Creativ cu diez în față. Luat parcă de pe portativele unor partituri clasice, pe care Claudia Spătărescu, gazda emisiunii de pe TVR1, le repeta, acasă, la Buzău, ore în șir. Până când venea o vecina căreia îi spunea că repetă pentru Liceul de Muzică din București, si că, dacă vrea să fie liniște în viitor, ar fi bine să o lase să repete. Și vecina a lăsat-o, și Claudia a intrat la Liceul George Enescu. A urmat Conservatorul, la secția Muzicologie. Apoi, a urmat o cariera în televiziune, care acum se împarte între comentarea Concertului de Anul Nou de la Viena, Interviurile Festivalului Enescu și emisiunea #creativ. Emisiunea este filmată cu telefonul, cu camere GoPro şi camere profesionale, din unghiuri neconvenționale și încearcă să promovează tineri performanți în joburile lor, cu hobby-uri interesante.
Vorbim cu Claudia despre ce a însemnat studiul muzicii în viața ei, bursele de studiu în străinătate și despre switch-ul către televiziune.
Primele amintiri muzicale
Povestea mea cu muzica a început oarecum întâmplător. Într-o zi de toamnă, mama trecea pe lângă liceul de Artă din Buzău (orașul meu natal) și s-a gândit că sora mea mai mare cu 2 ani, Diana, care trebuia să înceapă clasa I, s-ar bucura să studieze muzică. Întrucât eu învățam destul de repede ce învăța și ea la școală, anul următor, după o probă muzicală, am fost înscrisă și eu la același liceu, la aceeași profesoară de pian, deși aveam doar 6 ani.
Primele amintiri muzicale sunt legate de pianina de acasă, o pianină neagră, foarte veche, superbă, cu placă de lemn și clape din fildeș. Aveam și un scăunel pentru picioare, făcut de bunicul meu, pentru că piciorușele mele nu ajungeau încă jos. Era mai mult o joacă pentru mine.
Adevărata pasiune pentru muzică a început în clasa a 6-a când am primit cadou o profesoară de teoria muzicii, doamna Georgeta Runceanu, cu care făceam pregătire în particular. Este o profesoară minunată, îndrăgostită total de muzica clasică și eu am preluat de la dumneaei această dragoste. Așa că, pe lângă teoria muzicii, unde mergea destul de bine, am început să îmi doresc să cânt din ce în ce mai bine la pian. Astfel, în clasa a 9-a am început să lucrez cu o profesoară extrem de bună de la Liceul de muzică George Enescu din București, Mihaela Zamfirescu. Veneam în fiecare sâmbătă dimineața și mă întorceam seara. A fost un an extrem de greu. Aveam multe de recuperat și îmi doream mult să mă mut cu totul la București, să pot să mă dedic total muzicii. Ceea ce am și făcut, începând din clasa a X-a.
Au fost câțiva ani cu multe ore de studiu pe zi, știu că uneori ajungeam să cânt 8-9 ore pe zi. Însă oricât de bine ar fi ieșit în sala de studiu, pe scenă nu reușeam să mă simt bine. Aveam mereu în minte nevoia de a cânta perfect, oarecum impusă și de școală, și asta mă stresa teribil, îmi fura bucuria de a cânta. Așa că, în clasa a 12-a am realizat că nu voi deveni pianistă și soluția firească a fost să dau la Universitatea Națională de Muzică din București, dar la secția Muzicologie.
Îmi amintesc că scrisesem o lucrare despre Chopin pentru atestat și comisia era încântată de felul în care reușeam să mă exprim, așa că m-am simțit încurajată. Admiterea la Muzicologie era destul de grea la vremea aceea, am dat 7 probe (istoria muzicii, pian, teorie scris, armonie, dictat, solfegiu și auz). Vara dinainte de admitere nu am ieșit la propriu din casă, au fost 2 luni în care mă trezeam la 8 să invăț și mă culcam la 2 noaptea. Dar am intrat printre primii, deci a meritat efortul.
Facultatea
La Universitatea de Muzică din București, muzicologia se studieaza alături de Compoziție și Dirijat de Orchestră. Eram în jur de 12 colegi în an, cam 4 pentru fiecare sectie și majoritatea erau tineri foarte ambițioși, preponderent băieți. Era o atmosferă ușor misogină în grupă, trebuie să recunosc. Eu eram destul de sârguincioasă, dar colegii mei erau și mai și. Îmi amintesc că în prima sesiune am avut 17 examene, eram șocată și epuizată.
