făcut loc fotografia în viața mea, din jurnalist ajungând redactor și fotoreporter. Ulterior, a început să capete o pondere tot mai mare imaginea. Și am ajuns să fotografiez, dar și să filmez.
Experiențe și învățături
Cel mai important lucru pe care mi l-a adus fotografia este felul ordonat în care am început să lucrez. Înainte era haos în folderele mele, în calculator. Dar am început să arhivez, să pun lucrurile în ordine.
Pe de altă parte, nu m-am așteptat să văd atâtea locuri interesante, fascinante sau chiar periculoase în viață. Dacă m-ai fi întrebat în 2006 dacă mă văd mergând în zone de război aș fi zis clar că nu am asemenea intenții și nici nu le văd posibile. Un an mai târziu eram în Afganistan, unde am stat mai bine de o lună! O experiență fabuloasă, pe care am repetat-o ulterior de încă cinci ori! Mergeam cam în fiecare an acolo, am văzut mare parte din țară. Încă am prieteni afgani, mai păstrăm legătura și chiar am început să învăț un dialect local!
Apoi au mai fost și alte zone de conflict unde am mai mers, am pătruns în Siria prin Turcia de unul singur, am fost în Teritoriile Palestiniene, unde am inhalat gaze cât pentru toată viața, în celebrul sat Bil’in, de lângă Ramallah. Asemenea experiențe te schimbă automat. Când simți mirosul (da, mirosul, nu știu să explic altfel) morții prin preajmă sau când auzi gloanțele unui lunetist afgan șuierând pe lângă tine nu ai cum să rămâi același. În primul rând că am învățat să prețuiesc mult mai mult fiecare clipă. Din 2007 am reînvățat să Trăiesc. Am văzut viața cu alți ochi. Am început să nu îmi mai refuz nici micile, nici marile plăceri!
Cum s-a schimbat fotografia
Sincer, „pe vremea mea” (cum sună asta!) era cu totul altfel fotografia. Erau câțiva oameni care aveau scule mai pricopsite, aparate mai evoluate. Acum sunt multe aparate și puțini Fotografi.
Fotografia de teatru
Fotografia de teatru a venit odată cu primele zile la TNB, adică acum aproape șase ani frumoși. Am aflat că se eliberează postul de operator imagine (pentru că în teatre nu există funcția de fotograf) și m-am dus glonț.
Pasiunea mea pentru teatru a plecat încă din copilărie, când frecventam foarte des Teatrul Bulandra, a continuat în liceu, când mergeam aproape zilnic la Teatrul Odeon și nu s-a oprit nici la Facultatea de Teatrologie de la Cluj, când inclusiv am montat două spectacole la Naționalul din oraș! Dar primele fotografii au fost la spectacolele care se montau în perioada aia, la repetiții. Primul contact direct cu actorii a fost incredibil de emoționant pentru mine. Cred că primul spectacol a fost „Dumnezeu se îmbracă de la second hand.
Particularitățile fotografiei de teatru
Am mai spus-o și o voi repeta oricând: este unul dintre cele mai dificile genuri fotografice, dacă ținem cont de mediul și de condițiile în care se lucrează: lumină scăzută până aproape de întuneric total, fundaluri negre, actori în mișcare, scene vaste, urmate de scene individuale, schimbări bruște de lumină, de temperatură de culoare… Practic un coșmar pentru cine nu se pricepe să lucreze în „M” (n.p. - pentru cei care nu știu, este modul manual al aparatului).
Plus că lucrezi cu ființe extrem de sensibile: actorii! Fiecare ține la imaginea lui, însă actorii știm cu toții că sunt o specie aparte, cu un grad și mai ridicat de pretenție atunci când e vorba de fotografie, de imaginea lor. Și e firesc să fie așa. Unii vor să arate frumos, indiferent de cum și ce fac pe scenă. Și atunci trebuie să ai grijă de asta. Alții te lasă să le arăți expresivitatea, indiferent de rezultatul imaginii. Prefer a doua variantă, dar ei nu trebuie să știe asta!
Ca să tragi cum trebuie fotografie de teatru, în primul rând că trebuie să cunoști spectacolul, să-l fi văzut măcar o data înainte. E foarte important să anticipezi momentele, să știi când să declanșezi, să nu țăcăni haotic în sală, trăgând în rafală, ca mitraliera.
Cunoscând spectacolul știi unde să stai (dacă ai posibilitatea să te miști cu atât mai bine), din ce unghiuri e cel mai bine să surprinzi anumite scene, când să schimbi obiectivele sau aparatele, în funcție de complexitatea scenelor, de lumină… Sunt multe de zis.
