Pe Radu Afrim il placi sau nu ca regizor, nu exista cale de mijloc. A fost controversat chiar de la debutul sau in regie de teatru, cu spectacolul de licenta “Bluescape”. De fapt, era de neinteles de cand era profesor si il iubeau toti elevii, spre gelozia colegilor si a directoarei. Care il pandea neincetat pe gaura cheii.
In perioada aceea s-a gandit Afrim ce meserie ar putea face, cu ideile si mintea sa deschisa catre nou, care sa ii dea libertatea sa fie el. Si sa stea cu o cana de cafea in fata cat vrea, fara sa fie urmarit tot timpul. Curajul nu i-a lipsit nicicand, asa ca s-a facut regizor si nu se da inlaturi sa abordeze teme sensibile, greu de lucrat, incomode. Este un creator de teatru cu o viziune aparte, iar spectacolele sale sunt adevarate filme pe scena, cu personaje puternice, decoruri spectaculoase si mesaje indraznete.
Pentru unii exista Radu Afrim inainte de “Padurea spanzuratilor”, spectacol montat la Nationalul bucurestean chiar in an de centenar, cu succes urias la public si astazi. Pentru altii dupa acesta. La finalul anului trecut a revenit la TNB cu o noua productie, pentru care a scris si textul, “Trei surori” cu ”un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”.
Radu Afrim a castigat de trei ori pana acum Premiul UNITER pentru regie, un premiu Coup de Coeur de la Prese la Festivalul de la Avignon (Off), iar spectacolul sau "Boala familei M" a avut zece reprezentatii la Theâtre de l'Odeon Paris.
Vorbim cu Radu Afrim despre teatrul romanesc, de azi si din alte vremuri, despre misiunea unui regizor, dar si despre fotografie, una dintre pasiunile sale. Va avertizam ca urmeaza un material foarte lung, poate aveti nevoie de o cafea langa voi.
Fara supraveghere pe gaura cheii
N-as zice ca uneori masa de regizor nu e tot un fel de catedra si actorii niste copii mai sofisticati. Nu stiam atunci cand am ales regia ca o sa ma despart pentru totdeauna de meseria de profesor, ma gandeam, mai degraba, ca teatrul este doar o pauza de invatamant, pana se mai schimba ceva in sistem, macar pe ici pe colo. Apoi m-am luat cu altele si am uitat sa ma intorc. Bine, nici lucrurile nu s-au schimbat deloc in bine in invatamant.
Atunci eram un profesor foarte tanar si am inteles din start ca singura sansa de a le pune elevilor cartile in mana era sa devin prietenul lor. Nu mi-a fost greu. Eram in mintea lor. Unii chiar erau mai maturi decat mine.
Am debutat ca profesor la un liceu foarte bine cotat din Cluj. Directoarea ma pandea pe gaura cheii in timpul orelor mele de romana. De ce? Cand intram in curtea scolii elevii nu se mai dezlipeau de mine, nu cred c-am fost vreodata mai iubit decat atunci. Profesorii din cancelarie incepusera sa fie gelosi. Mai ales directoarea, care nu stiu cum auzise ca elevii de a XII-a a imi pun in fiecare dimineata o ceasca cu cafea pe catedra. La orele de literatura universala, in timp ce discutam romane sau poeme, imi beam cafeaua. Pentru ca toata noaptea de dinainte lucram examenele la regie. Eram student la regie si scoala avea o singura sala de repetitii, iar uneori mie imi venea randul sa incep repetitia la doua noaptea.
Astea erau vremurile. Poate vi se pare incredibil, dar elevii citeau. Carti importante. Vorbesc de anii '90. Tineam la copii, dar stiam ca nu voi continua in scoala aia. Nici nu aveam culoarea politica a institutiei (foarte “funariota”) si nici nu eram vreun fan al statuii lui Avram Iancu, proaspat finalizata. Nu eram. Clujul, oras ciudat in vremurile alea.
Foto: Iulian Ursachi
Am inceput sa ma gandesc ce meserie as putea sa fac fara sa am o directoare, care sa ma pandeasca pe gaura cheii in timpul serviciului. Si sa pot sta cu cana de cafea in fata cat vreau eu. Se pare ca jobul asta era teatrul. Uneori nu este nevoie de o motivatie mai puternica pentru a face o alegere in viata. Insa, in spatele acestui pretext sta, de fapt, reala motivatie, cred: dorinta de a fi eu insumi, intr-o lume despre care se spune ca ar fi a mastilor. Si vocatia libertatii, atata cat o putem noi experimenta.