Am făcut muzicologie cu Valentina Sandu - Dediu, o profesoară de muzicologie excelentă, pe care o admir mult și de care sunt foarte atașată. Făceam și seminarul de muzicologie tot cu dumneaei și în fiecare săptămână îmi corecta ceea ce scriam. Au fost lectii importante pentru mine. De asemenea, în anul 1 m-am îndrăgostit de un coleg care provenea dintr-o familie cu tradiție muzicală, bunicul lui fusese decanul facultății, așa că îi datorez multe și lui. Era o atmosferă plină de emulație, îmi doream mult să învăț cum este făcută muzica, cum să o citesc, cum să o analizez, cum să o interpretez, cum să o ascult si să scriu despre ea. Și am învățat.
Bursele Erasmus
În anul 3 am plecat cu o bursă Erasmus, în Germania, la Oldenburg. Profesoara mea de muzicologie, Valentina Sandu - Dediu, îmi spunea extrem de des că un muzicolog trebuie să poată citi în germană, iar eu făcusem doar franceză și engleză la școală. Și din când în când îmi spunea : ¨Uite, cartea aceea te-ar ajuta pentru analiza asta, dar e în germană și tu nu o poți citi.¨ Și a reușit să mă ambiționeze, am început un curs de germană la Institutul Goethe și tot dumneaei mi-a spus că mi-ar prinde bine să plec cu o bursă Erasmus în Germania, ceea ce am și făcut. Au urmat apoi 3 alte burse în Austria (Graz), Germania din nou (Leipzig - un internship la televiziunea națională a Germaniei) și Franța (Paris).
Ce îmi amintesc puternic din toate aceste burse sunt perioadele de început, când eram foarte singură, nu știam pe nimeni și mă salvau muzeele, concertele, explorarea orașelor și, la polul opus, perioada dinspre finalul burselor, când nu voiam să mai plec, pentru că îmi făcusem prieteni extraordinari din toate părțile lumii. Sunt prieteni cu care vorbesc și acum, după mai bine de 10 ani de la prima bursă. Interacțiunea umană mă impresionează cel mai tare, de când mă știu.
Cité Internationale des Arts
La Paris am fost cu o bursă ICR și am plecat cu 3 ambiții: să cunosc Parisul ca un localnic, nu doar ca un turist, să reușesc să vorbesc fluent franceza (pe care o învățasem de mică, dar mă jenam să fac interviuri în franceză și aveam nevoie în Festivalul Enescu și de această limbă) și să-mi termin teza de masterat, de care mă entuziasmasem, căci scriam despre muzica de film. Iar Parisul mi-a dat toate astea și mult mai mult! În primele 2 săptămâni mergeam zilnic la Muzeul Luvru, căci nu știam pe nimeni și nu voiam să mă simt singură. Îmi amintesc că la un moment dat veneam doar să citesc, în sala sculpturilor. Știu, e un lux incredibil, dar e o amintire pe care o păstrez cu drag. Apoi am început un curs de franceză care era zilnic și mi-am făcut prieteni acolo.
Mi-am făcut apoi prieteni și în Cite des Arts, campusul unde locuiam, alfat în centrul Parisului, pe malul Senei, în Marais, unde locuiesc artiști care vin la Paris din întreaga lume. Îmi dau seama că am trăit în condiții privilegiate. De câteva ori pe săptămână era o mică expoziție în studio-urile artiștilor plastici (open studio), mergeam aproape zilnic la Cinemateca franceză, apoi am descoperit și alte biblioteci, dar când apărea soarele afară, lăsam tot și mergeam să explorez Parisul. Știi, se spune că la Paris sunt doar 30 de zile cu soare pe an, așa că profitam cât puteam.
Când a venit primăvara, prietenii din campus organizau în fiecare luni seara picnicuri pe malul Senei, am fost de peste 10 ori la muzeul Rodin, e unul din locurile mele preferate, alături de atelierul lui Brâncuși unde am plâns prima oară când am intrat. De asemenea, eu îl iubesc pe Chagall, așa că mergeam la operă în tururi ghidate, și rămâneam cu ochii la tavan multă vreme. Iubesc atât de mult lunile acelea petrecute la Paris, încât am decis să nu mă mai întorc acolo. Mă tem că s-a schimbat mult și nu sunt pregătită să scriu alte amintiri peste acelea pe care le am.