Ce ai învățat de când faci fotografie de teatru
Am învățat să țin cont de „pretențiile clientului”, cum se zice. Am învățat să lucrez în medii complicate, cum ziceam mai devreme. În spirit de glumă aș spune că nu diferă prea mult de fotografia de război: să te ferească sfântu’ de o actriță supărată, că preferi mai degrabă o lună în Afganistan! Bine, nu a fost cazul până acum în ceea ce mă privește. Am învățat să mă apropii ușor de actori, să se acomodeze cu prezența mea și să mă „ignore”, ceea ce e cel mai bine, să „uite” că sunt în preajmă și fac fotografii, în așa fel încât să fie în largul lor. Culmea, nu toți actorii se simt bine știindu-se fotografiați!
Alexandra Salceanu în Umbre
Proiecte
Am avut până acum niște workshopuri de fotografie de teatru, la Festivalul VSLO, iar în septembrie voi susține un masterclass la Chișinău, la invitația Teatrului Național „Mihai Eminescu” și a domnului Petru Hadârcă, directorul inimos de acolo, care face lucruri minunate. Cel mai probabil va fi un curs care se va întinde pe mai multe zile, din nou cu parte teoretică și practică, pentru toți cei interesați de fotografia de scenă, fie ea de teatru sau de concerte.
Zilele astea sunt în discuții pentru editarea unui album de fotografie de teatru, pe care sper să îl pot prezenta la Festivalul Shakespeare de la Craiova, din aprilie, moment în care vom lansa oficial și un ONG dedicat fotografilor de teatru, nu numai de la noi.
Militez pentru introducerea în nomenclatorul de meserii a funcției de „fotograf de scenă”. Într-o eră a imaginii, când Instagramul este la putere și Facebook face furori la noi, un om care să se ocupe de imagine, de vizual, într-un teatru, este nu numai elementar, ci și obligatoriu.
Cum ziceam, meseria asta nu este recunoscută clar în România. Și nu numai la noi. O să încercăm să propunem adăugarea acestei funcții oficial în organigrama oricărui teatru, în așa fel încât să existe o unitate de imagine, care nu este posibilă decât în lucrul cu un fotograf care știe foarte bine actorii, teatru, spectacolele.
Mai am în pregătire de ceva vreme un album de fotografie care se numește „Backstage” și care va fi o premieră absolută pe piața europeană a albumelor de fotografie, nu prin tematica pe care o propune, care nu este una nouă, ci prin felul în care va fi realizat. Am bătut palma cu cei de la Curtea Veche Publishing și abia aștept să intrăm în linie dreaptă pentru editarea lui. Mai trebuie doar să găsim niște sponsorizări, pentru ca totul să iasă așa cum trebuie, adică perfect! Va fi un album incredibil, cu imagini din intimitatea actorilor, dincolo de cortină, în momente speciale din viața lor. Și vorbim de unii dintre cei mai importanți actori români. Și nu numai.
Clienti comerciali
Am mai avut de-a lungul timpului. Era o perioadă în care piața de evenimente era dezvoltată, practic abia mai făceam față ca jurnalist sau ca fotograf. Știm cu toții că lucrurile nu mai sunt așa de strălucite, astfel că „aerul s-a mai rarefiat”. Am tras pentru diverși clienți, de la clinici medicale până la evenimente corporate, ba chiar și pentru niște politicieni locali, niște fotografii promoționale. Nu mă dau în vânt după foto de studio, pentru că mereu am fost atras de fotojurnalism, de fotografia în mișcare, dinamică.
Cât contează starea în care ești când faci o fotografie
Să știi că DA! Contează. Sunt zile în care sunt lipsit de vlagă și asta se vede și în imagini. Pentru fotografia de teatru îți trebuie multă concentrare, iar dacă nu o ai și rezultatul final este pe măsură. Odihna este importantă, starea de bine din tine se reflectă în fotografiile pe care le faci. E o chestiune de energii, cred eu.
Trenduri
Nu știu dacă sunt trenduri, cred că sunt mai mult căutări. Nu putem vorbi de o modă anume în fotografie, pentru că lucrurile se schimbă, evoluează. Am ajuns să avem telefoane care depășesc tehnic caracteristicile unui aparat foto de mii de euro! Acum, oricine are un asemenea telefon sau un mirrorless se crede un mic (sau mare) fotograf. Toți au pagini de „photographer” pe net.
Invazia de imagini duce și la o diminuare a calității, inclusiv din prisma privitorului. Se coboară ștacheta, ca să zicem așa. Peste tot vedem imagini „frumoase”, cu filtre care îmbunătățesc considerabil și modifică imaginea inițială. Personal, nu sunt adeptul Photoshopului, decât când îmi trimit imaginile la print pentru vreo expoziție. Atunci le mai luminez un pic, pentru că printul le întunecă de obicei. Altfel, „what you see is what you get”. Ceea ce vezi în față trebuie să fie și pe cameră. Asta dacă nu vrei să experimentezi cine știe ce. Sunt adeptul concretului și al naturalului în fotografie. Tot ce nu e natural e fake, e contrafăcut. E un fel de minciună, indiferent cărui scop servește. Pot să înțeleg în fotografia de fashion, de beauty, dar până la urmă frumusețea este în ochii privitorului, nu? Să nu îi alterăm această bucurie!