E drept ca, daca ma gandesc la gestul ministrului invatamantului, care a intrat peste o invatatoare si a urlat la ea in fata copiilor, gestul directoarei de a ma urmari pe gaura cheii mi se pare de o decenta impresionanta.
Teatrul romanesc in 2000
Cand am inceput jobul asta, nu aveam un program bine definit, stiam ca peisajul teatral nu e neaparat pe gustul meu, insa eram sigur ca pot avea un drum al meu, un culoar al meu si numai al meu. Pe care se pare ca inca il administrez :). Nu m-a preocupat teatrul, nu m-a ars pe dinauntru dorinta de a face teatru, insa pot sa fiu atat de amabil incat sa-i cred pe cei care zic in interviuri ca s-au nascut pentru a face teatru.
Am avut un start bun, chiar cred ca a fost si ceva noroc in acel inceput. Si niste oameni care m-au incurajat sa lupt atunci cand unii ziceau ca eu sunt filolog, nici macar cel mai bun, si ca n-am treaba cu sfanta scandura (asa numesc unii scena, nu si eu). E ciudat cum, cu varsta, nu mi-am insusit din dulcegariile astea. :)
Cand m-am gandit ca pot sa fac teatru, atat de prost era teatrul care se vedea atunci in Cluj, incat orice om de bun simt ar fi trebuit sa dea la regie sa salveze ce se mai putea salva din onoarea acestei arte. Erau in schimb actori buni la vremea aia si nu aveau ce juca. Dar aceeasi situatie era si la Nationalul din Bucuresti. Marii nostri actori, care s-au stins intre timp, au avut un mare gol in CV-uri in anii `90. Poate nu chiar la inceput, cand inca era director Andrei Serban, insa cu siguranta dupa aceea. La fel s-a intamplat si la Odeon dupa plecarea lui Alexandru Dabija. Am stiut mereu sa deturnam bunurile inceputuri.
Iti marturisesc ca n-am dat catedra pe scena. Uite, si acum la spectacolul la care lucrez la Iasi, am luat multe studente de la Institutul de Teatru si ghici ce fac cu ele? Scoala, nu roluri. Scoala fac.
Foto: Romulus Boicu
Primele spectacole
Cu singuranta primul si primul spectacol facut de mine a fost cu figurinele mici de guma pe care le colectionam. Era un amestec de fotbalisti (ma mir!) cu animale Disney, ceva negrese, hipopotami si o femeie in costum de baie cu un cap urias (un fel de Betty Boop ratata). Erau foarte multe. Stateam in casa cand ploua si inventam situatii intr-un fel de décor facut din stramosul lego-ului. Imi amintesc ca uneori aveau o tenta erotica aceste show-uri minuscule.
Apoi a venit “Bluescape”, licenta mea de la casa Tranzit Cluj (1999) cu video, DJ si Ilona, batrana rroma, care spunea in limba ei un text de Laurie Anderson, ceva despre roata norocului (devenita roata tiganului). Statea jumatate in apa, jumatate afara. Si pe ea, erau oameni goi. Exact ca la Burne-Jones. :). Imi amintesc ca urma sa ma angajez la teatrul din Tg. Mures (la sectia romana) si directorul de atunci a dus acest spectacol al meu de licenta sa-l arate actorilor, viitorii mei colegi. N-a inteles nimeni, nimic. S-au enervat teribil. M-au asteptat in barul teatrului si m-au facut cu ou si cu otet. M-au luat la pumni si palme. Acuzatia suprema era: “Asta nu e teatru!” Habar n-aveau cat ma bucuram eu ca ala nu era teatru.
Stiu ca am umblat cu spectacolul de la Saint Petersburg la Lausanne. M-au pus elvetienii sa le fac unul identic. Am zis: “Jamais!”. Le-am facut “Ocean café”. Nu port cu mine arhiva foto cu aceste spectacole. Si nici cu altele. Incerc dau skip acestor fragmente agreabile de trecut, pe care ma incapatanez sa-l consider recent. Desi se intampla la inceputul anilor 2000.
