Lipește abțipilduri galbene la metrou, scrie citate pe căști de protecție și face reclame. Asta e, pe scurt, viața lui Bogdan Răileanu, scriitor și copywriter. Pe lung, îi puteți citi cărțile: Dinții ascuțiți ai binelui, Tot spațiul dintre gândurile mele și recenta Teoria Apropierii. Sau statusurile de pe Facebook, acolo unde își duce o mare parte din viața de scriitor. Sau interviul de față, unde am vrut să îl întrebăm tot: de la literatură și publicitate, la personajele sale si noile conexiuni dintre oameni, de la blockul de pe Facebook la furia din jur. Cu răbdare, ne-a răspuns despre toate. Despre timpul liber, plictiseală, cum a renunțat la Facebook o perioadă și de ce s-a întors, povestirile la care lucrează acum, de ce se răcesc sufletele oamenilor când îmbătrânesc.
Viața de scriitor
Viața de scriitor în România e ca un text cu diacritice, se poate și fără. Uneori chiar și scriitorilor li se face lehamite de viața de scriitor. E plină de interese mărunte, orgolii, agende secrete, găști, lupte pentru puțina atenție pe care o mai pune la dispoziție cititorul român. E bine că încă mai există cititori.
În cazul meu viața de scriitor este redusă destul de mult la Facebook, iar asta probabil că o face foarte plictisitoare. Oare câți scriitori n-ați văzut cum postează despre ce mai scriu, păreri despre scris, despre premii literare doar pe Facebook. Dar unde ar putea să le posteze, că la știri nu vorbește nimeni despre literatură. La un moment dat devine plictisitoare viața asta de scriitor trăită pe Facebook.
Uneori are niște vârfuri de exaltare în preajma lansărilor de carte sau a târgurilor, valuri de Like-uri se coboară peste pagina de Facebook a autorului pe care o putem denumi viața autorului. Atunci el simte că are sens, că, da, uite, lumea vrea să se conecteze cu scrisul său, cu gândurile sale. Apoi viața se liniștește în oceanul de Like-uri, lumea revine la consumul obișnuit de știri și viața de scriitor se prăfuiește pentru încă o vreme.
Mai sunt unii scriitori care atunci când simt că lumea e prea mică pentru viața lor de autori și pentru cărțile pe care le-au dat încep să inventeze lucruri pentru a atrage atenția, unii scâncesc după vreo cronică în plus, alții chibițează, iar alții (cum sunt eu) lipesc stickere galbene cu mesaje din opera lor prin stațiile de metrou încercând să atragă atenția în afara spațiului social media.
Uneori se mai uită câte un tânăr cu milă și curiozitate la mine cum mă feresc discret să nu mă vadă cineva cum las abțipildul pe câte o pubelă de gunoi (nu știu de ce am senzația că oamenii citesc stickerele puse pe pubele).
E o luptă cu egoismul și viața asta de scriitor. Autorii sunt ființe orgolioase, altfel nu se poate. Nu mai vorbesc de lansările din librării când scriitorul se poate trezi cu 3-4 persoane nimerite din greșeală acolo și începe să vorbească despre cartea lui ca și când ar avea în față ultimul public pe care îl va întâlni vreodată.
Viața de publicitar
Pe cealaltă parte este viața-mi de publicitar ca un cozonac. Prăjitura asta e tot despre scris, e tot despre atenția unui public, dar măcar e pe bani, adică poți trăi o viață de om, poți crește un copil samd. Chit că mai sunt stafide stricate și în aluatul ăsta.
Problema e că până acum nimeni nu a văzut încă un copywriter român ieșind la pensie în România. Pare imposibil ca un copywriter să aibe părul alb și nepoți în același timp. Eu cunosc un singur pensionar publicitar în România, fost strateg, dar tipul are spiritul mai tânăr ca mulți din industrie, hehehe, ca să-l citez. Din punct de vedere timp, publicitatea își ocupă timpul ei necesar, că de aia e meserie. Scrisul literar concurează pentru timpul liber, acolo unde e competiția cea mai mare.
