[Act & play] Ionut Grama: Mi s-a parut mereu amuzant ca sunt recunoscut pe strada din reclame, si nu din film sau teatru

Actoria l-a invatat sa fie mai atent la el si sa se asculte mai mult. Dar asta abia dupa o vreme de framantari si alergatura, uneori inutile. Sistemul romanesc scartie si in breasla actorilor, iar goana dupa vizibilitate devine obositoare la un moment dat. De la printul din „Alba-ca-Zapada” jucat cu succes in fata vecinelor de bloc, Ionut Grama a ajuns sa faca personaje de filme internationale, alaturi de actori cunoscuti. Sa joace, sa bea cafea si sa faca selfiuri cu Mark Strong, Rachel Weisz, Vera Farmiga sau David Morrissey.

Ionut s-a nascut si a crescut in Bucuresti, a facut Facultatea de Teatru si Film, dar s-a specializat si in Relatii Economice Internationale. Este actor independent de teatru, film, dubleaza desene animate in limba romana si lucreaza mult in publicitate ca voice over.

Joaca in prezent pe scene din teatrele bucurestene in mai multe spectacole apreciate de public, iar anul acesta apar si productiile la care a filmat anul trecut, despre care povesteste mai jos. Cu cinematografia romaneasca spune ca nu prea mai are tangenta in ultima vreme, pentru ca nu este chemat la castinguri, dar a jucat in ”Closer to the moon”, ”6.9 pe scara Richter” facute de Nae Caranfil.

Istorie personala

Sunt un visator pragmatic, un dezorganizat obsesiv-compulsiv, specialist in Relatii Economice Internationale, din Bucuresti, devenit actor din dorinta de a visa si mai mult, de a trai alte vieti si de a-si canaliza si manifesta emotiile intr-un cadru organizat. Sunt singurul artist dintr-o familie de ingineri si medici, la randul lor cu veleitati artistice.

Am fost pasionat de mic de desen, pictura, canto, dans, povesti inventate si spuse si traite, am facut regie cu copiii din bloc si spectacole pentru vecini, am fost desenatorul de personaje Disney al clasei in scoala generala, am crescut cu povesti frumoase cu final fericit si am invatat sa iubesc povestile intunecate cu final nu-tocmai-fericit, am fost PR si grafician si am programat spectacole, am luat premiul special la juriului la absolvirea UNATC si am fost nominalizat la UNITER-ul pentru debut.

Si apoi n-am mai luat niciun premiu niciodata in teatru, am facut spectacole minunate in sali mici cu putini spectatori pe bani foarte putini si in sali mari cu mult public si bani buni si le-am iubit deopotriva.

Si, dupa toata poliloghia de mai sus, pot spune sincer ca nu-mi place sa vorbesc despre mine. Acum sunt doar actor. De ce actor? Pentru ca nu simt ca as putea face altceva cu aceeasi daruire si cu aceeasi dragoste. Pentru ca, orice altceva as incerca sa fac, nu pot sa nu ma intorc la actorie.

Viata de actor in Romania

E frumoasa, pentru ca ai multe oportunitati. Trebuie sa lupti si sa te zbati pentru ele, dar sunt mult mai multe si mai variate decat in Occident. Mult mai prost platite, cu vizibilitate mult mai mica si fara sansa sau garantia unei continuitati in cariera, dar exista.

In ce alta tara as fi avut ocazia sa filmez alaturi de Mark Strong, Rachel Weisz, Vera Farmiga sau David Morrissey si sa stau cu ei la cafea in pauze; sa joc in musicaluri; sa dublez desenele animate ale copilariei mele si sa fiu vocea unor posturi si produse importante; sa apar in seriale TV; sa fac atatea si atatea reclame?

Depinde cum te raportezi la sansele care ti se dau sau pe care ti le oferi. Din multe puncte de vedere pot spune ca sunt un actor subexploatat care joaca mult mai putin decat ar merita si care nu se bucura de faima si de vizibilitatea de care si-ar dori si pe care le intrevedea dupa facultate.

