Realitatea bate de departe ficțiunea. Dacă ești dispus să o descoperi fără prejudecăți, să o observi cu atenție și să dai la o parte straturile aparențelor din mentalul colectiv. Și asta face de ceva vreme scriitoarea Tatiana Niculescu, prin biografiile sale istorice. După o experiență de 15 ani la radio BBC WS, Tatiana a debutat în 2006 cu romanul Spovedanie la Tanacu, care a inspirat filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri.
Printre biografiile istorice pe care le-a scris se numără Regina Maria. Ultima dorință, Mihai I, ultimul rege al românilor, Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu, Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca, Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee, toate apărute la Humanitas.
Mă inspiră viețile oamenilor sau ale personalităților istorice “clasate”, despre care credem că știm totul, și mă întorc iar și iar la constatarea că realitatea bate de departe ficțiunea, spune Tatiana Niculescu
În interviul de mai jos, Tatiana povestește despre cărțile sale și reacțiile pe care le-au provocat, controverse și prejudecăți care le înconjoară, dar și despre amintiri din radio, oglinda Facebook, tabieturi de scriitor și noile obiceiuri de cititori.
Scrisul
Cuvintele mele încep cu bunica mea care era o minunată povestitoare. Am crescut cu năstrușnicia întorsăturilor ei de frază, cu cuvinte pe care acum nu le mai găsesc decât în Dicționarul Candrea-Densușianu, cu amintiri din copilăria ei în detaliu povestite, cu episoade biblice redate pe înțelesul meu de atunci, cu dialoguri închipuite și cu tot felul de puneri în scenă imaginare ale unor întâmplări reale din timpul războiului.
În copilăria și adolescența mea eram foarte tăcută, îngrozitor de timidă, dar tăcerea mea a oferit un spațiu de desfășurare puzderiei de cuvinte ale bunicii mele. Am rămas, așadar, într-o relație afectuoasă, aproape ombilicală, cu cuvintele, și robustă în sensul că îmi plac oamenii și cărțile care vorbesc “pe șleau”, din plinătatea sensurilor mai degrabă decât dintr-un joc chinuit și fără acoperire al sunetelor și al frazelor.
Experiența din presă
Am lucrat la BBC World Service vreo 15 ani și am fost îndrăgostită de radio. Cea mai vie amintire din perioada mea londoneză se leagă de cultivarea vocii pe care am făcut-o cu o actriță britanică al cărei nume, din păcate, nu mi-l mai amintesc. Nici nu știu dacă mai trăiește, căci era o doamnă destul de în vârstă. Ea era plătită de BBC ca să facă exerciții de respirație, dicție și voce cu crainicii de toate naționalitățile care vorbeau la microfon. Evident, nu știa o boabă românește și nici alte limbi în care difuza World Service.
Avea întâlniri individuale cu noi și trebuia să-i prezentăm o înregistrare neutră în care citeam fie un buletin de știri, fie o depeșă politică, fie un text mai lung pe o temă oarecare. Ea asculta banda (pe vremea aia încă mai lucram cu benzi…) de mai multe ori, de câte ori socotea necesar, își nota diverse observații, apoi discuta cu fiecare pe marginea “prezenței” la microfon. Altfel spus, ne citea rărunchii ascunși în inflexiunile și tonul vocii. World Service avea și o deviză inspirată pe care numai engleza o redă perfect: presenting is about presence, adică să prezinți ceva la microfon înseamnă să fii prezent cu toată ființa ta în ceea ce citești sau spui. Actrița-instructoare a ascultat banda pe care mă înregistrasem. O dată, de două ori, de mai multe ori.
Apoi m-a chemat în biroul ei și m-a întrebat privindu-mă adânc în ochi de ce mă tem. Detectase în vocea mea “frânturi” de ritm pe care le asocia cu o frică profundă. Am rămas perplexă. N-avea de unde să știe că pierdusem, de foarte tânără, ființe dragi și asistasem de aproape la experiența morții. I-am spus adevărul fără să-i dau detalii: în rărunchii mei se instalase cu ani în urmă frica atavică de moarte. A zâmbit. Avea aerul că îi confirmam o ipoteză. Mi-a dat de făcut un exercițiu până la viitoarea nooastră întâlnire programată peste 6 luni. Trebuia să acopăr microfonul la care vorbeam cu un capișon galben de burete pe care îmi desenase doi ochișori și un mare zâmbet și, în timp ce vorbeam, să repet în gând un singur cuvânt, ca o mantră: „light”. Cuvântul are deopotrivă sensul de lumină/luminos, deschis la culoare și ușor. Peste 6 luni ne-am revăzut, i-am dat o altă înregistrare, a ascultat-o și apoi m-a îmbrățișat: îmi scosesem vocea la lumină, ca să zic așa. Scăpasem de “frângerile” pe care ea le detectase cu atâta dibăcie.
A fost, cred, cea mai tulburătoare experiență din viața mea de producător și prezentator de radio. N-am uitat-o niciodată.