Primele texte scrise
Primul text a fost ‘’Kinky zoOne’’ scris pentru Green Hours. A fost practic o comanda pentru un congres al medicilor despre sarea iodata. Pe atunci se zicea ca e bine sa bagi in tine sare iodata. Va dati seama. In “sceneta” era vorba despre un copil mic, pe care il indopau ai lui cu sare iodata ca sa creasca mare. Daca s-au amuzat medicii aia printre paharele de whiskey, la hotelul unde l-am prezentat, am zis sa-l dezvoltam. Si a iesit un spectacol de consum destul de nesimtit. Radea lumea pe saturate. Printre halbe de bere. Era in momentul in care Green Hours o lua destul de puternic spre stanga. Si vorbim despre acum doua decenii.
Incepea sa lucreze acolo Gianina Carbunariu, care vorbea despre sclavele sexuale. Eu o tineam sus si tare ca temele astea nu sunt pentru un teatru privat. Ca patronu’ trebuie sa faca bani si pe oameni sa rada. Despre saracie, violenta, abuzuri, LGBT, feminism si altele eu vorbeam in teatrele de stat. Nici nu m-as fi gandit ca cineva imi baga pumnul in gura. Asta pana la “Pillowman’’ la Braila, atunci a fost prima data cand au vrut sa-mi scoata un spectacol de pe afis. Era despre violenta infantila, era despre (i)moralitatea artei, si era facut violent si (i)moral. A fost scandal, desi facusem tot acolo inainte ‘’Adam Geist’’ care, comparativ cu “Omul perna”, putea fi considerat teatru porno. :) Ala n-a deranjat pe nimeni pentru ca atunci nimeni nu viza, inca, postul de director al teatrului.
Dar sa revin, dupa ‘’Kinky zoOne’’ am scris “David’s Boutique” pentru actorii de la Teatrul "Andrei Mureșanu" din Sfântu Gheorghe. Intotdeauna am scris pentru actori. Chiar in acest moment fac asta. Dezvolt nuvelele din cartea ‘’Orasul cu fete sarace’’ pentru cativa actori din Iasi pe care ii stiu bine. Exista in Romania actori pentru care merita sa scrii, daca te tine, sa scrii bine de tot. Nu stiu daca o sa public vreodata ce-am scris. Habar n-am. Imi cer spectatorii piesele dupa ce le vad. E altceva. Inca au spectacolul in cap. Leaga cuvintele pe care le citesc in pat de imaginile pe care le-au vazut pe scena.
Foto: arhiva personala
Calatoria in timp, si mai departe, in copilarie
Totul ramane prezent undeva. Cine spune ca nu e asa, minte. In fiecare zi apare cate ceva, care parea a fi uitat de tot. Si, din acel ceva, pornesc un gand, o idee, un feeling bizar de care orice artist trage cat poate. Sa-l tina cat mai mult aproape de el. Daca s-ar putea, mi-as regiza copilaria cu fiecare nou proiect. Insa asta ar fi un egoism atroce.
Cu “Pasarea retro” i-am emotionat pe cei care au trait anii '70. Detest sa vad ca anii '70 sunt pusi la un loc cu anii '80. Diferentele sunt enorme. Copilaria mea din anii '70 i-a emotionat si pe spectatorii care au fost copii in anii 2000, cand noi n-am mai fost copii. Si cand nu toate visele ’ndraznete in fapte s-au preschimbat.
Foto: arhiva personala
Imi amintesc ca, la desen, la inevitabila tema ‘’Noi in anul 2000’’ am desenat blocul meu si langa bloc era parcata o racheta. In picioare. Si vecina de la parter tocmai alunga pisica din fereastra sa nu ia foc atunci cand va decola racheta. Pana aici se intindea viziunea mea despre viitor. Si uite ca viitorul a trecut si nicio racheta nu e parcata langa bloc. Poate daca fac “Pasarea retro 2”. :)
Oamenii care te-au inspirat
Cred ca toti oamenii m-au inspirat, intr-un fel sau altul. Luam tot ce se putea lua, de peste tot. Si de la cei care n-aveau mare lucru de dat, si de la cei care au dat mai mult decat le-a dat voie regimul sa ne dea. Si toate astea in Beclean, un mic orasel din Ardeal de pe malul Somesului. Nu mi-a pus nimeni in fata modele.