Care câștigă
Publicitatea câștigă bani, literatura câștigă orgoliu. Pentru scriitor, literatura e ca o bursă pe care investește în acțiuni ale egoismului.
Cât ai lucrat la Teoria apropierii
Teoria apropierii e o carte a nostalgiei, ușor amuzantă pe alocuri, dar tristă și reflexivă în cele din urmă. Scriind la acest roman am revizitat multe momente din propria mea copilărie sau adolescență. Cred că am lucrat mai bine de un an la Teoria apropierii, până am închis primul draft. Pe urmă au mai fost niște luni în care am recitit și rescris multe pagini. A mers destul de greu. Inițial mă gândisem că va fi mai ușor pentru că are influențe autobiografice, dar n-a fost așa.
Sunt părți în carte unde se vede că mi-a făcut mai multă plăcere să scriu și părți în care textul a mers mai greu. Personajele secundare m-au salvat. Nu am apreciat prea mult personajele secundare înainte, le expediam, dar cu cartea asta am aflat bucuria personajelor secundare. Într-o dimineață am dat peste Canibalu care în mintea mea reprezenta vocea adolescenței și un turnesol făcut să scoată la suprafață focul de artificii care are loc în oameni la vârsta adolescenței. Totul la Canibalu a curs de la sine, limbajul, reacțiile, sexualitatea, curiozitatea, cruzimea și toate celelalte trăsături care explodează la pubertate. Canibalu este o colecție de trăsături, vorbe și fapte desprinse din oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat. Conglomeratul este indescifrabil pentru o singură persoană și în același timp recognoscibil pentru tipologia adolescentului confuzat de lumea care i se deschide înainte. În fine, poate sună pompos toate aceste cuvinte. Pe scurt Canibalu cred că a salvat Teoria apropierii la un moment dat.
Și Ligia cu toate încercările și greșelile ei.
Punctul nevralgic
Știam că cei doi prieteni vor ajunge în Veneția mustind de nostalgia trecutului, comparând, disecând și retrăind diverse etape ale vieții, știam că e o revoltă în Veneția, dar nu știam cum se vor închide toate firele narative. Am fost și la Veneția să fac puțină acomodare cu orașul, să mă plimb pe acolo, să găsesc Pallazo-ul în care are loc petrecerea la care personajele principale se întâlnesc cu Salma Hayek Pinault și cu Damien Hirst, dar nu am știut cum se termină decât după ce am ajuns la București.
Mă plimbam pe canalele Veneție pe Google Maps și la un moment dat am văzut cimitirul din Veneția și în fața lui o sculptură de bronz, Dante și Virgiliu într-o luntre. Virgiliu îi arată drumul lui Dante spre Infern. Doi prieteni și ei într-o barcă se îndreptau spre propriul Infern și pe urmă am știu cum se termină. La cimitir cum le stă bine dramelor.
Ce ai simțit când ai terminat-o
Am simțit o mică ușurare că am reușit să colecționez în paginile acestei cărți imagini și amintiri reinterpretate înainte să le uit mai mult decât le-am uitat deja.
Cu ce ai vrea să rămână cititorii din Teoria apropierii
După ce termină cartea, mi-ar plăcea ca lumea să rămână cu impresia că locuitorii Veneției s-au răzvrătit cu adevărat și că apropierea între oameni ca și curiozitatea umană pot avea consecințe asupra mediului în care trăim. Nu e doar despre prieteni apropierea, e și despre oameni în general, valorile lor, interesele lor, libertățile lor. Atunci când aceste lucruri se apropie prea mult au loc și anomalii, excese, cruzimi, reacții.
