Regula pe care ar trebui sa o respecte orice om din spatele camerei este sa spuna povestea fara sa deformeze realitatea. Asta crede Mircea Topoleanu care, alaturi de Radu Ciorniciuc, a castigat recent Premiul Special al Juriului pentru Imagine la Sundance, pentru documentarul Acasa. Povestea lui Mircea cu camera de filmat a inceput acum 20 de ani cu un aparat de fotografiat si o dorinta simpla: voia sa arate si altora cum vede oamenii si lucrurile care il inconjoara. La Vice a inceput sa faca mai multe video-uri pe teren si a vazut ca ii place. Apoi, l-a cunoscut pe Pe Radu Ciorniciuc la Casa Jurnalistului si a aflat despre proiectul Acasa.
Cu siguranta cel mai greu a fost sa pastram un echilibru intre a incerca sa spunem povestea care se desfasura sub ochii nostri si a interveni in viata familiei pentru a-i ajuta, mai ales ca pe parcursul filmarilor ne-am apropiat foarte mult de ei
Mircea povesteste mai jos cum s-a transformat Acasa dintr-un documentar intr-un proiect social care a implicat zeci de oameni, ce a descoperit in timpul acestei experiente, despre prietenia cu copiii din film si un mod nou de a privi viata.
Cum a inceput povestea ta cu camera de filmat
Poate suna ciudat, dar povestea mea cu camera de filmat a inceput acum vreo 20 de ani, cu un aparat de fotografiat, de fapt. A inceput cu o dorinta simpla: sa arat si altora cum vad si ce simt despre oamenii, lucrurile si orasul care ma inconjoara.
Nu au fost prea multe etape, am avut un parcurs abrupt chiar, cand vorbim de filmat. In 2013/2014 am inceput sa fac multe live-uri video de pe teren pentru VICE Romania. Mi-am dat seama ca imi place acest mod de a spune o poveste, sunetul si miscarea dintr-un cadru imi dadeau sansa sa transmit mai multa informatie decit fotografia si, cel mai important, mai multa emotie.
Apoi, in 2015, alaturi de Mihnea Mihalache-Fiastru, am inceput P’afara, un proiect vizual hibrid, cu fotografie, dar mai ales video. Era o combinatie de arheologie urbana, antropologie, jurnalism prin care am documentat zonele de relaxp'are ale Bucurestenilor care locuiesc in cartier, la bloc: strandurile, zonele cu gratare sau targurile din cartier.
Acasa
Dupa P’afara, Radu Ciorniciuc, pe care l-am cunoscut la Casa Jurnalistului, mi-a spus ca, alaturi de Lina, a inceput sa documenteze viata unei familii care traieste in Parcul Vacaresti si m-a invitat sa filmez. N-am stat deloc pe ginduri, mai ales ca Radu era unul dintre jurnalistii pe care-i admiram foarte mult pentru materialele pe care le facuse pina atunci.
Cu Lina Vodvii si Radu Ciorniciuc
De la ce premise ati plecat
Premisele erau deja acolo: in mijlocul Bucurestiului, intr-o oaza de natura in mijlocul betoanelor, traia o familie complet izolata de oras. Voiam sa stim cum a supravietuit, sa intelegem care e relatia lor cu natura si orasul. Apoi povestea s-a dezvoltat natural, noi doar am urmat-o - dupa ce Parcul Vacaresti a devenit arie protejata, familia a trebuit sa paraseasca locul care pentru 18 ani le-a fost casa si sa se mute in oras. Abia atunci am inceput sa intelegem relatia lor cu natura si cu locul care pentru ei era Acasa, dar si sa ne punem intrebarile care, intr-un final, au dictat cum arata filmul in varianta lui finala.
Cea mai grea parte
Cu siguranta cel mai greu a fost sa pastram un echilibru intre a incerca sa spunem povestea care se desfasura sub ochii nostri si a interveni in viata familiei pentru a-i ajuta, mai ales ca pe parcursul filmarilor ne-am apropiat foarte mult de ei.
Cel mai important pentru mine a fost ca personajele, membrii familiei Enache, sa-si pastreze vocea si emotia, fara ca eu sa intervin. Nu este usor, mai ales cind ce filmezi are uneori un impact emotional foarte puternic. Daca la inceput camera urmarea personajele cumva distant, le observa, cu cit m-am apropiat de copii, cu atit imaginea a devenit mai intima, mai incarcata de emotie, poti sa simti cum camera era mai „implicata„ in viata lor.
Descoperiri
ACASA a devenit mai mult decit un film, s-a transformat intr-un proiect social care a implicat zeci de oameni care i-au ajutat pe cei din familia Enache sa se adapteze la noua lor viata in oras. Cel mai important lucru cu care am ramas a fost prietenia cu copiii si un nou mod de a privi viata pe care eu am avut-o pina acum. Si desigur prietenia cu Radu si Lina, alaturi de care sper sa mai am ocazia sa lucrez.
Proiecte in 2019
In 2019 majoritatea proiectelor au fost legate de jurnalism, cel despre Pomohaci fiind unul dintre preferatele mele, ca experienta si rezultat. Acum ma preocupa bolile psihice la romani si extremismul din societatea romaneasca, sper ca anul acesta sa pot atinge subiectele acestea.
Regizori care te inspira
Alexander Nanau - pentru ca abordeaza subiecte care privesc intreaga societate, spune povesti care pot schimba oameni. Ivana Mladenovic - pentru felul in care lucreaza cu actori neprofesionisti si pentru felul in care isi asuma, in documentar, interventia regizorului. Cristi Puiu - pentru felul in care reflecta realitatea romaneasca in filmele lui de fictiune, la fel cum o fac si Mungiu si Porumboiu.
Cod personal de reguli cand filmezi
Estetica urmeaza povestea si emotia pe care vreau sa le transmit intr-un cadru sau intr-un video. Principala regula etica pe care cred ca ar trebui sa o respecte orice om din spatele camerei este sa spuna adevarul, sa urmareasca povestea fara sa deformeze realitatea.