Switch-ul catre jurnalism
În anul 3, când eram studentă Erasmus în Germania, profesoara de muzicologie m-a întrebat dacă aș fi interesată să lucrez în televiziune când mă întorc. O fostă studentă a dumneaei, Oana Drăgulinescu, căuta un colaborator. La vremea aceea exista TVR Cultural și erau transmise multe emisiuni de muzică clasică, era mult de muncă. Am acceptat, îmi plăcea ideea de a face ceva atât de complex, sunt o persoană foarte energică și nu mă imaginam stând în bibliotecă toată viața. Am început colaborarea în anul I de master, a fost o perioadă de ucenicie foarte lungă și grea, de aproape 3 ani, dar am învățat enorm în această perioadă.
Oana avea curajul de a face proiecte mari și eu eram mereu implicată în ele. De asemenea, editorul cu care am lucrat din prima zi, Robert Kallos, a fost unul din mentorii mei, cel cu care am și creat formatul emisiunii #creativ, în 2017. În 2010 am fost angajată, aveam deja emisiunile mele, făceam interviuri, mergeam în montaj, dar eram și producător responsabil cu înregistrările sau transmisiile live ale unor concerte de muzică clasică, inclusiv în Festivalul Enescu. Decupajul concertelor de muzică clasică mi se pare în continuare unul dintre cele mai dificile decupaje. La vremea aceea, știu că mă uitam mult la Mezzo și Arte, voiam să aflu cum poate fi filmat cât mai bine un concert.
Eu aveam norocul că puteam citi partituri de orchestră, făcusem asta toată facultatea și m-a ajutat foarte mult. De asemenea, trebuia să coordonez echipe și am învățat mult în acest proces, întrucât unii din colegii mei cameramani sau regizori de montaj erau foarte experimentați și generoși. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care au avut răbdare cu mine pe tot parcursul formării mele. Televiziunea este o meserie care se învață cu pasiune de la profesioniști generoși, mai degrabă decât o meserie care se ¨fură˝. E mult despre lucrul în echipă.
Emisiunea #creativ
Când TVR Cultural s-a închis, a fost o restructurare, și în urma unui examen am fost cooptată în echipa TVR1. Am realizat și prezentat pentru un an o emisiune săptămânală live, dedicată actualității culturale, ¨Vino să vezi˝ se numea, era vineri dimineața. Lucram cu fosta producătoare a Jurnalului Cultural, Bianca Florea, am învățat mult de la ea și din toată acea experiență. Dar proiectul a încetat după 2 sezoane, la vremea respectivă venise un nou șef, Dan Coman, și eu tot voiam să fac emisiuni în zona culturală. Așa că mă duceam aproape săptămânal la el cu formate de emisiuni pe care le inventam, îmi doream mult să fac emisiuni pe care să le iubesc sincer.
Crescând înconjurată de artiști și făcând mult timp emisiuni de cultură, mi-am dat seama că eu cunosc mulți oameni deștepți, foarte buni în meseriile lor, preocupați de calitate, amuzanți, accesibili și plini de pasiuni. Și m-am întrebat: ¨Eu de ce nu-i văd pe acești oameni televizor? De ce văd mai degrabă personaje faimoase pentru că sunt faimoase?¨ Și mi-am zis că eu lucrez la televiziunea națională și că e cumva și datoria mea să facilitez întâlnirea acestor personaje pline de calități cu publicul larg. Așa că m-am dus la Cristian Coman cu o propunere în acest sens, care a fost imediat acceptată și încurajată. Am scris un format, la care am lucrat împreună cu Ana-Maria Pleșcan, producătoarea emisiunii, și Robert Kallos, editorul primelor 4 sezoane ale emisiunii.
Îmi amintesc că am vrut neapărat ca formatul să conțină un fragment în care să vorbesc cu invitatii mei despre hobby-uri, întrucât de multe ori viețile noastre se petrec la serviciu, apoi venim acasă și vorbim tot despre serviciu și mi se pare că ne autolimităm existența fără să ne dăm seama. Iar primul episod, pilotul, l-am filmat cu actorul Bogdan Nechifor. Se potrivea perfect cu ceea ce voiam eu: personaje care caută calitatea în tot ceea ce fac, vorbesc firesc și sincer și au și hobby-uri interesante. Nu mă interesa să fie neapărat celebri, nici acum nu mă interesează. Din contră, vreau să arăt lumii oameni noi.
Înainte de emisiune
Te gândești că fac exerciții de respirație și încerc să fiu zen? O să te dezamăgesc: mă ocup cu amplasarea GoPro-urilor. Și m-am surprins pe mine însămi când am văzut că mă pricep să găsesc aceste unghiuri. Oricum, GoPro-urile sunt ale mele, sunt conectate la telefonul meu, așa că e firesc să mă implic mai mult în amplasarea lor. Dar dacă directorii de imagine văd alte cadre, mai bune decât cele pe care le văd eu, aleg varianta lor.
