[Act & play] Vlad Bălan: Încă nu am învățat că nu pot să fiu plăcut de toată lumea

Actorul Vlad Bălan este angajat al Teatrului Nottara și se consideră un mare privilegiat al sorții din acest motiv. El și câțiva colegi de-ai săi au prins perioada în care s-au deblocat posturile în teatrele de stat. Vlad a dat la teatru pentru că a ajuns la un festival din Bacău și s-a îndrăgostit de această lume, iremediabil. Se uita la actori ca la niște oameni cu superputeri și i se părea fascinant modul în care își exprimau sentimentele și trăirile. Pe o scenă.

Joacă în multe spectacole din București, la Nottara, la Unteatru, la Masca, iar anul acesta are premiera și lungmetrajul “Noaptea ursului” la care a lucrat cu Răzvan Macovei. O producție realizată cu un buget foarte de mic, filmată în doar șase zile. Și, dacă nu ați văzut ”Valea mută” pe HBO, acolo îl mai găsiți pe Vlad în rolul unui adolescent.

” Sunt curios de fiecare cronică. Îmi transpiră în continuare palmele. Încă nu am învățat că nu pot să fiu plăcut de toată lumea. O spun, de multe ori ‘Nu pot să te placă toți și e normal’, dar emoțional, nu o cred”.

Vlad Bălan este și profesor într-o școală privată din București pentru că își dorește să facă zilnic lucruri cu impact pentru comunitate. Dar și fiindcă îi place foarte mult să lucreze cu copii și să creeze pentru ei scenarii de teatru, jocuri de rol, spectacole.

Istorie personală

Sunt născut în București. Părinții mei sunt prima generație mutată în capitală. Mama e dintr-un sat de lângă Craiova, iar tata din Alexandria. Deci, cred că sunt ultima generație din familia Bălan care a avut o formă de “la țară”. Chestia cu teatrul a fost unul din puținele momente inexplicabile din adolescența mea. La un moment dat, când eram în clasa a VIII-a m-am lipit de o trupă de teatru. Aveau nevoie de un tip care să dea două replici într-un spectacol pe care îl pregăteau pentru un festival din Bacău.

Am acceptat pentru că asta însemna că pot să plec fără părinți, o săptămână. Ei făceau niște jocuri ciudate la repetiții, se jucau cu aerul și spuneau “dârli-da” sau “brac brec bric broc bruc”. Eu țin minte că la repetițiile lor ascultam muzică și citeam. Ei îmi explicau că ce fac ei e un fel de antrenament serios.

Mie mi se părea penibilă ideea că jocurile lor stupide te pot ajuta să faci roluri. O lună mai târziu am ajuns la festivalul din Bacău, și acolo s-a întâmplat ceva extrem de ciudat. Nu pot nici acum să îmi dau seama exact ce. Cred că m-am îndrăgostit de oamenii care făceau teatru, de felul lor de a vedea sentimentele. Știu că eram fascinat de lumea asta, mă uitam la actori ca la un fel de elfi. Am simțit că asta vreau să fac, mult timp de acum înainte. 

În lumea actorilor

Sunt multe lucruri cel puțin neplăcute. De la faptul că sunt mult prea mulți absolvenți care ies din facultate, până la abuzuri de tot felul. Sunt povești pe care le auzi încă din facultate. Plus că, fiind un mediu atât de competitiv, oamenii se înrăiesc. E greu să te lupți cu propriile fantasme. Poveștile astea te lovesc încă din primul an de facultate.

Auzi de directorul X care a făcut Y și de profesorul Z care se combină cu studentele. Sunt anumite lucruri profund pervertite. Pe lângă asta, te schimbi și tu fără să vrei. Facultatea mea nu a fost un spațiu luminos, în care am fost liber să încerc lucruri. Și mi-a fost foarte greu să învăț să mă bucur și pentru reușitele altuia. Încă îmi e. Poate că sunt eu mai meschin decât alții sau, nu știu.

Lucrurile frumoase sunt de multe ori inexplicabile. În fond, avem privilegiul de a ne ocupa cu pasiunea noastră. Majoritatea oamenilor pe care îi știu fac un job care nu îi deranjează prea tare. Pe lângă asta, există anumite momente, atunci când se aprinde un reflector pe scenă, când mă uit la colegii mei și îmi dau seama cât de teribil de norocos sunt. În fond, sunt un mare privilegiat al sorții.

Sunt angajat într-un teatru, am un grup de colegi cu care lucrez constant și cu care am creat un cadru sigur în care încercăm să nu ne lăsăm influențați de ritmurile din afară. Mi-e foarte frică să nu mă blazez. Mi-e teamă ca viața să nu devină “doar atât”.

