Când alegi presa, granițele care delimitează timpul liber și viața personală sunt subțiri, dispar cu ușurință. Mai ales acum, în online, când nu mai există un deadline fix. Marius Comper a început direct în presa online, la GSP.ro, a crescut acolo, a fost redactor șef la Descoperă.ro și acum e Editorial Associate la NewsNow.co.uk. Au fost câțiva ani destul de hardcore la început, povestește el, dar nu îi regretă, pentru că a învățat enorm. Acum nu mai are un program așa de încărcat, dar tot muncește și în timpul liber.
Nu cred că poți să te rupi de lume dacă ai microbul ăsta în sânge, cel puțin pe mine mi-e greu să mă văd deconectat. Nu cred că nimeni din cei ce se ocupă cu asta se deconectează cu adevărat, vreodată.
De câțiva ani, este membru al juriului Superscrieri. Festivalul Superscrieri, aflat la #ediția9, se va desfășura pe 22 și 23 martie și va cuprinde ateliere, masterclass-uri, expoziții, proiecții de film, un Cerc al Donatorilor și conversații reale despre jurnalismul lui 2020. Până la Gala de Premiere a Superscrierilor, de la Teatrul Național București, vorbim cu jurnaliștii din juriu despre începuturile lor în breaslă, timp liber, învățături, temeri, Facebook, solidaritate și noile tipuri de conexiuni.
Începutul
De mic am fost curios să înțeleg cum funcționează lucrurile și m-a motivat nedreptatea. Țin minte că am avut mai multe etape, în care doream fie jurnalism, fie drept, fie științe politice. Toate trei erau căi prin care mă gândeam să-mi canalizez aceste dorințe, dar am tot ezitat. În cele din urmă am dat la științe politice, dar în primul an am ajuns, printr-o întâmplare, să lucrez în presă.
Jucam Hattrick, un simulator de fotbal online, și petreceam mult timp pe un forum dedicat jucătorilor români de HT. La un moment dat, cineva de pe forum a menționat că lucrează la Gazeta Sporturilor, așa că am tot început să-i zic „vezi că ați avut greșeala asta în ziar”, „vezi că pe site e în neregulă nu-știu-ce” și tot așa, până când mi-a zis „auzi, dar dacă tot ești tu așa deștept, de ce nu vii să lucrezi la noi?”. Și așa am început primul meu job, un part-time în care urcam ziarul pe site. Era decembrie 2003 și aveam să plec de la GSP.ro abia în vara lui 2010.
Primul subiect de presă
În 2004 am plecat cu galeria Stelei la Parma — nu pentru ziar, ci pentru că eram stelist și mă voiam să merg la prima deplasare în străinătate cu suporterii. Am mers cu autocarele, iar prin Ungaria am văzut cum mulți dintre suporteri furaseră destul de multe lucruri dintr-o benzinărie. Am povestit asta în redacție și a ieșit primea mea știre — o știre de coloană. Totodată, povestea a fost folosită pentru caricatura zilei, ceva cu o văcuță Milka și cu Mustață, liderul galeriei Stelei.
Pe vremea aia nu erau smartphones, așa că l-a sunat a doua zi cineva pe Mustață și i-a povestit. Furios, a zis în autocar că dacă-l prinde pe ăla care a povestit, îl lasă pe câmp în Austria. Până la urmă am scăpat cu bine — că nu exista Google pe telefon atunci să mă poată depista — dar a fost cu ceva emoții prima mea știre.
(Niște ani mai târziu, Mustață a ajuns la închisoare într-un dosar cu violență)
Delimitare job/viața personală
Eu am lucrat mereu în presa online, ceea ce însemna că nu aveai un deadline în care trimiteai publicația la tipar și gata, scăpai. Crescând în meseria asta la GSP.ro, voiam mereu să fim peste Prosport (și eram!), ceea ce însemna că ne identificam cu misiunea asta și de multe ori nu prea mai exista viață personală. Dar exista o atmosferă de grup, de oameni care au o misiune comună, ceea ce ne motiva foarte mult.
