Ce am putea face să nu mai repetăm greșelile istoriei? Ne tot întrebăm și ne tot căinăm, o tânguire domoală a speciei umane, atunci când ne oprim din mers la serviciu, făcut cumpărături sau crescut copii. O întrebare care revine violent atunci când nu e băgată în seamă. Așa că l-am întrebat și pe Adrian Cioflâncă: ce putem face pentru a ieși din repetarea istoriei?
Adrian este istoric, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, membru în Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, și a studiat în cadrul mai multor burse internaționale, printre care și United States Holocaust Memorial Museum. A fost consultant istoric la Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari și a realizat, tot alături de Radu Jude, filmul „Ieșirea trenurilor din gară”, care va avea premiera internațională la Festivalul de Film de la Berlin.
Mulți se așteaptă, ne-a răspuns el, ca arta să le ofere alinare și speranță, să dea sens istoriei. Să spună o poveste cu morală. Dar nu ar trebui să facă asta. Nu mereu.
Ieșirea trenurilor din gară este un avertisment despre cum istoria îți poate bate la ușă într-o bună zi, te poate omorî pe stradă sau te poate închide și sufoca într-un tren, spune Adrian Cioflâncă.
E nevoie de curaj pentru a-l privi. Și de a înțelege istoria fără clasificări și simplificări, mitologii și abordări solemne.
Ce nu văd ceilalți oameni și vedeți voi, istoricii
Istoria e ca aparatul foto de pe Iphone. Uneori te ajută să vezi pano, prinzi mai mult peisaj în cadru. Alteori surprinde portrete și detalii destul de bine. În cea mai mare parte a timpului, folosim time-lapse, iar uneori analizăm în slo-mo. Istoria e o selecție de poze. Toți avem Iphone azi, dar să zicem că istoricul e fotograf profesionist.
Care este cel mai important lucru pe care l-ai descoperit despre oameni
Studiul este un elogiu al diversității și un inamic al simplificării. Prin el, resimți clasificările ca opresive. Te scoate din paralizia mizantropiei, dar și din tentația triumfalismului. Din lumea criminalilor de război sau din cea a colaboratorilor Securității vezi că orice, absolut orice și mult peste cât îți imaginezi este posibil.
Ieșirea trenurilor din gară și debutul în regie
În toată povestea asta cu filmele, eu am fost mereu vioara a doua (sau a șaptea). Gândirea strategică au făcut-o alții. Mă rodea doar că imagini și informații valoroase zăceau în computer după ce le-am găsit prin arhive. Sau pe Ebay.
Ideea filmului a pornit de la un album pe care l-am cumpărat de la un colecționar israelian cu o sută și ceva de euro. Acolo erau portrete ale victimelor pogromului de la Iași și nume, nici o altă informație în plus. Folosind cercetările proprii, am reconstituit cum au murit cei din fotografie. La fel am făcut cu alte portrete de victime, găsite la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman”, la Yad Vashem, la Arhivele Naționale din Iași sau pe care le-am primit de la familii ale victimelor. Din asta a ieșit filmul, pe baza unor alegeri de format și conținut pe care le-a făcut Radu Jude.
Lucrul pe film a durat cam un an, cu pauze. Documentarea cazurilor incluse în film a durat vreo doi ani, tot cu pauze.
Acum să nu credeți că mă iau în serios ca regizor. Este nevoie de școală multă, experiență și talent pentru asta. Am fost în cel mai bun caz un fel de ucenic. Împărtășesc cu Radu suspiciunea față de grand-narratives, de mitologii și de abordările solemne, panoramice. Mai avem în comun sarcasmul și un fel de duritate. Și avem valori comune.
Fotografiile
Le-am selectat pe cele pentru care am putut afla povestea din documente. Pentru identificare am lucrat cu baze de date proprii, indexuri, documente digitalizate, prelucrări OCR, construite în vreo zece ani. Fotografiile au fost făcute în vremuri de pace, în familie sau pentru documente de identitate, legitimații, acte școlare. Au căpătat o semnificație funebră după uciderea acelor oameni în pogromul de la Iași, din iunie-iulie 1941.
De ce e important pentru tine acest film
Acest film este despre victime. Deseori când vorbim despre tragedii ne pierdem în generalizări, cifre, patetisme. Criminalii capătă atenție mai mare decât victimele lor. Holocaustul a reprezentat proiectul de ștergere a unei etnii de pe fața pământului și de obliterare a amintirilor despre indivizi. Noi restaurăm memoria unor nume, arătând totodată cât de aproape a fost proiectul de îndeplinire. Filmul este un avertisment despre cum istoria îți poate bate la ușă într-o bună zi, ție civil nevinovat, te poate omorî pe stradă sau te poate închide și sufoca într-un tren.
Colaborarea cu Radu Jude
Facebook-ul este bun pentru piața muncii. Acolo a văzut Radu chestii și a venit să vorbim la Centru. Nu i-a luat mult să se hotărască, iar eu m-am prins că face un film împreună cu mine după luni bune. Radu Jude este un tip cultivat, care aleargă prin cărți de nișă, iar asta a fost terapie curată. Și se pricepe la vinuri.
La „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, am fost consultant istoric. Am adunat din arhive cam tot ce se poate găsi în acest moment despre masacrul de la Odessa, mii de pagini si zeci de fotografii, am făcut o selecție și el și-a ales de acolo. M-am uitat pe scenariu să nu fie vreo problemă - și nu a fost.