Nimeni nu mi-a zis “Copile, ia de aici! De la omu’ asta sa inveti! Si sa te intorci acasa dupa ce ai inteles tot, tot, tot!‘’. Am fost liber sa aleg. Insa inteleg ca astazi drumurile scurte, care te duc catre succesul sigur, sunt cele cu adevarat cautate. Astazi, esecul este dizgratios, alternanta deal-vale e de neconceput, atunci cand ne referim la destin. Iar roata norocului trebuie blocata atunci cand suntem noi deasupra. Si altii dedesubt. Si, evident, cand nu mai esti in top, nu te mai cauta nimeni la telefon.
N-am cunoscut in adolescenta oameni considerati sclipitori, ba din contra, cei de la care luam cate ceva erau considerati excentrici. Nu era un adjectiv de dorit pe vremea comunistilor. Am invatat sa pretuiesc plantele medicinale de la profesoara de desen pe vremea cand comunistii taiau arborii de gingko biloba din gradina grofului ungur. In copilarie am invatat sa fac salcii din acuarela pe hartia uda, iar in “Trei surori”, cea mijlocie vorbeste despre asta.
Am invatat sa pescuiesc salamandre din canalele dintre blocuri si am invatat sa dau din coate la chioscul de langa bloc, ca sa iau painea care se dadea pe ratie. Si am vazut cum o femeie gravida, care statea la coada, e aruncata pe jos de un barbat, demn comunist, atunci cand vanzatoarea a inceput sa imparta zaharul. Tot pe ratie.
Foto: arhiva personala
De aici am invatat sa nu le zic celor tineri ca era mai bine pe vremea raposatului. Cum fac unii bunici romantici. Sunt foarte multe de spus. Scenariul la “Pasarea retro se loveste de bloc si cade pe asfaltul fierbinte’’ a durat 5 ore in varianta lui originala. L-am regizat in ungureste din respect pentru jumatatea “conlocuitoare” a blocului copilariei mele, ungurii.
Teme care te preocupa
E pe sezoane totul. E pe perioade de lucru. Mai lungi, mai scurte. In ceea ce ma interesa acum ceva vreme nu ma mai regasesc acum. Cred ca toti suntem la fel. Mi se pare ca am lasat vechile obsesii mostenire altora. Care isi imagineaza ca sunt primii care vorbesc despre ele. Si e bine sa fie asa. Nu e bine sa stii de la inceput ca nimic nu e nou. Asta se invata in timp.
Foto: Adi Bulboacă
In momentul de fata, cred ca lucrez pe cel putin doua paliere: mesaje extrem de personale si mesaje de extrema urgenta. Niciodata ele nu sunt separate. Nu-mi permit sa vorbesc despre insomniile mele fara sa vorbesc despre insomniile lumii in spectacolele mele. As fi ipocrit sa zic ca ele se suprapun intotdeauna. Uneori trebuie sa vorbesti lumii despre lucruri despre care nici nu ti-ai fi imaginat cu o zi inainte ca ai sa vorbesti.
Am vorbit in “Trei surori” despre padurile planetei care ard. Cu animale cu tot. All inclusive. In acest caz stiam dinainte ca trebuie s-o fac. Am vorbit in “Padurea spanzuratilor” despre defrisarile ilegale din Romania si despre atrocitatile care se comit impotriva cainilor la noi. A animalelor in general. Si despre Piata Victoriei. Toate astea in contextul centenarului. Jandarmii din Piata Victoriei sunt fratii celor care demonstrau pentru justitie, soldatii romani din armata austro-ungara sunt fratii celor din armata romana. Impotriva carora au luptat. Au fost ani de zile in care am vorbit despre minoritati de tot felul.
Credit: Mihaela Tulea
De unele teme ma simt mai apropiat, ma preocupa mai mult. In alte zone am avut nevoie de o documentare serioasa. Daca luati orice titlu de spectacol din CV-ul meu, veti gasi macar una din temele astea. Insa, pana si cel mai intim spectacol de teatru poate fi numit, pana la urma, teatru social. Chiar si atunci cand actiunea se petrece intr-un cimitir, unde cei morti se intalnesc si stau de vorba. Despre o lume trecuta. Si tu doar la sfarsit iti dai seama ca e o lume care s-a dus. Tu, regizorul, zic. Probabil unii spectatori si-au dat seama de la bun inceput.