Au fost câțiva ani destul de hardcore atunci, dar din care am învățat enorm și pe care nu îi regret. Acum nu mai am nicidecum un program așa de încărcat — dar tot se întâmplă să muncesc când nu e, teoretic, programul meu. Nu cred că poți să te rupi de lume dacă ai microbul ăsta în sânge, cel puțin pe mine mi-e greu să mă văd deconectat. Asta are, sigur, impact asupra vieții personale, dar cei din jurul meu s-au obișnuit cu mine așa cum sunt.
Timp liber
Am cu siguranță mai mult timp liber decât lucram în presa tradițională. Nu aș mai putea nicicum duce ritmul din primii ani de presă, dar totodată a fost foarte util să am acel ritm — acum totul îmi pare lejer, prin comparație.
Pentru că acum lucrez la o companie aflată la intersecția jurnalismului cu tehnologia, nu mai e același stres asociat momentului când ai o foaie albă în față și trebuie să scrii. Nu cred că nimeni din cei ce se ocupă cu asta se deconectează cu adevărat, vreodată. Mereu te gândești la un subiect, la o abordare, la cum ai putea lega un lucru de alt lucru, chiar și când nu ești „la muncă”.
Altfel, în timpul liber încerc să fac ceea ce m-a atras și la jurnalism: să descopăr lucruri noi despre lume, fie că asta înseamnă un film, un teatru, un podcast, o carte, o revistă sau întâlnit oameni noi. Setea e mereu acolo.
Restartul
În general nu prea mă opresc. M-am antrenat să țin un ritm alert, adecvat setei de viață, și atunci nu îmi programez momente de reîncărcare. Dar îmi place foarte mult să merg mult pe jos, să fiu cu gândurile mele, și îmi creez mereu spațiu pentru acest lucru. În mod ironic, cred că aș fi mult mai obosit dacă nu aș merge mult pe jos — mi-e absolut necesar și pentru gândit, și pentru reîncărcare.
O carte/un film
O să aleg două filme: Capernaum și For Sama — un film de ficțiune (puternic inspirat din realitate) și un documentar, ambele despre efectele războiului din Siria. Civilii continuă să fie uciși, chiar dacă subiectul nu mai interesează publicul european, acum că fluxul de refugiați este controlat. Cele două filme sunt o fereastră prin care putem înțelege puțin din ceea prin ce au trecut și trec acești oameni. Ambele m-au emoționat puternic și le recomand cu tărie. Cred că avem datoria să înțelegem cum ne-ar fi fost viața dacă nu aveam norocul să ne naștem români, ci am fi fost sub jugul lui Assad.
Un loc
O tendință care mă bucură mult în ultimii ani în București este aceea a cafenelelor de calitate. Faptul că poți găsi specialty coffee în atât de mult locuri mi se pare extraordinar. Unul din locurile spre care gravitez de fiecare dată când vin la București este Drip, pe 11 Iunie nr. 35. De acolo o iau la pas spre Parcul Carol, care mi se pare subapreciat de bucureșteni, și savurez cafeaua în natură.
Cât despre descoperiri, mi-a plăcut foarte mult Le Bab — atât ca amenajare, cât și pentru mâncarea excelentă. Îi știam de la Londra, dar restaurantul din București are ingrediente locale și merită vizitat în sine. Pentru următoarele vizite la București am în plan să încerc, treptat, restaurantele din noul val al gastronomiei românești (în speranța că vor exista și feluri tentante pentru cei ce nu consumă carne).
Cele mai folosite aplicații din telefonul tău
Probabil că Twitter, pentru că acolo sunt toți jurnaliștii din spațiul anglo-saxon. Dacă în tinerețe trebuia să ies cu oamenii din redacție la țigară, nefumător fiind, ca să aflu cele mai interesante informații, acum Twitterul servește în scopul acesta. E greu să fii implicat în industria asta (cel puțin în Marea Britanie și în SUA) fără să fii pe Twitter. Plus, acolo găsesc foarte multe informații și insight-uri, poate fi o veritabilă comoară.
O aplicație care ai vrea să se inventeze
Sunt mult prea multe lucruri faine de citit la care nu apuc să ajung. Mi-aș dori să există un sistem de sintetizare al articolelor, de extragere a esenței. Ceva care să ajute să asimilez mai mult decât acum.
