Acum vreo 25 de ani, Andrei Gorzo era în clasa a XI-a. Și publica primele cronici în Noul Cinema. Era serios și determinat: știa deja că asta vrea să facă, să fie critic de film. La începutul liceului avea deja caiete întregi cu sute de pagini de mâzgăleli despre tot ce vedea pe-atunci, de la Van Damme până la Fellini. Fast forward în 2020, când putem citi cea mai recentă carte a lui, Viața, moartea și iar viața criticii de film: O carte care a supărat, deja, o groază de lume. Așa cum au făcut și cronicile lui până acum.
Am vrut neapărat să spun câteva lucruri despre care de obicei se tace: de pildă, lucruri privitoare la cât de independentă sau de puțin independentă e de fapt, spune Andrei Gorzo.
În rândurile de mai jos, Andrei povestește despre volumul publicat recent, ce înseamnă azi critica de film în România și cum s-a schimbat statutul ei, dar și despre primele filme pe care le-a văzut, difuzate de TVR, colecția de reviste Cinema pe care a citit-o în copilărie și primele lui încercări de cronică de film.
Când ți-ai dat seama că vrei să devii critic de film
În clasa a X-a știam deja că asta vreau să fac.
Cum a început relația ta cu filmul
Am început să văd filme la televizor – asta însemnând Televiziunea Română a anilor ’80 (sunt născut în 1978), cu programul ei tot mai scurt. Până prin ’88, televizorul la care le vedeam era unul alb-negru, dar alb-negru erau și majoritatea filmelor care mă interesau – în general filme hollywoodiene din anii ’40-’50.
Îmi amintesc de vreo două filme cu Bogart care au lăsat asupra mea o impresie foarte puternică – potențată și de citirea unei cărți despre Bogart pe care am găsit-o prin casă. Am crescut într-o casă plină de cărți și de reviste, inclusiv întreaga colecție de până atunci a revistei Cinema. Îmi plăcea să citesc despre filme pe care nu le văzusem încă – să citesc și să mi le imaginez.
Citeam orice despre cinema – de pildă, cartea despre Bogart era o carte de critică (franceză) destul de serioasă, tradusă la noi în 1972. Uneori, pe la vârsta de 8-9 ani, după ce vedeam un film care-mi plăcea foarte mult, ca să-mi prelungesc plăcerea scriam despre el – nu o cronică, ci o reconstituire a filmului din cuvinte. Încercam să-l creez din nou și să-l fac să fie al meu, căci cine știe când aveam să primesc șansa de a-l mai vedea o dată? Un film cu care am făcut asta a fost The Sea Hawk al lui Michael Curtiz, cu Errol Flynn – unul dintre filmele lor cu pirați. (Cred că nu l-am mai văzut de-atunci.)
Au fost la vremea aia și filme care au căzut mai greu, care m-au zgândărit. De pildă, Hombre, un western din ’67, cu Paul Newman în rolul unui alb crescut de apași. E o poveste despre vieți aruncate laolaltă într-o diligență – ca în Stagecoach al lui John Ford, din 1939, care e un film-matrice al genului, lucru de care eram deja vag conștient când am văzut Hombre; nu văzusem Stagecoach, dar văzusem secvențe din el într-o emisiune de cultură cinematografică – așa mi s-au întipărit în cap secvențe din multe filme (Bette Davis în rochia ei roșie din Jezebel, Marlon Brando plin de sânge la finalul lui Pe chei), cu ani buni înainte de a le vedea.
Numai că Hombre e un western revizionist din anii ’60, făcut de un regizor de stânga (Martin Ritt). Atunci când diligența e atacată de bandiți, iar Newman e pus în situația de a-i salva pe ceilalți pasageri, el nu vrea; e alienat de rasa albă, iar mai devreme a auzit-o pe o doamnă din diligență referindu-se la indieni, cu dispreț, ca la niște „mâncători de câini”. Și vine un moment când doamna aia ajunge în dificultate; viața ei e în mâinile lui Newman. Iar el, cu o răceală absolută, îi spune unui alt personaj: „Întreab-o dacă acum ar mânca câini.” Aveam 8-9 ani când am văzut asta și nu cred că mai văzusem așa ceva – un personaj pozitiv comportându-se cu o asemenea cruzime. Nu cred că mai auzisem o asemenea replică (la baza filmului stă un roman de Elmore Leonard, scriitor de care nu auzisem pe atunci).
Asta a fost prima fază a cinefiliei mele. În ’88, ai mei au cumpărat un video (televizorul era de-acum color) și am intrat în faza a doua.