Fotografia si lanurile de rapita
Cu fotografia e mai simplu. Ies pe poarta casei, ajung in herghelia de cai, ma plimb printre intre ei, si fac cateva portrete. Se poate specula ore intregi despre lumea din privirea unui cal. Asta e treaba celor care vad fotografiile. Noi zicem ‘o fotografie cu un cal’. Ungurii zic ‘o fotografie despre un cal’ (in traducere libera). Mi se pare singura varianta corecta. Multi fotografi considera stupid sa fotografiezi peisaje. E adevarat, si pe mine ma lasa rece peisajele turistice. Mi se pare logic. Peisajele dezolante pot fi, insa, si ele la fel de kitsch.
Foto: Radu Afrim
Pe de alta parte, in spectacolul meu ‘’Sub fiecare pas e o mina neexplodata dintr-un razboi neterminat cu tine‘’ vorbesc despre dreptul de a-ti face o fotografie in lanul de rapita si de a o posta pe Facebook. Si apoi de a-i injura pe cei care rad de tine ca esti lame. Exista tipuri de proteste la care nu se inghesuie lumea. Pentru ca nu-ti aduc un plus de imagine. Asta e unul: protestul pentru dreptul la o bucurie naiva.
Locurile unde cauti inspiratia
Avem in proiect cu scenografa Irina Moscu (n.r. scenograf “Trei surori”) un spectacol inspirat din pictori naivi. Sa ne bucuram impreuna de simplitate. Asta am facut si in proiectul “Suntrack” in care am cautat muzica ingénua din zona Dobrogei. Bateam cu Irina satele uitate de lume in cautarea sunetului pierdut. Asta nu inseamna ca nu ma inspir si din munca artistilor umblati pe la scoli de pictura. In ultimele spectacole am luat direct din Fernand Khnopff si Leon Spilliaert. Pictori parca pentru mine sunt inventati. :)
Atata l-am innebunit de cap pe scenograful Cosmin Florea cu ei, incat a sfarsit prin a se muta in Belgia. Tara lor. E bine sa schimbi peisajul. Sa te joci cu nostalgiile. Sa desperechezi melancoliile. Pentru artisti. Dar banuiesc ca si pentru IT-isti. Si orasele prin care montez sunt puternice surse de inspiratie.
Foto: Radu Afrim
De fiecare data cand ajung in ele le descopar altfel. Unele sunt din ce in ce mai goale, au ramas doar spectrele a ceea ce au fost in anii de dinaintea exodului romanilor in vest. Aici e multa poezie dezolanta. Alte orase au primit o coloratura corporatista. Aici si teatrele merg foarte bine. E mai tot timpul pe sold out. Pare ca studentii au cedat, fara regrete, locurile in sala de spectacol, corporatistilor. Apoi sunt unele orase universitare in care ai sa vezi mult mai multi elevi decat studenti in sala de teatru. Si apoi ai sa vezi oameni simpli care vor sa primeasca emotie. Si care emotioneaza prin simpla lor prezenta in sala de spectacol.
Relatia stabila cu teatrul si dorinta de a ramane autentic
Faza este ca eu nu am prea privit si nu privesc teatrul. Nu sunt un (bun) spectator. Cred ca teatrul e bun atunci cand nu e teatru. Nu dezvolt. Ca sa nu strivesc corola. :) Relatia mea cu meseria asta s-a schimbat mult de-a lungul vremii. Mereu ma laud ca am invatat sa-l ascult pe celalalt. Cred ca asta se invata cel mai greu. Probabil in orice meserie. Mai ales cand esti – vrei nu vrei - sef de santier.
Cred c-am reusit sa-mi pastrez echilibrul de cate ori mi s-a zis ca sunt bun. Si de cate ori mi s-a zis ca-s prost. E drept ca si tehnicile de mentinere a echilibrului s-au perfectionat intre timp. Mare noroc. Pentru ca si timpul s-a injumatatit. De fapt, este din ce in ce mai scurt.
Foto: Radu Afrim
Uneori regret ca n-am luat-o pe drumul extrem pe care am inceput. Atunci totul, de la vorbire pana la gest si spatiu, era organic altfel. Sau asa parea. Mediul in care am exersat a fost cel asa-zis independent. Care era si el fresh atunci. Dupa care a inceput lupta mea cu inertia, care exista in acele vremuri in teatrele de stat. Si care te poate lovi in moalele capului, daca nu esti blindat.