Relațiile dintre oameni
În Teoria apropierii, la un moment dat unul din pesonaje gândește următoarele cuvinte: SUFLETELE, CA ȘI UNIVERSUL NOSTRU, SE RĂCESC PE MĂSURĂ CE ÎMBĂTRÂNIM. Evident nu gândește cu Caps Lock, dar m-am gândit că merită evidențiat acest gând pentru că mi se pare relevant pentru ce se întâmplă cu oamenii. Chiar ne îndepărtăm, ne răcim, uităm, devenim mai indiferenți în caruselul ăsta de social media care ne dă iluzia unei vieți secundare în care suntem ascultați unii dintre noi sau că avem ceva de spus. Evident că am conexiuni cu oameni pe care nu îi cunosc în realitate ci doar din rețea, cu unii mi-aș dori să mă întâlnesc la o bere, cu alții nu.
Tensiunea & furia din jur
Sunt mai multe cauze. Dar una dintre ele cred că are legătură cu apropierea asta artificială de pe social media care pe lângă beneficiile vizibile vine și cu o grămadă de manipulare, fake news, adevăruri trunchiate, opinii care trec drept facts și alte lucruri care otrăvesc mințile oamenilor cu ochii în ecrane. Ecranele sunt rele. Dar cum să scapi de ele?
Cum ajungi să dai block
Nu prea dau Block. Lumea e liberă să se exprime, dar uneori trebuie să existe o limită. Am dat un singur block la nervi, unei doamne vegane care indiferent că aveam sau nu bască ea mă pocnea cu un comentariu despre veganism. A fost amuzant o vreme.
Ai renunțat la Facebook la un moment dat. De ce te-ai intors?
Era un trend atunci să vezi ce se întâmplă cu tine fără Facebook. Câțiva prieteni făcuseră asta și eram curios. Apoi eram într-o perioadă în care nu reușeam să mă țin de un program de scris pentru că îmi fragmentam atenția cu Facebook și nu mă mai puteam concentra la nimic și în ultimul rând cred că am făcut-o și pentru un soi de expunere, pentru că știam că o să mă întorc pe Facebook și pot să documentez și să arăt această experiență ulterior.
Concluzia după perioada de pauză a fost că îmi era greu să postez lucruri despre ce mai făceam sau la ce mă mai gândeam, aveam un sentiment de stânjeneală amestecat cu ridicol. Dar asta s-a evaporat după o vreme și am început iar să folosesc rețeaua intens. Cum ziceam mai sus, viața și publicitatea unui scriitor contemporan cvasi-necunoscut în România se reduce la Facebook.
Timpul liber
Timpul liber e important. În ultimii ani de când am devenit părinte, timpul liber a devenit cea mai prețioasă parte a vieții. Încerc să petrec cât pot din timpul ăsta cu copilul și prietenii. Dar timpul liber petrecut în acest sens de căutare a sensului, de împărtășit experiențe și de făcut sport, de mers în vacanță a devenit un timp liber plin de îndatoriri și responsabilități.
Pentru mine timpul liber perfect este atunci când reușesc în cele din urmă să mă plictisesc de propriile mele gânduri și de lene. Plictiseala mi se pare o sursă creatoare care a devenit din ce în ce mai puțin disponibilă. Plictiseala e importantă. Aș vrea mai multă plictiseală, pentru că plictiseala vine atunci când nu ai griji și stres.
O carte / un film
Un film – Dolor y gloria, de Almodovar, tot despre prietenie și recuperări triste, trupuri aproape distruse, figuri materne care dictează evoluția copilului.
O carte – Viața sălbatică, de Richard Ford. Un adolescent în fața unui foc care pârjolește căsnicia părinților. Un roman scurt și impunător.
Ce urmează
Citesc despre Marin Preda și încerc să scriu povestiri despre diverși oameni și meseriile lor. Merge greu, dar uneori mai dau peste o carte bună și asta îmi dă curaj să mă îmbunătățesc și eu, să scriu mai departe. În rest lipesc abțipilduri galbene pe la metrou, scriu citate pe căști de protecție galbene și fac reclame.