Viața de scriitor în Romania în 2020
N-aș ști să spun cum e viața de scriitor în 2020. Întâi pentru că scriitorii trăiesc ca toată lumea, viața lor nu are nimic special sau ieșit din comun, iar în al doilea rând, pentru că fiecare are viața pe care i-o fac propriile gânduri și privire asupra lumii.
Pentru mine, partea frumoasă e că am a face cu oamenii editurii Humanitas pe care îi admir, la care țin și de la care mereu am lucruri noi de învățat. Partea grea ține de efortul pe care îl face orice scriitor în dorința de a ajunge la cititori.
Cum România ocupă locuri cu totul neflatante în privința lecturii și a numărului de cititori, e o luptă de fiecare zi cu tine însăți să crezi că scrisul tău se întâlnește realmente cu cineva, că gândurile tale vor fi împărtășite și de alții prin lectura cărților pe care le scrii.
Renunțarea la scris care-l pândește pe orice scriitor onest mi se pare cea mai mare greutate sufletească cu care trăiește un om dedicat acestei meserii.
În lucru
Scriu o nouă biografie interbelică.
Tabieturi
Scriu mult și bine dimineața și după prânz, până pe la ora 16. Spre seară am mai puțin spor.
Inspirație
Mă inspiră viețile oamenilor sau ale personalităților istorice “clasate”, despre care credem că știm totul, și mă întorc iar și iar la constatarea că realitatea bate de departe ficțiunea.
Cine citește prima dată
Eu. După ce am încheiat textul unei cărți, las să treacă un timp, câteva zile, o săptămână, și apoi revăd textul. După ce l-am revăzut, îl citesc doi-trei prieteni și apoi redactorul de carte.
Nopțile patriarhului
Am publicat Nopțile Patriarhului în 2010, iar anul trecut a apărut o nouă ediție, cu o copertă mult mai izbutită. Scrierea a durat cam doi ani. Când eram pe la jumătate, am dat textul la citit unei prietene. După ce a citit, mi-a spus că eram cam îngăduitoare cu bătrânul patriarh, personajul principal, de care, spunea ea, ajungi să te atașezi. Am stat în cumpănă: puteam să-l fac mai “realist”, mai apropiat de modelul lui real și mai lipsit de scrupule sau să urmez ideea mea de până atunci, de a-i încredința cititorului orice judecată asupra lui. După ce m-am perpelit un timp, am rămas la versiunea inițială.
Iubirea din oglinda. Contextul
Ideea acestui volum i-a aparținut lui Gabriel Liiceanu care citise un schimb de scrisori pro și contra homosexualității între doi mari oameni de cultură: Andrei Pleșu și George Bălan. Într-adevăr, corespondența lor era o bijuterie de dialog inteligent, sclipitor, nu lipsit de umor și de înțepături reciproce, și orice editor priceput ar fi văzut în aceste texte miezul unui volum colectiv. Cum nimeni altcineva nu s-a încumetat însă să coordoneze un astfel de volum și, trebuie spus, mulți dintre redactorii Humanitas nu credeau în el, m-am oferit eu. Ulterior s-a nimerit ca volumul să apară în plină dezbatere publică despre definirea familiei și în contextul referendumului pe această temă. Dar a fost o întâmplare că așa s-au potrivit lucrurile.
Pentru ca abordarea să fie echilibrată, am încercat să aduc laolaltă un număr aproximativ egal de păreri, de la oameni avizați sau preocupați de chestiune, în favoarea familiei tradiționale și respectiv a homosexualității și a căsătoriilor gay sau a redefinirii familiei.
Premise
Am pornit în alcătuirea acestui volum de la o premisă simplă: necesitatea dialogului civilizat pe această temă, a dialogului calm, așezat, cu argumente cât mai variate de o parte și de cealaltă. Au fost cititori care l-au socotit mult prea cuminte, iar alții prea îndrăzneț. A fost, cred, o primă încercare de a aduce în paginile aceleiași cărți două tabere care, altminteri, se detestau și se înjurau reciproc.
Surpriza a fost legată de coperta cărții, care reproduce un desen erotic splendid al unui mare artist austriac de la începutul secolului XX, Egon Schiele. Unii dintre autorii textelor din volum s-au simțit ofensați de această alegere și nu mai vorbesc cu mine nici până în ziua de azi. Alegerea copertei nu a fost a mea, dar fusesem întru totul de acord că era o copertă frumoasă și potrivită.
Ei mă consideră făcător de minuni. Descoperiri
Mă fascina viața lui Arsenie Boca și, cercetând-o mai îndeaproape, ajunsesem la concluzia că acest om fusese o multiplă victimă: a epocii și a ierarhiei bisericești a vremii sale, a epocii comuniste și a vremii noastre mari consumatoare de marketing religios. Mi-era clar că pe cât de cunoscut părea acest om devenit aproape o industrie, pe atât era, de fapt, de necunoscut.
