[Spre Gopo] Enxhi Rista: Cand aveam 17 ani, parintii m-au trimis in Romania la studii. Nu stiam niciun cuvant in romana

In septembrie 2018, Enxhi Rista a stat o luna la Penitenciarul din Botosani, ca misiune a unui workshop de regie. In fiecare zi vorbea cu detinutii si afla povestile lor. Costel canta si dansa foarte frumos, asa ca s-a atasat de el si a vrut sa ii spuna povestea. Asa a inceput sa prinda contur scurtmetrajul El iubeste ochii mei, nominalizat la Gopo la categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar. 

Gala Premiilor Gopo va avea loc pe 24 martie, la Teatrul Național. In asteptarea Galei, am vorbit cu cativa dintre nominalizatii acestei editii. Enxhi Rista s-a nascut in Albania, iar in 2013 a câștigat o bursă de studii în România, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică. 

Cand am ajuns in Romania nu stiam niciun cuvant. Am invatat-o la Cluj intr-un an. M-am indragostit de limba romana si in momentul de fata mi-e mult mai usor sa lucrez in romana decat in albaneza.

A filmat scurtmetrajul in 12 ore. De la 10 la 12 a filmat cu Costel in penitenciar, de la 12 – 14 vizita cu nevasta si copilul, iar dupa 14:00 a plecat spre Suceava si a filmat acasa la ei. Mai multe despre povestea acestui film, dar si despre scurtmetraje, regie si publicul de cinema, poveste Enxhi mai jos:

Inceputul in regie 

Tin minte ca de mica eram foarte pasionata de arta. Ma atragea orice fel de arta. La varsta de 10 ani deja simteam ca sunt altfel de ceilalti copii. Eu niciodata nu ma jucam cu copiii din cartier. Imi placea mai mult sa stau in casa, sa citesc, sa ascult muzica rock, sa scriu.

Imi placea foarte mult sa ma duc la teatru. Asa ca m-am indragostit de teatru dar mi-am dat seama ca nu voiam sa fiu actrita. Imi era rusine sa vorbesc in public. Am incercat de foarte multe ori sa prartic la diferite activitatii teatrale organizate in cadrul scolii si tot timpul ma blocam pe scena cand vedeam ca zeci de oameni se uitau la mine. La momentul respectiv aveam 13 ani si am zis ca nu o sa mai fac lucrul asta niciodata in viata.

Apoi mi-a venit ideea sa fiu regizor de teatru. Am inceput sa ma informez ce inseamna lucrul asta si de la acea varsta am inceput sa umblu in cercuri de artisti din orasul meu. 4 ani mai tarziu, cand aveam 17 ani, am aflat ca in orasul meu in Albania se organiza un curs cinematografic si fara sa le cer voie alor mei, m-am inscris. Din primele zile ale cursului, am prezentat un scenariu, scris partial bine (cum mi-au spus profesorii de acolo la momentul respectiv), si l-au aprobat ca sa-l regizez. Nu prea stiam eu ce inseamna sa produci un film, sa faci un decupaj sau sa lucrezi cu actori, am mers mai mult pe instinct. Am facut acest scurtmetraj bazat pe o poveste personala care avea legatura cu dragostea fata de muzica rock si rezultatul final a fost foarte bun. Dupa aceasta experienta am fost convinsa ca vocatia mea este de a fi regizor de film. Sunt foarte norocoasa ca parintii mei m-au inteles si m-au lasat sa imi urmez visul.

Etape de formare 

O etapa foarte importanta pentru mine a fost cand am plecat din Albania pe cont propriu si am venit in Romania in anul 2013. Cand aveam 17 ani, parintii mei au luat decizia sa ma trimita in Romania sa continui studiile. A fost o schimbare majora in viata mea pentru ca nu eram obisnuita sa traiesc si sa ma descurc singura. Acesta experienta m-a ajutat sa cresc atat in viata personala cat si in cea profesionala.

Sa invat limba romana a fost o alta etapa importanta in viata mea. Cand am ajuns in Romania nu stiam niciun cuvant. Am invatat-o la Cluj intr-un an. M-am indragostit de limba romana si in momentul de fata mi-e mult mai usor sa lucrez in romana decat in albaneza.

Experienta celor 5 ani de studii la UNATC este cea mai importanta. UNATC este casa mea. Acolo am crescut, acolo am plans, am ras si mi-am petrecut poate cele mai frumoase clipe. Este printre putinele locuri unde emotiile ma coplesesc de fiecare data cand ajung acolo. Cei 5 ani , 3 de regie si 2 de productie au fost decisivi pentru formarea mea artistica.

Scurtmetrajul nominalizat la Gopo 

“El iubeste ochii mei” este un scurtmetraj documentar realizat in cadrul workshopului “With the head through the wall”, o colaborare intre UNATC si Babelsberg Konrad Wolf din Berlin si Penitenciarul din Botosani. In vara lui 2018, cand eu eram inca studenta la Productie de film, am citit un anunt in grupul de regie-productie UNATC despre acest workshop si am vrut din start sa particip. Am fost foarte fericita cand am aflat ca am fost acceptata.