Nu ma victimizez, insa acum realizez ca uneori am platit cam scump dorinta mea de a ramane eu insumi. Si de a spune lucrurile pe limba mea. De altfel, sunt teatre in care nu sunt invitat nici astazi de teama ca am sa le rastorn oamenilor cu care lucrez sistemul de valori cu susul in jos. Si spectatorilor. Pe de alta parte, in ultima vreme, am intalnit trupe noi cu care n-as fi crezut ca fuzionez atat de bine. Cum ar fi oltenii din Teatrul din Craiova. Aproape la fel de bine ca si cu ungurii de la Mures. De fapt, imi sunt dragi toate trupele la care ma intorc mereu.
Foto: Cristi Floriganta
In meseriile creative exista pericolul rutinei. Cel al blazarii. Cel al capitularii. Cel al repetarii.
M-am tinut la distanta cat am putut de toate astea. Si nici nu simt ca ma pandesc la capatul acestei propozitii.
Un bilant subiectiv
Depinde pe cine intrebi. Tu m-ai intrebat pe mine si rau ai facut. Iti spun de ce. Mie mi se face jena cand aud regizorii vorbind despre marile lor spectacole de acum 40 de ani. Stiu, o fi problema mea. Insa mereu imi zic: ’Afrime, lasa-le acolo unde sunt, nu vorbi de ele, fii fericit daca mai ajung pana la tine flash-uri din ele, de acolo din lumea efemerului unde au ales sa plece. Sau unde le-au trimis prematur unii directori de teatre, fara sa explice de ce.”
In ceea ce ma priveste unii au inceput sa fie interesati de munca mea inca de la ‘’De ce fierbe copilul in mamaliga’’ apoi m-au parasit la ‘’E doar sfarsitul lumii’’. Altii imi impart munca in inainte si dupa “Padurea Spanzuratilor’’. Pentru multi nu exista nimic inaintea “Padurii spanzuratilor”. Altii au zis ca nu mai am ce zice dupa acest spectacol. Probabil isi schimba parerea dupa “Trei surori’’. Sau, din contra. Am amintit aici doar spectacole din Bucuresti pentru ca aici feedback-urile spectatorilor sunt cele mai prompte. Nu stiu daca premiile pe care le-am luat au fost intotdeauna pentru spectacolele pe care eu le-am considerat pasi inainte pe culoarul asta de care vorbeam.
Foto: Marius Donici
Cum se naste un spectacol
Intrebarea asta e subiect de doctorat. Insa nu cred ca vreun institut de teatru din tara m-ar accepta cu lucrarea ‘’Etapele facerii unui spectacol afrimian’’:). Tot cu un Meyerhold sau Artaud ar trebui sa vin ca sa fiu acceptat. Sau cu un plagiat sanatos. E totul foarte diferit de la un proiect la altul. Cea mai grea etapa este, de fiecare data, alegerea. Dat fiind ca sunt geaman (zodia). Alegerea textului. E un chin. Uneori incep lucrul cu actorii si apoi schimb textul. In vest asa ceva e de neconceput. Daca nu esti Ostermeier.
Apoi alegi actorii, daca se poate fara managerul institutiei. Eu n-am fost niciodata nevoit sa impart cu el/ea aceasta alegere. Nimeni nu mi-a impus vreun actor in vreo distributie. Uneori ar fi fost insa bine sa o faca. Partial macar. Cand scriu eu, cand dramatizez sau cand adaptez o piesa adica o rescriu ( “Trei surori” de exemplu) nu stiu de la inceput cati oameni or sa fie, nu stiu incotro merge scenariul, evident nici actorii nu stiu si nici nu e cazul sa stie. Deci nu se poate pune la avizier nicio distributie. Asta ii pune capac secretarei literare. Care va fi sunata zi si noapte de actori:
‘’Spune-mi, draga, sunt sau nu sunt in distributie?”
“Aaa…nu se stie cine joaca?”
“Da’ cum ii permite directorul asa ceva?”
“Aaa …scrie ca alti actori vor fi chemati in zilele urmatoare.”
“Auzi, sper sa nu ma cheme ca am douazeci de zile de filmare la telenovela asta de incepe acusica.’’.
Aceasta convorbire telefonica nu are nicio legatura cu realitatea. :)
La ce lucrez mai mult? La tot. Si la ce nu tine de mine. Cine lucreaza cu mine poate confirma. Si din cauza asta uneori ignor unele chestii esentiale. De care imi amintesc in preziua premierei. Zi de gratie in care lucrez si la taieturile din spectacol. Si la stricarea prieteniilor cu actorii carora le tai scene. Ce sa mai zic? Ca sunt perfectionist? Adica old school? Am mai zis-o, si inca incerc sa nu ma dezmint.
