”Ne-am ridicat: România, 1989-2019” se numește documentarul regizorului Mihai Dragolea, în care jurnalistul scoțian Rupert Wolfe Murray spune povestea României după 30 de ani de la Revoluție. Este un documentar despre tranziție, dar mai ales despre prezent. Un bilanț prin ochii unui jurnalist străin care a revenit în România la 30 de ani de la Revoluție.
Rupert, alături de fostul său cameraman, Laurențiu Mihai, și regizorul Mihai Dragolea, a călătorit 2000 de km prin România pentru a vedea ce s-a schimbat aici, ce a rămas la fel. De la locurile pe care Rupert le-a vizitat în 1990, în Piața Operei din Timișoara unde a început Revoluția, la Ionășeni în județul Botoșani unde a participat la reconstrucția unui orfelinat, până la Ciugud, cea mai dezvoltată comună din țară.
E un mod de a le reaminti românilor ce lucru extraordinar s-a întâmplat în 1989 și ce au câștigat între timp, spune Rupert Wolfe Murray.
Ce mă uimește mereu e cum românii îmi spun că în 1989 ”nu a fost o revoluție adevărată”. Pentru mine, asta nu are niciun sens. Faptul că un grup ex-comunist a luat puterea după nu înseamnă că nu a avut loc o revoluție. Orice revoluție poate sfârși cu o grupare de escroci fără milă care să ia puterea.
Ce a descoperit Rupert după călătoria de 2000 de kilometri prin România, care sunt schimbările care l-au surprins cel mai mult și de ce a fost important să realizeze acest documentar, în rândurile ce urmează.
Povestea documentarului
Filmul a fost inițiat de Mihai Dragolea, un regizor care a încercat să privească evenimentele de acum 30 de ani printr-o perspectivă nouă. Mihai era interesat de experiența mea în România de la Revoluție și de filmările lui Laurențiu Calciu, un cineast grozav, alături de care am produs un film despre Revoluție în 2010. Era bazat pe un material filmat în 1990 și l-am transformat într-un film numit After the Revolution/Dupa Revolutie.
Pentru un documentar, lucrurile s-au mișcat destul de repede. După ce am primit undă verde, a durat 6 săptămâni.
Premisele
Ideea a fost să acoperim mai multe subiecte la care am lucrat după 1989: jurnalism, filme, muncă umanitară, proiecte europene, drepturile copiilor, cazuri de dependență, traficul de copii. Și apoi să găsim oameni pe care să îi intervievăm și să aducem aceste teme în prezent.
Dar, așa cum se întâmplă cu astfel de producții, era prea mult material și am întâlnit oameni noi în timpul filmărilor - ceea ce a fost bine, pentru că am lucrat în spiritul spontaneității. Singura problemă a fost că am intervievat oameni, am obținut material nemaipomenit care nu a fost folosit.
Ce ai descoperit despre România făcând acest documentar
Cel mai interesant lucru pe care l-am descoperit este un sat din Alba: Ciugud. A fost minunat să vedem ce se poate face cu fonduri UE, viziune și capacitatea de a gestiona acele fonduri și de a implementa proiectele. Ce e trist e că foarte puțini oameni din administrația locală și-au dezvoltat această capacitate. În special pentrru că refuză să accepte sfaturile consultanților ca mine, cu experiență, chiar și când sunt oferite pro bono.
Cea mai mare surpriză pentru mine a fost să descopăr câți oameni pozitivi sunt în România. Poate că a fost efectul Timișoara, unde lucrul ăsta e cu atât mai adevărat.
În experiența mea, mai ales în București, românii pot fii foarte fataliști și negativiști. Așa că m-am bucurat să văd și români optimiști. O perspectivă optimistă te ajută să depășești multe probleme.
Cum ați ales locurile în care ați filmat
Am avut trei tipuri de locuri. În primul rând, cele mai importante locuri de la Revoluția din 1989 - Timișoara și București. Apoi, un sat din Botoșani unde am lucrat cu copii și comunitatea romă. Și în a treia parte, satul model Ciugud, o poveste de succes despre ce se poate face cu fonduri UE și management sensibil.
Am avut două categorii de intervievați. Cei cu care am lucrat în ultimii 30 de ani, pe protecția copilului și problemele romilor. Și apoi, oameni cu experiență și cei pe care i-am întâlnit spontan, cum ar fi un copil din tren, din Botoșani, care vorbea foarte fluent.
Cea mai importantă schimbare din România
Cel mai important lucru pe care l-a obținut România după Revoluție a fost libertatea. Oamenii sunt liberi să călătorească, să lucreze în afara granițelor, să facă ce vor, să își deschidă afaceri, să spună și să gândească ce vor, să creadă în ce vor și să trăiască cum vor. Problema e că oamenii nu apreciează acest câștig.
Cea mai mare pierdere, după părerea mea, e că multe fabrici din timpul comunismului au fost privatizate sau închise în grabă, pierzând astfel mult din capacitatea industrială.
În schimb, rețeaua de cale ferată e un exemplu de moștenire industrială veche care ar putea fi conservată. Dar este atât de neglijată, încât e posibil ca și ea să fie închisă.
De ce este necesar acest film
Acest film e necesar pentru că prea mulți români nu sunt conștienți de pericolul în care s-au aflat oamenii care s-au revoltat în fața unui regim brutal și au reușit să îl dea jos. A fost o mare reușită și faptul că aveți o democrație funcțională este o mare reușită, de care ar trebui să fiți mândri (nu neapărat că e o democrație bună).
E necesar să le amintească tinerilor, de fapt, tuturor românilor, că au făcut ceva extraordinar cu revoluția lor și ar trebui să fie mândri de asta.
Reacții
Ce mă uimește mereu e cum românii îmi spun că în 1989 ”nu a fost o revoluție adevărată”. Pentru mine, asta nu are niciun sens. În decembrie 1989 a fost o schimbare completă a sistemului politic și economic, ca urmare a unui protest în Timișoara. Faptul că un grup ex-comunist a luat puterea după nu înseamnă că nu a avut loc o revoluție. Orice revoluție poate sfârși cu o grupare de excroci fără milă care să ia puterea. Dar idee e că sistemul a fost schimbat prin protest și nu printr-o lovitură de stat. Românii ar trebui să fie mândri de revoluția lor, chiar dacă nu le-a rezolvat problemele de lungă durată, precum corupția și sărăcia.
