Georgiana Ilie nu și-a dorit să facă niciodată altceva în afară de jurnalism. Nici măcar când era mică. De când a văzut-o pe Sandy Bell călătorind în jurul lumii și scriind reportaje, a știu că asta va face și ea. A început la revista liceului, a continuat într-un program internațional Reuters pentru adolescenți și tot așa, de la Radio Sky Constanța la Decât o Revistă, unde e, în prezent, Chief Operating Officer Media DoR, sau Școala9, a adunat 20 de ani de presă.
Georgiana Ilie este și membru al juriului Superscrieri, ediția #9. În 2017, materialul ei, Orașul vulnerabil, a primit premiul juriului. Acum le citește și le evaluează pe cele ale colegilor de breaslă. Anul acesta, Festivalul Superscrieri, organizat de Fundației Friends for Friends, se va desfășura pe 22 și 23 martie. Pe lângă Gala de Premiere a Superscrierilor, de la Teatrul Național București, unde se vor premia cele mai bune materiale ale lui 2019, festivalul va cuprinde ateliere, masterclass-uri, expoziții, proiecții de film, un Cerc al Donatorilor și conversații reale despre jurnalismul lui 2020.
Ce înseamnă să ”alegi să trăiești jurnalismul”, povestește Jo, după cum urmează:
Eu nu pot - și nici nu cred în asta – să separ identitatea mea profesională de identitatea mea privată. Și cred că sunt mulți jurnaliști așa, pentru că jurnalismul nu e o profesie bazată pe un set de aptitudini și calificări, ci pe o serie de decizii care în ultimă instanță îți garantează credibilitatea.
Despre solidaritatea de breaslă, impostură, temeri și încântări, timp liber, conexiuni și presă, în rândurile de mai jos.
Când te-ai gândit prima dată la posibilitatea de a fi jurnalist
Nu-mi amintesc să-mi dorit vreodată altceva. Poate, vag, am vrut să mă fac „doctoriță”, ca toți copiii la un moment dat. Dar când aveam vreo 11-12 ani am văzut Sandy Bell, un serial animat japonez cu o fată care călătorea în jurul lumii într-o rulotă și scria reportaje pentru ziarul din orașul ei natal și de atunci nu mi-am mai dorit niciodată să fiu altceva.
Am avut și norocul să învăț mai târziu într-un liceu (Carmen Sylva, Eforie Sud) în care aveam revista școlii făcută integral de elevi, fără profesor coordonator, cursuri de jurnalism, tabere de jurnalism, conferința națională a revistelor de liceu... era un univers întreg în care jurnalismul era o profesie clară, accesibilă, și toate astea mi-au consolidat opțiunea.
Am fost inclusiv într-un program internațional pentru adolescenți al Reuters și am fost plătită (am primit un cec de 10 dolari și m-am dus la Constanța la bancă să îl încasez) pentru o știre despre clubul de ecologie de la noi din școală.
Primul subiect de presă
I-am luat interviu lui Adrian Despot în vacanța de vară dintre clasa a X-a și a XI-a. L-am așteptat în holul hotelului cu un casetofon într-o pungă – un casetofon, da, nu aveam reportofon - și l-am abordat când a dat să iasă și a stat vreo 15 minute cu mine să răspundă cu multă răbdare la întrebări probabil inepte. Era pe vremea când el era la Școala Vedetelor și făceau vara turnee pe Litoral. Eram foarte emoționată, îmi scrisesem întrebările într-un carnețel și le-am citit de acolo. Și mi-am luat notițe, nu am scos casetofonul, mi s-a părut prea penibil până la urmă.
Mai târziu, la primul job adevărat, reporter la Radio Sky Constanța, cred că prima știre a fost despre un miting sau o conferință de presă a vreunui sindicat – asta am făcut aproape un an acolo, am scris despre toate sindicatele, despre administrația portuară și despre educație. Știri de patru propoziții, 12 pe zi. Cea mai bună școală de jurnalism.