Blocajele
Nu sunt foarte grave. Am invatat sa nu ma precipit. Sa nu ma impacientez. Actorii asteapta mereu foarte mult de la mine, insa sunt si zile in care nu ofer, abia alea sunt zile de repetitie. Adica repetam ce-am construit bun in zilele de dinainte. In acelasi timp, chiar daca nu sunt inspirat intr-o zi, nu primesc idei de constructie a situatiilor de la actori. Niciodata.
Chiar ma supara actorii care propun situatii de regie. Si asta vine din faptul ca multi lucreaza cu regizori pasivi si permisivi. Banuiesc ca si pentru ei e greu transferul de la un stil de munca la altul. Daca sunt obligat de circumstante (deadline, stres) sa construiesc in anumite zile in care stelele arata clar ca nu e bine sa construiesti, o fac totusi. Insa construiesc situatii banale, de alea de teatru la vrac, pentru ca stiu ca a doua zi voi sterge totul cu buretele, actorii se asteapta la asta. Ei stiu ca nu suport solutiile caldute.
Cand vine blocajul nu-ti permiti o vacanta de o saptamana intr-un loc (fie el si din interiorul tau) ferit de actori si tehnicieni, pentru ca premiera bate mereu la usa. Mai ales daca lucrezi in ritmul meu. Patru sau cinci spectacole pe an. Faza dura e ca regizorul trebuie sa fie mester si intr-ale blocajelor actorilor cu care lucreaza si pe care, zice-se, tot el le provoaca.
Foto: Cristi Floriganta
Disciplina, rutina, superstitii inainte de premiere
Inainte de premiere nu e timp de rutina. De obicei multe lucruri se fac in ceasul al XII-lea. Cele mai multe spectacole au productii mari dupa care se asteapta. Stau destul de mult pe lumini, sunetul e foarte important la mine. Nu am timp nici de superstitii macar. Rar raman mai multe zile pentru repetitii generale. Dupa care, gata. Ii dam drumul. Daca am linistea necesara sa ma asez pe un scaun la propriul spectacol, sa-l vad macar pana la jumatate, o fac. Ma refer la prima reprezentatie cu public. Care prefer sa nu fie premiera oficiala.
Publicul adevarat incepe sa vina abia dupa aceea. Cel mai bine e cand ai timp sa dai o reprezentatie pentru prieteni inainte de toate. Sa nu va imaginati ca avem atat de multi prieteni, din contra, avem foarte putini, uneori chiar deloc, insa de la toata echipa se aduna de o jumatate de sala.
Ma intrebi despre disciplina. Sunt fan al disciplinei. Cele 16 luni de armata isi spun cuvintul in acest sens. Evident nu m-as mai trezi la 5 dimineata sa-mi lustruiesc bocancul stang in sincron cu inca 500 de soldati si apoi la fel pe cel drept, insa faptul ca am trecut prin asta si-a lasat amprenta. Imi pare rau ca trebuie s-o spun, insa scoala de teatru romaneasca nu pune pret pe disciplina.
Misiunea unui regizor
Sa formeze. Actori, spectatori. Sa trezeasca, daca se poate, constiinte. Si comunitati. Sa puna intrebari. Tuturor. Evident, fara ca el sa stie raspunsul. Sa impulsioneze. Atitudini. Actiuni. Sa bulverseze. Conventiile. Locurile comune. Comoditatile. Banalul. Cutumele breslei. Sa fie o buna calauza spre alte lumi.
Cum s-a schimbat teatrul romanesc
E buna incapatanarea teatrului independent de a exista si e rau ca nu reuseste decat sa supravietuiasca. Situatia nu este, insa, noua. Nu e mai dramatica decat pe vremea cand lucram eu in independent. E adevarat ca acum, mult mai multi artisti depind de aceasta zona. Nu sunt de acord cu atitudinea celor din zona independenta (alimentata de un segment fanatic al criticii) fata de ceea ce se produce in teatrul de stat. Pentru ca banal, inutil, mimare a valorii si a interesului pentru problemele lumii de azi gasim la greu si la independenti si la stat.