Aa, și fix înainte să începem să filmăm arunc un ochi pe notițele pe care mi le fac, am mereu câteva întrebări scrise, iar apoi încerc să uit tot și să glumesc cu invitatul, pentru a intra într-o atmosferă familiară și a uita de camerele de filmat, pe cât se poate.
Invitații
Sunt multe feluri în care ajung la invitați. Pe unii dintre ei îi cunoșteam dinainte, am tot făcut emisiuni culturale în ultimii 12 ani, deci este firesc. Apoi, alegând oameni super buni în ceea ce fac, am avut încredere să le cer recomandări și lor și bine am făcut. Uneori merg la teatru și dacă cineva mă impresionează, așa cum a făcut-o actrița Sabrina Iașchevici în rolul Mașei din Pescărușul de la Unteatru, pur și simplu le scriu și îi invit.
Desigur, propuneri vin și de la producătoarea emisiunii, de la editor, de la colegi. Uneori urmăresc diverse publicații, reviste, știri, mă inspir și de acolo. Cumva acum a devenit mai ușor, emisiunea este din ce în ce mai apreciată, primim și mesaje pe pagina de Facebook a emisiunii și lumea are încredere în noi că vom face tot posibilul să spunem cât mai creativ povestea lor de viață.
Mă văd cu invitații cel puțin o dată înainte de filmare. Stăm la povești și le împărtășesc și eu destul de multe lucruri despre mine. Îmi dau seama că este un exercițiu delicat, acela de a-ți povesti viața cu sinceritate, apoi de a lăsa filmarile pe mâinile cuiva pe care nu-l cunoști foarte bine. Invitații intră într-o zonă de vulnerabilitate și e firesc. Dar și eu sunt vulnerabilă când sunt cu ei, pentru că sunt conștientă de încrederea care mi se oferă și mă străduiesc cât pot de mult să iasă cât mai bine. De altfel, fix asta mi se pare frumos, faptul că suntem imperfecți, dar ne străduim să fim cât de buni putem. Și este în regulă să fim imperfecți, fix vulnerabilitatea aceasta ne face frumoși și umani.
Dacă invitatul nu este foarte vorbăreț la filmare, și mi s-a întâmplat, am un singur trick: filmez mult cu el. Am răbdare și povestesc și eu, râd sau sunt pur și simplu acolo, cu empatie. Și la un moment dat, intrăm amândoi într-o stare de flux și ies lucruri minunate.
Post-producția
Am avut norocul să lucrez cu Robert Kallos 10 ani și am și învățat să editez de la el, ceea ce mă ajută destul de mult. Uneori vin singură în weekend-uri și pre-montez eu, când suntem presați de timp, dar e cert că emisiunea nu ar putea exista fără aportul producătoarei Ana-Maria Pleșcan. Ea stă în montaj când eu sunt la filmări, deja ne cunoaștem foarte bine și știm ce ne place. Ana este un profesionist care caută calitatea, citește enorm, a lucrat mulți ani la Jurnalul Cultural, mă bazez mereu pe ideile și pe obiectivitatea ei. Și încă ceva: se întâmplă deseori în montaj să nu-mi placă de mine și Ana îmi spune mereu când exagerez și sunt mult prea autocritică. Mă bucur mult că lucrez cu ea.
Evoluție
Pe parcursul acestor ani am învățat la un nivel foarte profund, intuitiv, cum să fac această emisiune. Nouă ne place în montaj să facem treceri firești dintr-un spațiu în altul, într-un fel eu văd această emisiune ca un film cu 2 personaje, în diverse locuri. Insist să filmez invitații la lucru, nu doar povestind despre ceea ce fac, iar trecerile rafinate sunt foarte importante pentru noi.
Realizez că am căpătat o intuiție de a face aceste legături în filmare si mă bucur mult. Și am mai învățat un lucru important: să am mai multă încredere în mine, să am curaj să fiu eu însămi, cu defectele mele, cu râsul meu uneori gălăgios (apropo de râs, o parte din oameni îl adoră, o altă parte îmi spune să încetez să mai râd). Sunt spontană și sinceră când râd și vreau să continui să fiu așa. Am căpătat cumva siguranța că oricâte probleme am avea la filmare, emisiunea va ieși foarte bine.