Dezamăgiri. Momente de grație
Nu știu ce să răspund la asta pentru că nu așa mă uit la viața și la cariera mea. Dacă te raportezi doar la un moment definit în timp și îi pui o etichetă de dezamăgire sau grație, nu înveți prea multe despre tine. Un moment este doar o secvență într-un șir de decizii și dacă l-ai simțit specific ca fiind important, trebuie să te uiți mai mult la ce a fost înaintea lui și după ca să înțelegi ce ai învățat și ce ai putea să faci altfel. Și același lucru li se aplică și celor din jurul tău. Nu poți să judeci oamenii pentru ce au făcut o dată, pentru o singură greșeală sau o singură clipă de grație, pentru că toate sunt circumstanțiale. Și eu am trăit multă vreme așa, uitându-mă doar la momente suspendate în timp, până mi-am dat seama că și eu, și ceilalți, suntem work in progress, și trebuie să ne privim cu mai multă compasiune și să ne judecăm mai puțin.
Ce este pentru mine un continuum de grație este munca pe care o facem la DoR, faptul că reușim, de mai mult de 10 ani, să fim consecvenți și să ne respectăm misiunea, de a spune povești care îi aduc pe oameni mai aproape și îi motivează să contribuie la o societate mai bună.
Linia care delimitează meseria de viața personală
Eu nu pot - și nici nu cred în asta – să separ identitatea mea profesională de identitatea mea privată. Și cred că sunt mulți jurnaliști așa, pentru că jurnalismul nu e o profesie bazată pe un set de aptitudini și calificări, ci pe o serie de decizii care în ultimă instanță îți garantează credibilitatea. Dacă alegi să trăiești jurnalismul, asta îți afectează viața privată. Nu am prieteni politicieni, nu merg la evenimente sau în spații făcute de branduri controversate, nu donez către organizații care pot fi subiecte ca să nu creez conflict de interese, nu merg nici măcar în localuri care știu că funcționează în spații ilegale (în clădiri cu bulină roșie, de exemplu). În general mă țin departe de orice poate să ridice suspiciuni despre munca mea și a organizației mele, chiar dacă nu aș scrie eu direct despre politică sau nu fac investigație.
Și viceversa e valabilă: cine sunt eu pe dinăuntru afectează munca mea. Cred că e esențial pentru sănătatea mintală să lucrezi într-un loc în care te poți aduce cu totul la muncă – cu toate curiozitățile, aptitudinile, defectele, regretele și uneori nefericirile tale - și să nu fii nevoit să te prefaci că ești altcineva ca să fii acceptat.
Timpul liber
Timpul liber, odihna, cum vrei să-i spui, este esențial pentru a te recalibra. Am făcut de multe ori greșeala de a munci până la epuizare și apoi mi-a luat mult mai mult să-mi revin decât dacă eram atentă și făceam la timp pauzele de care aveam nevoie.
Nu e nicio mândrie să lucrezi până cazi pe jos, mai ales dacă ești într-o poziție de lider, pentru că le dai și oamenilor din echipa ta un exemplu mizerabil și devii responsabil și pentru epuizarea lor. Așa că da, îmi place timpul meu liber. Cele mai multe weekenduri sunt libere și îmi iau câteva săptămâni de vacanță pe an.
Nu fac multe lucruri – în weekenduri merg la film sau la muzee (știu că sună foarte prețios, dar chiar merg cam o dată pe lună la un muzeu mic din București în care n-am mai fost), iar în vacanțe călătoresc, de obicei o vacanță într-un oraș din Europa și una într-un oraș din România în fiecare an. Cred că diferența majoră față de acum 3-4 ani este că acum nu simt că am timp liber în timpul săptămânii, pentru că sunt prea obosită seara, dar îmi folosesc mai deștept weekendurile și vacanțele.
Cel mai mult îmi place să călătoresc și în special să mă întorc în locuri în care am mai fost, mai ales dacă locurile astea sunt Roma și Brașov. Citesc. Mă uit la seriale – din nou, îmi place să revăd selectiv episoade care mi-au plăcut foarte mult. De vreo 4-5 luni sunt într-un loop The Walking Dead. Consum cantități enorme de YouTube. Gătesc. Țin un jurnal, ajută la claritate și să apreciez mai mult ce am. Uneori fac lucru manual: împletesc, cos haine, tai rafturi cu fierăstrăul.