Noi am prins perioada angajărilor în care s-au deblocat posturile. Primul an, în care ne-am angajat o parte dintre colegii mei de an și cu mine, a fost foarte intens. Brusc, aveam senzația că suntem importanți. Eu mă obișnuisem în facultate cu ideea că voi trăi dintr-un proiect în altul și că va fi greu. Pentru noi, a fost extrem de ușor, poate prea ușor. În primele luni, mă uitam în  timpul spectacolelor în culise și nu îmi venea să cred că am un loc al meu.

O vară de repetiții pentru primul personaj

Am făcut în vara dintre anul I și anul II un spectacol la Green Hours cu Carol Ionescu și cu Alex Voicu. Aveam o carte cu teatru spaniol contemporan în care îmi căutasem texte pentru admitere. Într-o seară, eram în Bikers (cârciuma de lângă facultate) cu Alex și Carol și vorbeam despre cât de mult ne-ar plăcea să lucrăm împreună. Le-am zis că s-ar putea să am un text.

Am repetat toată vara și pe afiș a semnat regia mama lui Carol. Ne-am gândit că dă mai bine să avem pe cineva cu notorietate pe afiș. Jucam o dată pe lună și veneau uneori 20 de oameni, alteori 40, cam asta era media. După spectacol stăteam până târziu. La un moment dat, am jucat la un festival în Dorohoi. Cam asta a fost punctul maxim de notorietate artistică pe care l-am atins.

Oameni cu care ai lucrat

Păi pe film am lucrat mai puțin. Am lucrat cu mulți regizori tineri cum ar fi Florin Babei, Adriana Ionescu, Andrei Ruse, Mihnea Aliciu și cu Marian Crișan cu care am filmat la “Valea Mută”. În teatru am o experiență un pic mai variată, ca să zic așa. Am lucrat mult cu Alexandru Mâzgăreanu, și fiecare experiență a fost diferită ca proces, ca și cum ne-am fi întâlnit pentru prima dată.

Foto: Adi Marineci - Valea Muta

Lucrez recurent cu Andreea Vulpe, cu care deja am dezvoltat un limbaj comun, o zonă comună în care vrem să creăm. Am lucrat cu Roman Feodori, Elena Nevejina, Peter Kerek, Alexander Andriyashkin, Dmitry Volkostrelov, Alexandru Jitea, Dorin Boca. Ca în viață, unele întâlniri sunt reușite, în altele nu există niciun fel de chimie și totul pare fără sens. Sunt convins că din toate am învățat.

Ce este greu, ce este ușor în meseria ta

Uneori, pare că teatrul e o lume în care ne întâlnim doar noi, ăștia care îl facem, și ne spunem răutăți sau vorbe mari. De multe ori, mă întreb cum pot să fiu mai prezent în lumea reală. Cum să fac ca lucrurile pe care le fac să fie mai de impact pentru lumea în care trăiesc. Nu mă refer la a schimba societatea fundamental. Mă refer la o anumită calitate a meseriei mele.

De-asta cred că m-am apucat să lucrez cu copii, de-asta merg la studenți. Mi se pare că trăim în continuare în tot felul de frici, pe care educația pe care am primit-o ni le-a inoculat. Ca și cum, ratarea ar fi imediat după colț. Mi-ar plăcea uneori, să am timpul să îmi pun problema pasului următor. Dar, de cele mai multe ori, mă risipesc alergând dintr-o parte în alta, pentru un viitor și un renume, în care nu mai sunt sigur că cred.

Învățături din teatru

E profund formatoare, treaba asta cu teatrul. Eu, cel puțin, mă lovesc de propriile mele neputințe mereu. Mă învață constant că nu pot să fac orice. Îmi eliberează mintea, proiect cu proiect. Nu ai cum să rămâi imun dacă te întâlnești cu texte mari.

Mod de lucru în meserie

Încerc de vreun an să îmi creez un mod de lucru. În ultima vreme mi se pare eliberator să scriu pe text orice gând, orice nedumerire. Fiind scrise acolo, mă forțează să iau o opțiune, să acționez. Încep, în ultima vreme, să devin mai conștient de corpul meu, de încordările pe care le are din cauza emoțiilor.

Critici și reacții în social media

Sunt extrem de sensibil la ele. Mă întristează, mă enervează. Nu le am cu a primi criticile într-un fel constructiv. Mă bucur că am învățat totuși să le ascult. Mă bucur de asemenea că nu mă mai pun la pământ. Până acum ceva timp, o critică putea să mă anuleze complet. Zile întregi aveam senzația că tot ce am învățat e fals.