Ultima carte citită
Pe noptiera mea stau în permanență multe cărți. Uite, acum sunt următoarele: Jurnalul unei fete greu de mulțumit a lui Jeni Acterian, Munca actorului cu sine însuși a lui Stanislavski, Idiotul de Dostoievski, Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman, Hamlet - Shakespeare, Arta de a iubi a lui Erich Fromm și La promesse de l’aube a lui Romain Gary. Pe unele dintre ele le-am citit și le reiau pe bucăți, altele sunt doar începute.
Dar ultima carte citită cursiv și terminată acum 2 zile este Flux, psihologia fericirii de Mihaly Csikszentmihalyi. Mi-a plăcut fix conștientizarea unei stări de fericire pe care cred că o trăim cu toții, dar poate nu suntem conștienți de ea. E vorba de intrarea într-un flux, o activitate optimală care duce la trăirea unor experiențe satisfăcătoare. Eu intram în această stare când studiam ore în șir la pian, mi se mai întâmplă să intru în acest flux în timpul unor interviuri (așa ajung și să nu-mi dau seama cât de mult timp a trecut) sau la montaj, când lucrurile încep să se lege frumos. Dar se poate întâmpla și la o discuție cu prietenii sau cu partenerul de viață, când reușim să ne conectăm cu adevărat. În momentul în care am citit care sunt pașii și condițiile premergătoare acestui flux, am început să caut în mod conștient să intru în el, iar când mă surprind că tocmai ce am ieșit dintr-o asemenea stare cursivă, mă bucur că s-a întâmplat, încerc un sentiment de recunoștință. Cu alte cuvinte, e mișto cartea, merită citită!
Interviurile Festivalului Enescu
Pentru mine Festivalul Enescu este și va fi unul din motivele pentru care lucrez în TVR. La acest festival mergeam încă din liceu, în facultate am lucrat pentru Artexim la două ediții ale festivalului, o dată în organizare, apoi la biroul de presă, iar când am început să lucrez în echipa TVR pentru festival am fost cea mai fericită. Pentru interviurile din acest festival am decis că vreau să vorbesc fluent, pe lângă germană și engleză, și franceză, iar în 2014 am învățat și italiana. Simt că este important să mă pot exprima cât de bine pot în limba maternă a invitatului sau într-o limbă care îi este apropiată. Deși este o dată la 2 ani, mă motivează să fiu din ce în ce mai bună la ediția următoare.
Pentru mine aceste interviuri sunt fascinante și super intimidante. Eu am mereu trac înainte de filmări, dar cu muzicienii pe care îi admir de când sunt mică, ale cărori CD-uri le ascultam în buclă pe toată perioada formării mele muzicale, sunt aproape blocată la început. Evident, mă pregătesc mult înainte de filmare, ascult înregistrări, văd alte interviuri cu ei și îmi scriu întrebări pe care n-aș vrea să uit să le pun în vâltoarea emoțiilor. Apoi mă străduiesc să urmăresc discuția, muzicienii aflați la acest nivel sunt de o inteligență rară, sunt fascinanți. Și mai am un privilegiu: pot alege artiștii cărora le iau interviuri (evident, cererile se fac prin Artexim cu multe luni înainte, unii muzicieni acceptă, alții nu) și nu aleg decât muzicieni care îmi transmit cu adevărat idei muzicale autentice și emoții puternice.
Generația millennials
Tinerii aceștia sunt mai aplecați să se vindece de diverse traume pe care le au crescând în familii traumatizate de sărăcie, comunism și frică. Nu le este teamă să ceară ajutor să se înțeleagă mai bine, iar acest lucru îmi dă speranță. Noi, ca neam, avem o serie de traume transgeneraționale și sper să se oprească odată cu generația mea. Învătând să fim bine cu noi înșine, putem face ceva și pentru cei de lângă noi. Și vorbesc aici inclusiv de implicare socială. Este important că acești tineri studiază în străinătate și se întorc nu doar cu mai multe cunoștințe, ci și cu prieteni din întreaga lume, ceea ce îi face mai deschiși, mai umani, mai iubitori. Cred că România se va schimba în bine împreună cu acești tineri cărora le pasă.
Viitorul apropiat
Sunt conștientă că trăiesc într-o bulă cu oameni smart și faini și îmi doresc să lărgesc puțin mai mult această bulă, să am mai multe întâlniri cu oameni pe care să îi admir și să îi iubesc, deopotrivă. Mă simt norocoasă că îmi place atât de mult ceea ce fac. Aș vrea, însă, să am mai mult timp și grijă de mine, să mă uit mai atent la anumite mecanisme de gândire și de apărare și la anumite relații, iar de curând chiar am început să fac acest lucru. A, și am reușit de vreo lună să alerg din nou în parc în fiecare zi, sper să mă țin!