Din multe alte puncte de vedere, pot spune sincer si impacat ca sunt un norocos si un fericit. Si asta in conditiile in care am renuntat demult la tot ce inseamna PR si marketing personal, prezenta obsesiva pe retele de socializare si la evenimente mondene sau artistice, dorinta de a fi vazut, si invitat, si prezent. Intre o aparitie la o gala cu oameni din industrie si o seara la un vin cu prietenii, o prefer pe a doua. Dar asta dupa ani buni de ciocanit la usi, cu portofoliu si reel in mana, in care m-am straduit sa demonstrez, sa apar, sa arat.

Din pacate, atunci cand functionezi in industrii disfunctionale, fara agent, fara sindicat si fara orice fel de sprijin, trebuie sa inveti sa te multumesti cu sansele care ti se dau si, pornind de acolo, putin cate putin, sa construiesti o cariera. Fara sa te astepti la miracole, maini intinse sau beneficii din partea statului caruia trebuia sa ii dai anual o treime din incasarile tale independente pentru ca, muncind de dimineata pana noaptea, depasesti lunar salariul minim pe economie. Dar apoi iti amintesti ca ai atatia colegi de generatie minunati care nu lucreaza. Tu esti un fericit. Esti unul dintre cei norocosi care spun si traiesc povesti si isi platesc facturile din asta.

Cele dintai personaje facute

Primul personaj in curtea din fata blocului - printul din „Alba-ca-Zapada”. Un succes in randul vecinelor de pe banca. Primul personaj care mi-a adus nota 6 in facultate, urmat de o discutie serioasa cu catedra despre seriozitatea mea la lucru, o depresie de trei saptamani, un moment de cumpana, apoi de un declic profesional - Demetrius, „Visul unei nopti de vara”, William Shakespeare, anul II.

Primul personaj pe o scena profesionista, pe care l-am iubit enorm si care mi-a adus niste satisfactii nesperate timp de zece ani dupa terminarea facultatii, caruia poate ca ii datorez tot ceea ce a urmat in drumul meu ca actor - George, „Cui i-e frica de Virginia Woolf?”, Edward Albee.

Oameni cu care ai lucrat

Sunt foarte multe colaborari, in peste zece ani, ca sa le pot numara si descrie pe rand. De la Mariana Camarasan, Alexandra Penciuc, Eugen Gyemant, Andrei Majeri la Razvan Mazilu, Nae Caranfil (”Closer to the moon”, ”6.9 pe scara Richter”), Radu Gabrea si regizori straini. Din absolut toate am invatat cate ceva despre firea umana, despre firea regizorului, despre disciplina in lucru, despre profesionalism, despre mine, despre limitele mele, despre fricile mele, despre ce ma stimuleaza si ce ma frustreaza in lucrul cu un regizor bun sau cu unul mediocru.

In prag de 40 de ani, recunosc ca mi-as fi dorit sa interactionez mai mult cu regizori cu experienta mult mai vasta decat a mea, mi-as fi dorit sa lucrez cu Afrim, Purcarete, Dabija, Mungiu sau Porumboiu, mi-as fi dorit mai multe spectacole pe scene mari si mai multe filme.

Ce este greu, ce este frumos

Cred ca principala problema vine de la noi, din noi, dintr-o mentalitate individualista pe care ne-o induce tocmai industria pentru care suntem, in principiu, carne de tun sau oite oricand inlocuibile cu altele dispuse la mai putini bani si la conditii de munca inferioare.

Traim intr-un “every man for himself” care ne impiedica sa ne unim, sa devenim o breasla puternica, capabila sa aiba un cuvant de spus si sa impuna un mediu de lucru normal, functional, favorabil. Legislatia nu e de partea noastra, asa ca ne complacem. Si ne cautam fiecare crapatura din sistem prin care sa ne croim drum. Singuri, sau in grupuri mici. Insuficient de mici pentru a schimba ceva la nivel macro.