Relația ta cu istoria
E o relație veche, stabilă, dar stabilă pentru că i-am fost infidel de multe ori. Primul episod e de prin clasa a VI-a, când taică-miu, constatând că îmi place mai mult fotbalul decât cartea, a început să îl cheme la noi pe proful lui de istorie din liceu. Ei trăncăneau iarna în bucătărie (pentru că doar acolo era cald), fumau ca turcii și eu mă uitam la ei, țineau loc de televizor. Am tot cărat cărți cu rucsacul de la profesorul în cauză și mi-a plăcut că nu mi le-a cerut înapoi. El era pasionat de istorie contemporană, pe mine mă împingea spre antichitate, pentru că așa era convingerea înainte de 1989, că antichitatea și arheologia te scapă de învățământ politic și ideologizare - lucru care nici măcar nu era adevărat. De la prof am auzit prima dată de pogromul de la Iași. El era naționalist și povestea cam așa: evreii s-au pișat pe armata română în 1940 și au semnalizat avioanelor sovietice în 1941, la ce se puteau aștepta!?
Am intrat la profil de filologie-istorie, în Piatra Neamț, dar liceul (actualul „Calistrat Hogaș”) era, pe atunci, de industrie ușoară - așa că am învățat să cos la mașină, să împletesc, să surfilez butoniere, să stenografiez, asta după orele de latină și greacă. Am uitat clasicele, dar să cos știu și acum. Apoi m-am plictisit de istorie și m-am apucat de filosofie (Salut Radu Dobrescu!). Așa tare mă plictisisem că la bac am ales sportul în loc de istorie.
Am făcut istoria la Iași și nu mi-a plăcut. Cu arheologia a fost o aventură de o vară (care mi-a fost totuși folositoare în 2010 la Popricani), medievală am tot citit, pentru că se pricepea Alexandru-Florin Platon să ne bage cărți pe gât, apoi am intrat pe teritoriul de modernă unde am dat de Alexandru Zub, Mihai Răzvan Ungureanu și Gheorghe Cliveti, care m-au legat de glie pentru câțiva ani.
După facultate am început să fac presă (la ziar am aflat primele lucruri serioase despre pogromul de la Iași) și am intrat la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”. Din cauza lui Andi Mihalache și a lui Dorin Dobrincu m-am apucat de istoria comunismului. Am mai înșelat istoria cu psihologia socială (in memoriam Adrian Neculau) și științele politice (am făcut instrucție cu Alina Mungiu-Pippidi). Pentru că în România nu erau cărți de teorie am căutat burse pe afară și am cărat cu cârca xeroxuri (și acum îi sunt recunoscător lui Sorin Antohi că mi-a dat parola de la xeroxul de la CEU; atunci am făcut și o hernie de disc).
La CEU am cunoscut pe Mihai Chioveanu, Marius Turda, Răzvan Pârâianu, Valentin Săndulescu etc. La o conferință la Brno m-am apucat, insolent, să-i dau lecții lui Michael Shafir pe tema populismului, dar omul a fost politicos și m-a luat în grijă. Mi-a făcut cunoștință cu Radu Ioanid. M-au chemat în Comisia Wiesel, acolo i-am cunoscut pe Jean Ancel, pe Leon Volovici și pe mulți alții de la care am învățat. În timpul ședinței Comisiei Wiesel de la Washington m-am întâlnit cu Vladimir Tismăneanu, din care publicasem deja în cărțile pe care le-am coordonat.
Așa am ajuns în Comisia Tismăneanu, apoi la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, apoi la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, adică a trebuit să mă mut la București. Așa i-am cunoscut pe Ioan Stanomir, Cristian Vasile, Bogdan Iacob și alții. Deci pentru mine istoria a fost o chestiune de anturaj. Documente de arhivă pe istoria Holocaustului am văzut sistematic abia la Washington, în timpul unei burse la United States Holocaust Memorial Museum; în România erau greu de accesat.
De arhivele din România m-am apucat târziu și de atunci mi-am luat un răgaz mai mare, să mă resetez, e ca și cum am învățat o meserie nouă în care oricum am avut mai multe eșecuri decât reușite. Arhivele sunt un hău, în care te scufunzi și din care riști să nu mai ieși. Îți sug energia (și banii) - te și pot prosti, dacă nu înveți să le selectezi, să le citești sceptic și să le înțelegi codurile. În fine, adulterul de pe urmă este cu filmele.
De e nevoie ca oamenii să nu mai repete greșelile istoriei
Acum, pentru că am contribuit la un film, nu se poate aștepta să contribui și la rezolvarea problemelor omenirii. De fapt, aici discuția este despre filmul nostru și care este relația sa cu atrocitatea, ce poate face în legătură cu asta.
Mulți se așteaptă ca arta, inclusiv arta cinematografică, atunci când face referire la atrocitățile secolului XX, să fie un cadru de ameliorare. Adică să ne lase să credem că mai există speranță, să estetizeze răul, să spună o poveste cu morală, să dea sens, să arate vinovații, să se răfuiască cu istoria și eventual să o răzbune, să dea idei de terapie și prevenție, să ofere o soteriologie după scufundarea în abis și tot așa.
Cert este că filmul nostru nu este un cadru de ameliorare. Nu este ușor de văzut. Să nu se aștepte nimeni să iasă optimist de acolo. Acolo este un cadru de reflecție și experiență, construit cu mijloace cinematografice, în care nu am făcut nici un efort să menajăm audiența.