Scriind povestea vieții lui, am descoperit un om mult mai interesant decât părea la prima vedere, o mare figură tragică și puțin înțeleasă. Pentru mine, cineva care își leagă destinul timp de peste 40 de ani, în deplină cunoștință de cauză și din credință creștină, de o ființă fragile, instabilă psihic și cotropitoare ca fel de a fi – aici mă refer la o studentă, devenită ulterior călugăriță – ca s-o păzească de sinucidere este un sfânt. Nu-mi trebuie alte dovezi. Cartea care îl scotea pe Arsenie Boca din cadrul diletantismelor istorice agresive sau al hagiografiilor de ocazie, a fost primită deopotrivă cu laude și cu ocări.
Oglinda Facebook
Ce crește pe Facebook nu crește neapărat în realitate. Facebookul permite, printre multe lucruri bune, deversarea fără responsabiitate a tuturor emoțiilor. A preluat rolul cathartic al teatrului din antichitate. Este un mediu prin excelență dedicat imaginii de sine și afectelor. Din acest punct de vedere este și instrumentul cel mai eficace de manipulare.
Ești lăudat pe facebook și ai sute de like-uri? Înseamnă că exiști și ești valabil. Ai followers, adică, în alt limbaj, dar adecvat, ai discipoli…, ești un mic guru. Placi. Asta e valoarea supremă: să placi, să fii pe placul altora. Ești înfierat pe Facebook? Rezultă că nu meriți stima publică. E, de fapt, un joc de oglinzi menit adesea să distorsioneze realitatea vieții. Dar cultivarea emoțiilor dezlănțuite are, într-adevăr, efecte asupra raporturilor umane fiindcă favorizează starea de inconștiență și de iresponsabilitate.
Viața online
Am ales, cred, calea de mijloc. Postez pe facebook chestiuni legate exclusiv de activitatea mea profesională, anunțuri, lansări de cărți, seri literare și urmăresc, la fel, postările din aceeași arie de interes.
Cronicile
Citesc din ce în ce mai rar cronici la cărțile mele pentru că, în ritmul în care lucrez de vreo câțiva ani, pur și simplu n-am timpul fizic să le studiez. Pe urmă, știu bine că mai trebuie să treacă un timp bun până când specia aceasta literară prea puțin cunoscută și practicată la noi, a biografiei, să fie recunoscută ca atare.
N-am citit, dar am auzit că nu știu cine m-a beștelit în fel și chip, în termeni suburbani, din pricina cărții despre Arsenie Boca. E o reacție firească, până la un punct, pentru că îmi place să cred că am spart câteva clișee legate de Arsenie Boca. Și e o reclamă involuntară făcută cărții. Deci nu pot decât să le mulțumesc celor care au înfierat și cartea și pe mine.
Literatura română a momentului
Din păcate, nu citesc câtă literatură română contemporană aș vrea. Din pricina sau datorită biografiilor pe care le scriu, citesc mai multă istorie, memorii, jurnale și arhive. Deci nu am o părere competentă asupra literaturii române contemporante. Dar cred în ea și în autorii curajoși.
Publicul
Pe vremea lui Ceaușescu, mai ales în anii 80 de tristă amintire, cum nu exista internet, iar la televizor programul era redus la politicale penibile și osanale aduse Conducătorului, generația mea citea pe rupte. Citeam cărțile clasicilor români și străini publicate până atunci de edituri foarte bune la vremea aia, altele care mai scăpau cenzurii, traduceam pe șest diverși autori străini neagreați de regim, băteam la mașină traducerile (mașina de scris trebuia mai întâi să aibă numărul înregistrat la Miliție), le legam artizanal și ni le treceam unii altora.
Ne vizitam mai des decât o mai fac azi tinerii, prilej cu care, în jurul unei căni aburinde cu Nechezol (singura cafea de pe piață, cu 60% sau mai mult năut, pentru cei care nu știu) povesteam ce am mai citit până în miez de noapte. Publicul care stătea la cozi imense ca să apuce cărțile lui Marin Preda nu mai avea în anii 80 nici această șansă, fiindcă Preda a murit, cred, chiar în 1980.
De ce evoc aceste amintiri? Fiindcă am impresia că regăsesc ceva din întoarcerea subterană la cărți și la lectură din vremea aceea în cluburile de lectură apărute în acești ani, 2015-2020, inițiate pur și simplu de cititori pasionați.
După o supradoză de internet, de facebook, de televizor, publicul se întoarce la pășnicia cărților, la cumințenia înțeleaptă a lecturilor împreună și a serilor prietenoase în jurul unei cărți. Mi se pare cea mai frumoasă întâmpinare (cu atât mai mult cu cât noi nu prea mai avem ceea ce se cheamă critică de întâmpinare) care i se poate face unui scriitor și unei cărți: să anime, prin textul lui, un astfel de club organizat adhoc sau instituționalizat prin pura plăcere a frecventării lui periodice de către oameni foarte diverși.