Facebook & tensiunea în relațiile umane
Cred că e un artefact al sistemelor online. Algoritmii rețelelor de socializare optimizează pentru cât mai mult timp petrecut pe site, iar aceștia au descoperit că pentru a-i ține pe oameni conectați ajută să ai conținut cu o încărcătură emoțională puternică. Astfel că acești algoritmi pot favoriza cele mai intense tipuri de conținut, care creează această tensiune. Iar dacă sistemul recompensează acest tip de relaționare, oferindu-i atenție ca răsplată, va exista o motivație în plus ca oamenii să recurgă la acest tip de relaționare.
Cu alte cuvinte, Facebook ne dresează. O să ai mai multe comentarii și reacții dacă spui ceva „controversat” decât dacă zici „pe de o parte X, dar pe de altă parte Y”. Și atunci e foarte ușor să te lași pierdut în vâltoare asta și să produci ceea ce te-a învățat aplicația că e bun (prin mecanisme de feedback nu foarte diferite de cele ale celebrelor „păcănele” de care sunt dependenți mulți români).
Apoi, vom tinde să-i vedem pe cei care țipă mai tare și să credem că sunt mult mai reprezentativi decât sunt. Dar e o iluzie — persoanele mai liniștite pur și simplu nu sunt la fel de vizibile, dar iluzia vizibilității creează impresia că cei vizibili sunt și reprezentativi. Nu sunt. (O explicație vizuală bună găsiți aici).
Când ajungi să dai block
În general, încerc să las comentariile cât mai libere, pentru a evita să mă blochez singur într-o bulă care gândește ca mine. Dau block pe Facebook doar când ajung la concluzia că e puțin probabil ca o persoană să aducă o contribuție utilă, sau dacă există riscul să gonească alte persoane. Dar se poate întâmpla să am și o zi în care am pur și simplu mai puțină răbdare.
Ce ai descoperit bun în social media
Pentru mine, ca om ce pendulează între două lumi (Londra și București), social media este esențială pentru a păstra legătura cu oamenii dragi din ambele locuri. Fără Facebook nu aș putea da de veste tuturor persoanelor apropiate și prietenilor despre ce fac, iar pe măsură ce îmbătrânim, acumulăm obligații și ne schimbăm prioritățile, e crucial să poți comunica cu un efort mai mic.
Și da, am cunoscut foarte mulți oameni mai întâi virtual, iar apoi pe viu. Nu mă număr printre cei care recomandă ștergerea contului de Facebook, așa cum e la modă, pentru că beneficiile pe care le-am avut de pe urma sa depășesc cu mult dezavantajele. Sunt foarte mulți oameni minunați pe care am avut privilegiul să-i cunosc datorită rețelelor sociale, astfel că sunt foarte recunoscător pentru aceste conexiuni formate mai întâi virtual.
Solidaritatea de breaslă
Cred că în cea mai mare parte a instituțiilor de presă din România ritmul de lucru este intens, iar jurnaliștii nu au timpul și energia să facă un pas în spate și să privească breasla lor în ansamblu, astfel încât să se coalizeze. De aceea mă bucură enorm că există FFFF și că prin Superscrieri creează acest spațiu ce aduce laolaltă jurnaliștii români, scoțându-i din tăvălugul zilnic și oferindu-le șansa să schimbe idei. Atomizarea previne solidaritatea, așa că orice inițiativă aduce jurnaliștii laolaltă facilitează coalizarea celor din presă.
De ce ți-e teamă cel mai mult. Ce te încântă
Mă tem că și în România, ca peste tot pe afară, jurnalismul local e în pericol. Studiile efectuate în SUA sugerează că pierderea presei locale are consecințe civice neplăcute — crește gradul de corupție, spre exemplu. De aceea cred că este crucial să susținem financiar presa din comunitățile din care facem parte.
Cât despre ce mă încântă: numărul tot mai mare de articole excepționale publicate în limba română (în România și Republica Moldova). Nu exagerez când spun că nu cred să fi existat o perioadă mai bună pentru jurnalismul de limbă română. Mă simt norocos că am privilegiul să citesc/urmăresc atâtea realizări jurnalistice excepționale și îmi doresc ca acestea să ajungă la un public cât mai mare.