Asa ca in septembrie 2018 am ajuns la Penitenciarul din Botosani, in calitate de student la productie si am stat acolo aproape o luna de zile. In fiecare zi stateam cu detinutii de vorba si aflam povestiile lor. De Costel m-am atasat cel mai mult. El avea ceva special: canta si dansa foarte frumos. Mi se facea pielea de gaina cand ascultam muzica lui. Nu m-am gandit de la inceputul workshopului sa fac un film despre el, pentru ca eram in calitate de student la productie, nu aveam echipa, ajutam colegi sa-si faca filmele si nu stiam daca am voie sa vin si eu cu o propunere de film. Foarte tarziu mi-am exprimat ideea de a crea acest documentar si profesorii coordonatori m-au sustinut.

Intr-o luna eu m-am vazut in fiecare zi cu Costel (la inceput fara sa stiu ca o sa fac acest documentar. Stateam de vorba cu el ca imi era drag). Oricum si el m-a sustinut sa fac acest film si ma intreba mereu de ce eu nu filmez ca toti colegii mei. M-a pus in legatura cu nevasta lui, imediat cum a aflat ca vom face un film despre el.

“El iubeste ochii mei” a fost filmat intr-o singura zi, cand toti colegii mei deja terminasera de filmat pentru proiectele lor, eu mi-am facut echipa cu o zi inainte de filmare. Lucrurile au mers foarte repede. Avem doar 12 ore sa filmam… 

Cea mai grea parte

In primul rand, partea cea mai grea a fost sa-mi fac o echipa intr-un timp foarte scurt. Colegul meu german de la imagine abia isi terminase filmul si a doua zi a plecat cu mine la filmare. Nu lucrasem cu el niciodata. Nici nu ne stiam. Si limba a fost o dificultate pentru el, pentru ca nu aveam cum sa-i traduc tot timpul ce vorbesc cei din jur. El a mers mai mult pe simturile lui. Timpul a fost limitat. Doar 12 ore ca sa filmez tot. Am organizat foarte bine acest timp. De la 10 dimineata pana la 12 am filmat cu Costel in penitenciar, de la 12 – 14 vizita cu nevasta si copilul, dupa 14:00 am plecat spre Suceava si am filmat acasa la ei. 

In al doilea rand, montajul a fost greu, pentru ca aveam foarte mult material cu cantece si dans si eram foarte atasata de acest material. Prima varianta de montaj a avut 45 de minute. Dar Roxana Iorgulescu, editorul acestui film, a avut foarte multa rabdare cu mine si m-a ajutat sa mai tai vreo 20 de minute din film. 

Mi-a fost teama mai mult de vibe-ul de care o sa dau atunci cand ajung sa filmez la familia lui acasa. Daca o sa pot sa filmez ce voiam eu. Daca o sa fie ok sa filmez la ei. Cum se vor comporta cu camera. Eu nu ii cunosteam si nu stiam cum ma vor astepta. 

Primul scurtmetraj 

Primele scurtmetraje le am vazut in Albania, in liceu si in cadrul workshopului unde am participat. Erau niste filme de 1 – 5 minute facute de liceeni cu teme sociale ca familia, saracia, drogurile in scoli si niste reportaje despre orasul meu. Nu mi-au placut atat de mult abordarea subiectelor, dar mi-a placut ideea de a face film de scurtmetraj unde sa poti transmite un mesaj in doar cateva minute.

Scurtmetrajele la fel ca lungmetrajele necesita dedicare in toate etapele ale productiei. Intr-un scurtmetraj trebuie sa transmitem un mesaj intr-un timp scurt de cateva minute.

Publicul 

Scurtmetrajele se intalnesc mai des la festivaluri de film. Publicul tinta al scurtmetrajelor sunt cinefili. Este mai greu sa ajunga la publicul larg. Oameni prefera sa se duca mai mult in mall sa vada un film comercial decat sa participe in festivaluri de film.

In ultimi ani, am observat ca salile de cinema la scurtmetraje sunt pline si recent am avut o proiectie cu “El iubeste ochii mei” intr-un calup de mai multe scurtmetraje la MARE unde a trebuie sa fie si a doua proiectie ca sa incape toata lumea in sala. Asta e un semn ca lucrurile au inceput sa se schimbe cate putin si pe viitor scurtmetrajele sper sa ajunga si la publicul larg.

Productia de scurtmetraje 

Eu cred ca in momentul de fata oricine poate sa faca un film de scurtmetraj. Iti trebuie cateva resurse si o poveste captivanta. Cea mai grea parte este sa creezi o echipa care sa vrea sa lucreze la un scurtmetraj, iar viitorul acestuia este de multe ori unul incert. Scurtmetrajele mai mult se fac pe prietenie si nu aduc venituri (sau se fac in facultate majoritatea).

Premiile Gopo 

De cand am venit in Romania si am auzit despre premiile Gopo am fost foarte entuziasmata de existenta lor si am visat sa ajung si eu intr-o zi sa fiu nominalizata. De fiecare data cand regizam un scurtmetraj gandul era ca poate ajung la Gopo. Cand am aflat ca facultatea a inscris filmul la Gopo a fost o bucurie foarte mare. Sa aflu de nominalizare a fost o bucurie si mai mare. Pentru mine inseamna foarte mult si ma incurajeaza sa merg mai departe si sa ma dedic artei.