Prima cronică
S-a întâmplat ca un coleg de școală cu care m-am împrietenit foarte bine printr-a VII-a, a VIII-a, și cu care am fost coleg și mai departe, la liceu, să aibă ca părinți două figuri foarte importante din lumea noastră cinematografică. Tatăl lui era marele star de cinema Ilarion Ciobanu, dar încă și mai importantă pentru mine a fost mama lui, Marion Ciobanu, care lucrase la studioul de film documentar „Alexandru Sahia”, iar de formație era critic de film.
Prin clasa a IX-a am început să-i dau să citească exercițiile mele în zona cronicii de film. Caiete întregi i-am dat, sute de pagini de mâzgăleli despre tot ce vedeam pe-atunci, de la Van Damme până la Fellini, iar ea, luându-mă în serios, îmi dădea feedback scris – uneori feedback detaliat – la fiecare cronichetă în parte. Și acum mă emoționez doar povestind despre asta. E una dintre figurile luminoase din viața mea – și am fost norocos, am întâlnit câteva. Nu orice licean cu ambiții are norocul de a fi luat în serios atât cât am fost eu.
În cele din urmă, Marion Ciobanu m-a prezentat Adinei Darian, care era redactor-șef la revista Noul cinema. Iar Adina Darian m-a dat pe mâna Danei Duma, care era redactor-șef adjunct. Și de la Dana Duma am învățat multe. Am început să merg la vizionări de presă, să intru în vorbă cu alți critici. Și prin clasa a XI-a am început să public cronici în Noul cinema. Sunt aproape 25 de ani de-atunci.
Cum e să fii critic de film în România
Presa fiind în starea în care e, nu-i atât de ușor să-ți găsești un for, o tribună. Și e încă și mai greu să-ți găsești o sursă de venit decent. Din acest al doilea punct de vedere, cel mai bine e să ajungi universitar – la UNATC, la Facultatea de Teatru și Film a UBB... Locurile nu sunt prea multe. (Eu sunt angajat la UNATC din 2004.)
Și, odată prins cu predatul, cu cercetarea, cu scrierea de articole academice – care, sigur, pot fi și ele articole de critică, dar critica academică e oarecum altceva decât critica jurnalistică și eseistic-cinefilă –, trebuie să-ți rămână timp și energie și motivație ca să perseverezi și cu scrisul extra-academic, ca să te ții de el.
O altă cale e curatoriatul – să faci selecții de filme pentru festivaluri și alte evenimente, să construiești retrospective, să juxtapui filme diferite între ele în feluri interesante etc. Riscul cu treaba asta este să te lege prea tare – din punct de vedere financiar, la asta mă gândesc în primul rând – de lumea celor care fac filme, de tot mai mulți jucători din această lume, astfel încât după un timp să-ți pierzi dreptul etic de a produce critică pe marginea filmelor lor.
În fine, o altă cale este să accesezi, prin festivalurile internaționale de film, o lume a cinefiliei internaționale, cu propriile ei platforme, reviste online etc., la care să contribui în limba engleză. Dar, sigur, viața ta ar rămâne cel mai probabil destul de precară, cu câștiguri mici; și e posibil să nu-ți mai rămână timp și energie ca să faci lucruri în limba română, pentru cultura cinefilă locală.
„Cum e să fii critic de film în România?”. Cartea mea e în parte despre asta – în sensul că tatonează niște răspunsuri la această întrebare. Ca să răspund și aici pe scurt, lucrurile nu stau bine, deși avem în momentul de față câțiva tineri critici extraordinar de bine pregătiți, ale căror voci ar trebui să ajungă la mult mai multă lume.
De pildă, există tipul ăsta, Victor Morozov, care scrie de vreo trei ani la Dilema veche, la rubrica de cronică săptămânală care vreme de vreo 12 ani mi-a aparținut mie. (Morozov o împarte cu Andreea Vlad – scriu o săptămână unul, o săptămână celălalt.) E un autor foarte precoce – a început să publice la 18 ani; OK, și eu începusem la fel de devreme, dar Morozov la 20 de ani nu scrie cum scriam eu la 20 – știe mult mai multe și pe lângă această acoperire are o înțelegere, o înțelepciune, de care eu eram foarte-foarte departe. E cineva care, la 20 de ani, este deja stăpân pe forma asta a cronicii de întâmpinare.
Ce crezi că e cel mai important pentru a fi un critic de film bun
Îți trebuie o înțelegere mai largă a istoriei filmului ca artă printre alte arte, dar și ca mediu, ca tehnologie, ca instrument: utilizările care i s-au dat, dezbaterile importante care s-au purtat în jurul lui – și cum se leagă ele de dezbateri din alte arte și din alte discipline, de curente de idei și de contexte istorice.