O carte, un film, un loc
Citesc acum (și țin un jurnal de reflecții despre ce învăț din ea) The Culture Code de Daniel Coyle, o colecție de lecții de management care îmi consolidează alegerile pe care le-am făcut în ultimii ani la DoR legat de cum muncim, cum încurajăm autonomia și responsabilitatea, cum ne raportăm ca manageri la echipele noastre. Mă și deprimă crunt când îmi dau seama câte greșeli am făcut și fac încă și cât mai am de muncă la mine însămi pentru a fi liderul acela care ajută oamenii să-și atingă întreg potențialul. Dar am acceptat de mult că progresul nu poate veni dacă nu privesc în ochi toate erorile și mă iau la trântă cu ele.
Cred că cel mai mult în afară de redacție stau la cafeneaua M60, că îmi pun multe întâlniri acolo. Și îmi place să încerc restaurante mai vechi sau mai noi, precum Kane, Noua, Balls, Papila, Coclintă și altele.
Cele mai folosite aplicații din telefonul tău
Mail, Instagram, Twitter, Slack, Spotify, Podcasts, ApplePay și AccuWeather. Folosesc telefonul cam o oră și jumătate pe zi, când sunt în trafic (în troleu, nu conduc), deci nu pot spune că e altceva în afară de obiect utilitar – mailul, Slack, Twitter sunt pentru muncă - și puțină distracție când nu pot face altceva – restul.
Îmi place că pot face plăți cu telefonul la magazinul de la colț, că pot să-mi plătesc întreținerea din troleu sau că, atunci când sunt în alt oraș, Google Maps îmi arată când vine următorul autobuz.Nu-mi place când sunt într-un cartier în care nu merg des și primesc sms-uri cu ofertele hypermarketului din zonă.
Adică nu cred că tehnologia (și mă refer în special la internet) e bună sau rea. Eu am crescut cu internet, în clasa a opta, în 1993, aveam net la școală și acces liber la el. Așa că am prins foarte repede și bunele și relele, de la conexiune cu oameni care-ți seamănă la bullying online.
Tehnologia e după chipul și asemănarea oamenilor care o creează. Poate să fie utilă sau să te vândă ca pe o marfă. Și nu cred că putem alege prea mult pe care să o folosim odată ce a devenit parte inerentă a vieții. Viața mea e mai bună cu tehnologie pentru că a simplificat multe servicii, pot să-mi iau cărți instant și să văd seriale când vreau.
Viața mea e mai rea cu tehnologie pentru că după ce văd la TV un episod din Very Cavallari (un reality bun despre bad business leadership) îmi apar pe Youtube recomandări de clipuri din serial, deși nu am căutat niciodată pe laptop sau pe telefon ceva despre persoanele din serial. Și nici măcar nu știu dacă sunt ridicolă sau am dreptate să mă simt urmărită.
Dar îmi amintesc viața dinainte de internet. Nu mi-o doresc.
O aplicație care ai vrea să se inventeze
Ceva care să-mi spună când mi s-au terminat chestii din casă și din fridiger și să facă automat lista de cumpărături. Deși mă descurc bine la lucruri din astea financiaro-gospodărești, nu țin neapărat să mă gândesc la ele activ.
Și, desigur, app-ul DoR pentru comunitate noastră, care se va întâmpla, nu trebuie să-l inventeze cineva pentru mine.
Conexiuni
Nu cred că pot face observații generale despre relațiile dintre oameni, că ar fi superficiale. Ce văd în jurul meu e că atunci când creezi spații de dialog – întâlniri față în față, dar și spații în sens mai larg, precum o comunitate în jurul unui produs editorial – oamenii sunt mai dispuși să se deschidă și să contribuie la ceva mai mare. Dar acest lucru nu se poate întâmpla decât intenționat. E mai puțin probabil să obții întâmplător colaborare, susținere, dialog. Responsabilitatea liderilor, de orice fel, este să arate umanitate și vulnerabilitate și astfel să ajute oamenii să fie sinceri și vulnerabili la rândul lor.