Cat despre prejudecati, ele vin din toate directiile: de la stat, care stabileste taxe si impozite si norme aberante, disproportionale cu realitatea artistica si umana a actorului de rand in Romania anului 2020; de la unii membri ai societatii sau ai publicului, care te considera boem, plutitor pe nori, transcendental, privilegiat, betiv sau categorie profesionala care ar trebui sa isi vada doar de scena si sa nu aiba pareri sociale sau politice, de la oameni de decizie din industrie, care te incadreaza in categorii de varsta, de culoare a parului, de marime a burtii si de abilitati artistice limitate la a juca “doar rolul ala” sau alalalt. Si lista poate continua.

Invataturile actoriei

Am invatat sa fiu mult mai atent la mine si cu mine. Sa ascult si sa ma ascult. Am invatat ca psihicul, sufletul si corpul nu sunt doar o zestre genetica sau sociala, sunt instrumente pe care le pot intelege si imbunatati la nesfarsit. Am invatat cat de multe pot invata de pe urma unui succes sau a unui esec. Am invatat ca mai am foarte, foarte multe lucruri de invatat despre mine si despre cei de langa mine.

Pregatirea pentru un rol

Depinde foarte mult de personaj. Pe unele le intuiesc, le simt de la prima lectura, ma inspira si ma conduc usor, iar atunci tot ce am de facut e sa le adaug mai multa carne si personalitate. Altele sunt departe de mine, iar asta ma stimuleaza sa caut in ele puncte de legatura, vulnerabilitati, motivatii. Nu am o metoda fixa de lucru. Personajele mele sunt un amalgam de trasaturi fizice, emotii, ticuri si ganduri pe care le fur din mine, de la altii, din filme, din muzica, din orice. Conteaza enorm si lucrul cu regizorul.

Sunt regizori care stiu foarte clar ce vor de la personaj si au un traseu scenic prestabilit, altii vin cu putine propuneri si asteapta rezolvari din partea mea. Partea cea mai neinteresanta si laborioasa e invatarea textului, ‘tocirea logica’ a replicilor. Nu am o memorie foarte buna si nu mi-a placut niciodata sa tocesc.

Critici si reactii in social media

Ma influenteaza, oricat as vrea sa pot sustine ca nu e asa. O componenta a meseriei tine de prezentarea muncii tale si a echipei in fata publicului, iar feedbackul e foarte de important. Facem meseria atat pentru noi, cat si pentru cei ce o privesc si o primesc. Faptul ca acestia nu rezoneaza cu ea, nu o inteleg sau o resping nu are cum sa ne lase indiferenti. Asa cum aplauzele sincere si parerile pozitive certifica, bucura, implinesc. Nu exista actor care sa nu aiba o nevoie cat de mica de validare.

Cat despre presa de specialitate, cred ca traim intr-o industrie destul de inchisa, in care criticii scriu, artistii citesc. Putini spectatori cauta sa citeasca critica de teatru atunci cand aleg sa mearga la un spectacol, deci o cronica nu are capacitatea de a ridica sau de a distruge o productie, cu atat mai putin un actor.

Ce ar putea fi mai bine in teatru

Piesajul teatral este foarte variat, pestrit, pentru toate gusturile si bugetele. De la spectacole grandioase in sali mari, la mici productii independente in sali de 30 de locuri, de la suse comerciale la experimente in spatii obscure. Asta e bine, e important ca oferta e variata si oamenii au de unde alege.

Problema e ca teatrele mici nu au bugete de marketing si/sau nu stiu sa isi promoveze spectacolele valoroase, iar publicul merge, cu precadere, tot la teatrele mari sau la spectacolele bine bugetate care isi permit sa-si faca reclama si sa aiba vizibilitate. Cred ca orice teatru trebuie sa fie foarte constient de importanta promovarii, de necesitatea targetarii fiecarui spectacol pe segmentul de public interesat, de investitii in asta.

Multi manageri de teatru independent baga bani in productia unui spectacol, apoi asteapta ca spectacolul sa se vanda singur. Ceea ce nu se intampla niciodata. Nu poti miza pe “publicul tau” (al teatrului) in cazul tuturor premierelor. Nu te poti astepta ca actorii sa-si promoveze singuri spectacolele la nesfarsit pe retelele de socializare care sunt si asa suprasaturate de evenimente.