N-as zice ca in teatrul independent se experimenteaza mai mult decat in unele teatre de stat din provincie. Si apoi, daca ai intr-adevar ceva important de spus nu te va opri nimeni s-o faci nici in TNB. Ca nu esti dotat cu armele necesare sa lupti pentru o idee, pentru un proiect, asta e alta poveste. Nu sustin ideea conform careia tineretea este garantia verticalitatii in aceasta meserie. Din contra. Prea multe exemple confirma contrariul. Nu sunt eu un bun spectator de teatru, dar sunt un prea fin cunoscator al breslei din care fac parte. In detaliu. Cu nume, prenume si initiala tatalui.
Foto: Radu Afrim
Criticile si reactiile din social media
Le postez cu placere. Nu le citesc cu atentie. Pot insa sa multumesc cronicarilor pentru atentia cu care au privit la munca noastra. Nu postez cronicile proaste. Pentru ca nu le citesc. Nici macar printre randuri. Am facut-o in trecut si imi stricau ziua. Oricum sunt injuste. Doar eu stiu ce e prost la un spectacol al meu. Nimeni altcineva. Eu sunt singurul care poate sa spuna actorilor inainte de premiera: “Asta e cel mai prost spectacol pe care l-am facut ever!”. Am spus-o la multe dintre spectacolele mele considerate mari. Actorii pot confirma. Cum istoria teatrului nu se mai scrie de multe vreme, nu prea stiu cine va confirma daca am, sau nu, dreptate.
Ma intereseaza enorm reactiile din social media. Sunt cele mai utile. Altadata un cronicar temut putea distruge sau lansa un spectacol. Astazi feedback-urile din social media pot umple sali intregi. E cazul spectacolului “Padurea spanzuratilor”. Facebook-ul face azi treaba secretarelor literare din teatre. Si actorii din distributie, care risca sa devina sufocanti cu publicitatea pe care o fac gratis spectacolelor in care joaca. Si bine fac.
Publicul lui 2020
Multa lume merge la teatru in 2020. Si mai incape. Avem putine teatre. Cele mai putine. Sunt judete fara teatru. Si din cele cu teatru, cateva, fac teatru prost. Si altele fac doar teatru. E la fel de inutil. Spectacolul trebuie sa ajunga la toata lumea. Si sa fie pentru toata lumea. In cazul meu lumea zice ca vand oricum. Ca nu trebuie facuta publicitate. E o mare doza de neadevar aici.
Cei responsabili cu vanzarea trebuie sa ofere sansa de a vedea alte lumi si celor care nu au crezut vreodata ca la teatru e interesant. Trebuie sa fie fascinant pentru cei care intra prima data intr-o sala de teatru sa vada ca pe scena aia atat de straina de ei, se vorbeste despre ei. Si apoi, daca li se pare ca e fake, sa protesteze. In orice caz sa se exprime. Dupa spectacol, in discutii, daca e posibil.
Prea putine teatre comunica direct cu spectatorii lor. Si atunci e un dialog dus in directia in care doreste gazda. Daca cei despre care vorbim nu ajung in salile de teatru, munca noastra e doar pe jumate eficienta. Ce e cumva diferit de occident la noi acum, e faptul ca in sali intra foarte multi tineri.
La fel de mult ma bucura si seniorii care vin la spectacolele mele, iar sunt unii fideli. E o mare bucurie. Uneori imi mai scriu in privat si-mi zic “Vezi ca actrita aia a zis ‘care‘ in loc de ‘pe care‘. Sper ca nu asa ati scris scenariul!”. Publicul e atent, publicul e inteligent. Unii zic ca, odata cu disparitia soparlitelor, a disparut si publicul vigilient. Aiurea.
Ce urmeaza
De obicei sunt sigur de titlul la care lucrez in acest moment. De exemplu, urmeaza sa lucrez catre vara la Tg. Mures si pe afisul lor, in dreptul numelui meu, scrie ‘’Spectacol surpriza nr. 5”. Asa a scris la toate cele 5 proiecte pe care le-am facut acolo. Oamenilor le plac surprizele. Ma bate gandul sa fac la Craiova o comedie de Caragiale. Ar fi pentru mine o provocare sa-i fac pe oameni sa rada de ceva la care eu n-am ras niciodata.
In rest, am idei. Sa nu-mi zici ca o bucatareasa talentata stie ce ciorba are chef sa faca peste trei saptamani. Ideal ar fi sa nu te bagi in bucataria ei. Cei care o cunosc stiu ca, orice ciorba ar face, e la fel de gustoasa, asa ca nu-si fac probleme :). Mananca, savureaza si, daca simt nevoia, dau feedback-uri bucataresei.