Urmăresc cu emoție reacțiile din social media, atunci când cineva îmi spune că a scris cineva ceva. Nu le caut. Totuși, sunt curios de fiecare cronică. Îmi transpiră în continuare palmele. Încă nu am învățat că nu pot să fiu plăcut de toată lumea. O spun, de multe ori “Nu pot să te placă toți și e normal!”, dar emoțional, nu o cred.

Ce ar putea fi mai bine în teatru

În primul rând, în sectorul teatrului de stat nu există o legislație actualizată la vremurile în care trăim. Din acest motiv se întâmplă o grămadă de situații bizare. Actori care nu joacă nu pot fi dați afară pentru că sunt angajați pe perioadă nedeterminată. În același timp, nu ar trebui să poți să concediezi pe cineva după doar un an sau doi în care nu l-a distribuit nimeni. S-ar deschide o poartă către abuz.

Trebuie, totuși, ca manager, să ai mijloacele prin care să controlezi calitatea și implicarea profesională a actorilor care activează în locul pe care îl coordonezi.  Nu mă înțelegeți greșit, nu aș vrea să concediez oamenii. Cred că doar visez la niște mijloace care să împingă la performanță. Sunt atât de mulți colegi valoroși, care nu sunt angajați nicăieri și care, cu siguranță, ar reîmprospăta niște instituții.

În sectorul privat, dincolo de faptul că nu există prea multe fonduri care să îl susțină, în continuare, din ce am auzit, e greu să faci din teatru un business real. E foarte greu să îți creezi o situație financiară stabilă din veniturile respective. Majoritatea artiștilor independenți scriu proiecte la AFCN, deci tot în așteptarea unor fonduri sunt. E complicat. Toate mișcările astea cred că sapă unitatea breslei. Am de multe ori senzația că suntem ca un careu de școală. Eu vreau să fiu ăla mic, de clasa I.

Dar în cinematografia românească 

Cred că e un miracol că în fiecare an se fac filme bune, care participă la mari festivaluri de film. E mare păcat că majoritatea nu fac public. Există totuși excepții.

Reclame și claborări cu branduri

Eu nu am prea mai făcut reclamă în ultima vreme. Nu mă pricep să negociez și mă simt prost să cer. Cu siguranță că există condiții în care aș juca în reclame. Totuși, alerg mult dintr-o parte în alta și în ultimii ani am o mulțime de lucruri care chiar mă motivează.

Știu că ar trebui să îmi refac pozele și să mă implic mai activ în procesul de “autopromovare”. La un moment dat o să îi dau importanța cuvenită. Momentan, însă, am o perioadă în care mereu am ceva de făcut. Cred că e mai degrabă o vină a mea decât o problemă externă.

Planuri, visuri și dorințe

Am o lucrare de doctorat de terminat și nu vreau să o fac doar ca să umplu niște pagini pentru a îmi lua o diplomă. Lucrez cu copiii și în continuare mă provoacă creativ întâlnirile cu ei. Repet la teatru și găsesc în fiecare proiect ceva care să mă seducă. M-am apucat de scris și, aici, găsesc o zonă în care pot să mă exprim altfel.

Împreună cu Andreea Vulpe, Cristina Juncu, Andrei Radu, Alex Voicu, Silvana Mihai am fondat o asociație. Mă lovesc zi de zi de situații în care nu știu ce să fac. Cred că trebuie să învăț să mă descurc în lumea organizatorico-legislativă în care grijile sunt cum să obții semnătură electronică și ce acte ai de depus la ANAF. Mi-ar plăcea tare mult ca la un moment dat să regizez un spectacol. Când lucrez cu studenții, la facultate, lucrurile parcă se clarifică și în mintea mea.

Nu există roluri pe care aș dori să le experimentez neaapărat. Există multe persoane cu care aș vrea să lucrez și multe alte persoane cu care aș vrea să mai lucrez cel puțin o dată.

Unde te vedem în 2020

La Nottara, în spectacolele “Moliere ereiloM”, “Cum vă place”, “Fiul cel mare”, “Hamlet în sos picant”, în “Nunta” în curând, la Unteatru în “Yonkers”, la Masca în “Loochy și Moochy”. O să reluăm și “Iluzii” lunile viitoare, abia aștept.

O să avem și premiera filmului “Noaptea ursului”, cândva, anul ăsta. E un film pe care l-am făcut împreună cu prietenul nostru regizor Răzvan Macovei, pe un buget extrem de mic, strâns din sponsorizări și de pe platforme de tipul indiegogo. Între timp a fost la un festival la New York și la festivalul internațional de film de la Nisa. E amuzant când te gândești că e un film făcut în 6 zile. De asemenea, pe HBO Go în “Valea Mută”. Plus alte chestii care se vor concretiza prin primăvară.