Comunitățile noastre de azi nu cred că se mai împart între oamenii pe care i-am întâlnit personal și cei din social media. Nu-mi mai amintesc, sincer, pe cine știu de pe Facebook sau Insta, pe cine de la evenimentele DoR, pe cine că e abonat, pe cine că i-am auzit vorbind într-un podcast și am rezonat la spusele lor. Cred că lumea e formată din cercuri care transced mediile și se bazează pe valori și interese comune, nu pe numărul de interacțiuni. Totul, și social media, și coada de la Poștă, este viață reală.
Solidaritatea din presa din România
Jurnaliștii sunt oamenii conduși de ego și cu prea puțină înclinație naturală pentru colaborare. Nu înseamnă că nu există excepții sau că nu există uneori momente de solidaritate, mai ales dacă un jurnalist este atacat sau e într-o situație dificilă.
Și premiile Superscrieri sunt o astfel de excepție, că reușim să ne adunăm și să ne bucurăm o seară de gratitudine pentru meseria noastră. Dar nu cred că solidaritatea este o caracteristică a breslei. Jurnalismul românesc (cel de București, mai ales) este populat cel mai mult de oameni tineri și imaturi care nu văd că ar avea mai mult de câștigat din colaborare. Și până apucă să înțeleagă asta, ies din presă și intră în PR sau în politică.
Dar cu cât vor fi mai mulți jurnaliști dispuși să-și asume un rol de facilitatori ai breslei, cu atât vor exista mai multe șanse să avem solidaritate reală.
De ce ți-e teamă. Ce te încântă
Mi-e teamă de impostori care își pun legitimația de presă pe demersuri care nu au nicio legătură cu jurnalismul și care astfel ne afectează credibilitatea tuturor. Mi-e teamă de talibanismul celor care susțin doar presa care le confirmă viziunea despre lume și când presa respectivă își face treaba și scrie și despre lucruri care le provoacă viziunea, își retrag sprijinul. Mi-e teamă de jurnaliștii care promit lucruri, cer bani pentru ele și nu livrează și nici nu sunt transparenți despre motivul pentru care nu livrează.
Ce mă încântă e că există echipe sustenabile care continuă să-și facă treaba bine, că există o preocupare în rândul liderilor de presă independentă să-și dezvolte abilitățile manageriale (care sunt puțin contraintuitive când ești într-o meserie în care te bazezi mai mult pe tine decât pe alții), că există comunități în jurul presei independente care înțeleg că presa are nevoie de susținere de toate felurile și că fără ea sunt puține șanse să avem o democrație funcțională.
La nivel de România și în special de București, mi-e teamă de ce se va întâmpla cu noi la cutremur, oricând va fi, pentru că nici autoritățile nu au resurse suficiente pentru răspuns, nici populația nu își asumă responsabilitatea propriei supraviețuiri. Îmi dau speranță munca oamenilor de la Fundația Comunitară București, Re:Rise, Code4Romania, Crucea Roșie, Asociația Câinilor Utilitari, a radioamatorilor și a celorlalte organizații neguvernamentale care lucrează împreună pentru a reduce riscul.
Tensiunea & furia din jur
Aici ar fi un eseu documentat de scris. Simplificând foarte mult, aș zice așa: comunicarea prin social media e deseori lipsită de nuanțe. Prin urmare, multe discuții în contradictoriu degenerează rapid în discuții conflictuale. Oamenii își spun pe Facebook/Twitter lucruri pe care nu și le-ar spune niciodată față în față.
E un proces de dezumanizare reciprocă și nu ne face bine. Iar sentimentele negative, mai ales furia, sunt greu de ținut într-o cutiuță. Ele reverberează mai departe în interacțiuni față în față. Din nou, este o simplificare. Natura umană e mult mai complexă de atât și mai sunt și alți factori care ne influențează relațiile, de la stilul de atașament la gradul de solidaritate socială la nivelul de încredere în alții. Dar se vede cel mai bine în social media.
Nu mai stau pe Facebook de mult timp, doar intru la câteva zile să mă asigur că nu am ratat vreun tag sau să dau share la ceva de la noi. Mi se pare plictisitor și repetitiv, un echo chamber obositor în care toată lumea își expune părerile, avizate sau nu, despre subiectul zilei. Așa că nu mă cert și nu dau block pe Facebook, nu am o politică legată de asta.