În ultimă instanță, îți trebuie o poziționare față de lume – nu numai față de cinema, ci față de lumea de dincolo de el, față de locul cinemaului și al artelor în această lume –, o poziționare cu o bază cât de cât solidă. O asemenea înțelegere n-o fi indispensabilă pentru a scrie cronici de întâmpinare cât de cât utile, dar nu se poate fără ea dacă e să scrii lucruri de mai largă respirație – eseuri, studii, cărți; pentru lucruri de felul ăsta, ideile tale trebuie să aibă un pic de alonjă.
Nu că aș subestima cronica de întâmpinare: nu-i ușor nici să descrii obiectul cu acuratețe, nici să-l contextualizezi pertinent, ca să nu mai vorbim de judecata de valoare. Și nici abilitatea de a întoarce o frază cu un anumit zvâc, de a găsi o formulare proaspătă pentru ceva ce-ai observat sau de a imprima cuvintelor tale o tensiune care să facă cititorul să te urmărească de la un paragraf la altul – nici abilitățile astea nu sunt de subestimat.
Prejudecăți
Prejudecățile despre critici în general, bazate pe o împărțire arbitrară a oamenilor în „cei ce fac” (un „fac” asociat cu potența sexuală) și „cei ce comentează de pe margine” (aceștia din urmă asociați cu niște eunuci).
Ce mai avem? Echivalența critici-snobi, unde cuvântul „snob” râmâne de obicei „nedefinit” – nu înseamnă nimic, e doar name-calling. La fel și cu echivalența critici-elitiști: în realitate, majoritatea criticilor de film pe care-i știu sunt deschiși spre forme de cinema destul de diverse, ba chiar foarte diverse, de la cele mai accesibile la cele mai rarefiate; deci cel puțin în sensul ăsta nu sunt „elitiști” – în sensul că au gusturi mai degrabă ecumenice, care nu exclud nimic din principiu.
Mai e și prejudecata că, în măsura în care merită să existe, critica ar trebui să se limiteze la a ghida diverse categorii de consumatori spre produsele care li se potrivesc. Dar ăsta e un fel foarte degradat de a înțelege critica: aceasta e redusă la condiția unui fel de lubrifiant care facilitează circulația unor mărfuri. În realitate, critica – cea adevărată – stimulează reflecția asupra produselor respective, interogarea lor, chestionarea lor.
Ce s-a schimbat
Critica e o activitate care poate fi practicată acum de mai mulți oameni, ceea ce e un lucru bun în sine. Sigur, asta înseamnă și că publicul ei s-a fragmentat, s-a spart în multe nișe. Vechiul ei mod ei de operare e în parte depășit – mă refer la partea racordată strict la premierele săptămânale din cinematografe, la oferta distribuitorilor de filme.
Înainte, oferta asta constituia pentru critici principalul obiect al muncii: în fiecare zi de vineri se lansau câteva noutăți, iar criticii răspândeau vestea că acestea sunt disponibile. Acum, în ceea ce privește filmele promovate costisitor, criticul e în bună parte degrevat de datoria asta de a da de știre; are cine s-o facă, informațiile circulă repede, criticii trebuie să-și găsească ceva mai bun de făcut decât să povestească despre ce e în vorba în astfel de filme. Ăsta nu e un motiv de a nu scrie despre ele, dar e un motiv de a scrie altfel – de a produce, pe cât posibil, ceva diferit de zgomotul publicitar.
Sigur, oferta de filme disponibile este mult, mult mai mare decât era acum 20-25 de ani. Vin tot timpul filme noi, pe tot felul de canale și de platforme, printre ele filme remarcabile și care totuși vin fără publicitate, fără tam-tam; au nevoie de cineva care să alerteze lume cu privire la existența lor. Deci criticul nu și-a pierdut această funcție. După cum are în continuare rolul de a explica de ce un anumit film este proaspăt din punct de vedere estetic sau semnificativ din punct de vedere politic. Rolul de a-i ajuta pe cei interesați să-și cultive o apreciere a cinemaului ca artă, cu o istorie care are comorile ei, cu niște tradiții în interiorul cărora încă se inovează etc.
Cele mai vehemente reacții la cronicile tale
Am supărat o groază de lume de-a lungul timpului. De fapt, numai cu cartea asta nouă, care tocmai mi-a apărut la Polirom, am supărat o groază de lume.
Viața, moartea și iar viața criticii de film
În cultura noastră nu prea s-a vorbit serios despre critica de film. Chiar și despre opera unui critic ca Alex. Leo Șerban – atât de influent, atât de admirat de colegi, de realizatori de filme, de intelectuali cu alte specializări – nu s-a scris aplicat. Deci pe de-o parte am vrut să fac asta, să deschid discuția asta. Bine, cartea mea nu e o istorie a criticii de film – nici a celei de la noi, nici (cu atât mai puțin) a celei din alte părți. Dar am vrut ca fiecare capitol să se deschidă spre chestiuni mai largi, spre istorii mai largi.