Dar in cinematografia romaneasca 

Sincer sa fiu, habar n-am ce se intampla in 2020 in cinematografia romaneasca. Nu sunt solicitat mai deloc de industria noastra de film, ci mai degraba de cele straine care filmeaza la noi, asa ca nu stiu nimic despre filmele romanesti in lucru sau care vor iesi in cinema in 2020.

E o industrie mult mai inchisa decat cea teatrala, mai ales la nivel de casting. De cele mai multe ori aud ca iese un film romanesc si ma intreb “Cand a fost castingul la asta si cine l-o fi facut?”. Dar m-am resemnat, intr-un fel, nu pot sa spun ca ma (mai) preocupa cariera mea in filmul romanesc. 

Reclame si branduri

Am facut multe reclame in ultimii zece ani. Unele platite decent, majoritatea prost sau foarte prost. Si le-am acceptat doar pentru ca, la momentele respective, aveam nevoie de banii aia, cati erau. Actorul de rand face reclame pentru bani, din nevoie, nu ca sa apara la TV sau pe bannere stradale promovand tampoane sau bere, cum cred unii directori de casting. Chiar daca exista si reclame foarte bune din punct de vedere artistic.

Pentru mine, a fost intotdeauna vorba de a acoperi o nevoie de moment, nu m-am simtit niciodata batjocorit sau cu demnitatea stirbita; a fost alegerea mea. Chiar daca mi s-a parut mereu amuzant ca sunt recunoscut pe strada din reclame, si nu din film sau teatru. Acum, in schimb, imi permit sa refuz, sa fiu selectiv, sa impun conditii. Dupa ani de zile de compromisuri, am ajuns in aceasta postura. Din motivul asta nici n-am mai facut reclame in ultimii ani, la ce bugete ridicole mi se propun. In schimb, lucrez mult in publicitate ca voice over. Mai e un aspect: eu vad castingul de reclama ca pe o etapa necesara oricarui actor tanar, oricat de absurd ar suna.

Acolo, de cele mai multe ori, ti se cer, la prima vedere, niste lucruri atat de stupide, ai nevoie de o flexibilitate emotionala si de o eficienta pe care nu le inveti in facultate, dar care sunt de fapt foarte utile, te dezinhiba si te fac sa renunti la simtul penibilului.

Planuri si concluzii

N-am planuri. Si rareori imi fac planuri, mai ales pe termen lung. Stiu la ce spectacole urmeaza sa repet in urmatoarele cateva luni, atat. Poate ca nu e un lucru bun sa nu am o strategie clara.

Am ajuns la o varsta la care am tras o linie si cateva concluzii: ca am gresit lucrand aproape exclusiv in independent, pana in punctul in care am ajuns sa fiu identificat cu zona asta, ca poate ar fi trebuit sa ma prezint la putinele concursuri de angajare si la putinele castinguri in teatre de stat care au avut loc in ultimii zece ani, pentru ca sansele mele ca acum sa joc la un regizor renumit, cu experienta, intr-un teatru subventionat, sunt minime; ca poate ar fi trebuit sa plec din tara atunci cand mi-am pus problema sa o fac. Poate toate astea suna dramatic; nu traiesc nicio drama, sunt ok. Dar mi-am propus sa fiu mult mai selectiv.

Unde te vedem in 2020

La Teatrul Evreiesc in "Buna seara, domnule Wilde", la Teatrul Act in "Omul Perna", la Teatrul de Comedie in "Reguli de viata", la Unteatru in "Conu' Leonida", "Alcesta" si "Leonce & Lena". Si, pana in luna mai, pregatesc doua premiere in Bucuresti.

Ar mai trebui sa iasa un scurtmetraj indelung asteptat, "Trecut de ora 8", un musical regizat de Alexandru Pintica, filmul horror la care am lucrat in toamna anului trecut, "Dampyr", o productie italiana in limba engleza si un lung-metraj animat romanesc absolut superb, “Death and the Knight”, in regia lui Radu Gaciu, in care am imprumutat vocea mai multor personaje.