Apropo de critica românească, am vrut neapărat să spun câteva lucruri despre care de obicei se tace: de pildă, lucruri privitoare la cât de independentă sau de puțin independentă e de fapt. Apoi, am vrut neapărat să vorbesc și despre critica cinefil-jurnalistică, și despre cea academică: să le aduc laolaltă într-o carte.
Când zic de „critica academică”, mă refer la cărțile astea despre cinemaul românesc, scrise în limba engleză, care de vreo 7-8 ani tot apar la edituri academice internaționale. Sunt cărți despre care nu prea se vorbește la noi, deși ele formează deja un raft de bibliotecă și o tradiție de discurs, care se mai întretaie, dar tot mai puțin, cu discursurile în limba română și tradițiile acestora.
În fine, am vrut ca, luate laolaltă, capitolele cărții mele, diversele lucruri pe care le spun pe subiecte destul de diferite între ele la prima vedere, să dea ceva coerent, acel ceva fiind poziția mea față de critică, față de cinema și față de o serie de lucruri care sunt dincolo de critică și dincolo de cinema, dar despre care vorbesc, în ultimă instanță – pentru că n-au cum să n-o facă –și filmele, și critica. Pe scurt, așa cum există film de autor există și critică de autor: volumul meu este și un exemplu de așa ceva.
Câte filme ai văzut în 2020
Nu știu câte am văzut – unele mi-au ieșit momentan din minte. Nu mai știu nici care a fost primul. Pot să spun ce-am văzut sau revăzut cu plăcere: noul film al fraților Safdie, Uncut Gems, cu Adam Sandler (la fel de bun ca filmul lor precedent, Good Time); o comedie realizată de Ingmar Bergman în 1954, care se numește O lecție de dragoste și nu e foarte bine cunoscută, dar pe mine m-a încălzit așa cum nu m-a mai încălzit de mult un Bergman; Orașul piraților al lui Raúl Ruiz, care este un fabulos film suprarealist; The Mortal Storm din 1940, o melodramă hollywoodiană antinazistă (cu James Stewart jucând un neamț) în regia lui Frank Borzage – un maestru căruia încă nu-i cunosc destul de bine filmografia; două filme de Radu Jude (despre care încerc în prezent să scriu o carte în colaborare cu partenera mea de viață, Veronica Lazăr), dintre care unul, Inimi cicatrizate, este foarte bun și proaspăt, iar celălalt, Aferim!, este una dintre capodoperele filmului românesc (merită să stea lângă Moartea domnului Lăzărescu); și două musical-uri politice de-ale regizorului maghiar Miklós Jancsó, pe care nu le mai văzusem de cinci ani (când am scris o carte despre Jancsó), dar care m-au uimit și m-au încântat și de data asta la fel de tare ca prima oară când le-am văzut – unul e din 1968 și se cheamă în original Fényes szelek (în engleză i s-a spus The Confrontation), iar celălalt e din 1972 și se cheamă în maghiară Még kér a nép (în lumea occidentală e mai cunoscut ca Psalmul roșu).
Filmul pe care l-ai văzut de cele mai multe ori
James Bond-ul Goldfinger (1964). Nu l-am mai văzut de 15 ani, dar până atunci trebuie să-l fi văzut de zeci de ori – între 30 și 50.
Cele mai importante 10 filme din anii 2010
Am fost invitat recent de Film Comment să propun, alături de mulți alți critici și cineaști din lume, un clasament al celor mai bune sau importante zece filme din anii 2010. Până la urmă mi-a ieșit următoarea listă (de care sunt mulțumit, deși, dacă aș fi alcătuit-o în altă zi, pe locurile 6-10 aș fi pus, probabil, alte cinci filme):
1. Zama (Lucrecia Martel, Argentina, 2017);
2. First Reformed (Paul Schrader, SUA, 2018);
3. Calul din Torino / A torinói ló (Béla Tarr & Ágnes Hranitzky, Ungaria, 2011);
4. Toni Erdmann (Maren Ade, Germania, 2016);
5. The Other Side of the Wind (Orson Welles, SUA, 2018);
6. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (Andrei Ujică, România, 2010);
7. Melancholia (Lars von Trier, Danemarca, 2011);
8. Hail, Caesar! (Ethan Coen & Joel Coen, SUA, 2016);
9. Moartea lui Ludovic al XIV-lea / La mort de Louis XIV (Alberto Serra, Franța, 2016);
10. Transit (Christian Petzold, Germania, 2018).
