În una dintre primele ore de la cursul de semiotică din facultate am fost întrebați câți dintre noi avem tatuaje. Unele mâini s-au ridicat repede mândre, altele mai timide cât să se poată confunda cu o întindere de dimineață, altele deloc, confuze despre scopul întrebării, care a fost completată imediat după cu - „De ce vi le-ați făcut?”. Au urmat câteva povești despre istorii personale, dorințe de viitor și încercări de exprimare. Mai multe decât reușisem să aflu până atunci de la măcar unul dintre zecile de colegi pe care îi dobânsiem cu vreo două săptămâni în urmă.
Gândindu-mă la ședințele foto care fac parte din proiectul „Ăla e pe bune?”, asta e imaginea care mi-a venit în minte: portretele colegilor mei, alături de poveștile tatuajelor cu care au ales să-și însemneze pielea. Proiectul adună până acum 30 de istorii personale spuse cu diverse simboluri, culori, părți ale corpului, de oameni cât se poate de diferiți.
Daria Virbanescu speră că odată cu avansarea proiectului va vedea tot mai puține priviri insistente în metrou și comentarii acide cu privire la tatuajele sale și ale celorlalți. Că, în timp, tatuajele nu vor mai fi văzute ca un semn al unui grup marginzalizat și vor fi înțelese ca forme de exprimare a poveștii fiecăruia.
O pasiune care nu se vrea a fi carieră
Mi-am cumpărat primul aparat foto în 2012 și habar nu aveam pe atunci ce ditamai pasiunea o să stârnească în mine.
Și atunci făceam ce fac și acum: lucrez într-o multinațională. Deși mi-am luat certificarea în fotografie prin 2016, nu am vrut să fac din asta o meserie. Mi se pare că indiferent cât de mult îți place ce faci, tot se pierde din farmec în momentul în care pasiunea se transformă în carieră.
Explorări
Am început cu fotografierea de flori și animale, ca orice începător. Apoi am trecut la explorare urbană și peisaje. Mai târziu, mi-am dat seama că nu sunt om de evenimente chiar dacă mai fac asta uneori. Dar nu aș spune niciodată nu sesiunilor în aer liber, a celor cu poveste, creative. Îmi doresc foarte mult să ajung într-o zi să fac fotojurnalism, chiar și dacă o sa fie un one time only.
Îmi place în continuare să surprind peisaje și locuri noi, dar nimic nu se compară cu fotografierea oamenilor. Frumusețea și diversitatea lor nu este egalată de altceva. Și nici sentimentele sau emoțiile lor.
Am încercat să reprezint vizual un sentiment complicat- singurătatea, într-un proiect care conține 10 imagini și care se numește "Alone". Deși doar izolarea subiectului într-o fotografie nu este îndeajuns pentru a conștientiza amplitudinea sentimentului, am încercat să aduc în atenție că, deși suntem conectați pe toate canalele de social media, majoritatea experimentează un puternic sentiment de singurătate.
Dar nu a fost nici pe departe la nivelul la care este "Ăla e pe bune?!". Am 30 de oameni în proiect până acum și peste 45 de ore petrecute cu ei, fără a lua în calcul post procesarea imaginilor sau timpul petrecut să îi găsesc, să le povestesc despre proiect.
Despre tatuaje
Mi-am făcut primul tatuaj în 2016. Nu îl plănuiam de ani de zile cum îmi povesteau unii oameni pe care i-am fotografiat că au făcut, nici nu îmi doream cu ardoare să am unul. Este adevăraț că mă gândisem în unele momente că aș vrea, dar nu găsisem probabil motivația cu adevărat.
Primul a fost micuț, timid, ascuns de ochii lumii, un matching tattoo cu cea mai bună prietenă. Știu că poate să sune siropos, dar tocmai trecusem de o perioadă foarte dificilă, în care aproape ne pierdusem definitiv. Ne doream ceva care să ne aducă aminte mereu de asta iar tatuajul ni s-a părut alegerea perfectă.
3 ani mai taziu... sunt la fel de entuzismată de primul tatuaj, la fel cum sunt și de restul 7 care au urmat. Și plănuiesc ca anul ce vine să îmi unesc, în sfârșit, toate tatuajele de pe mâna dreaptă într-un sleeve. Tatuajele au o însemnătate personală pentru mine, sunt parte din ce sunt, marchează momente fericite sau mai puțin fericite, unele reprezintă ce aspir să devin, altele arătă ce iubesc iar semnificația unora dintre ele îmi place să o păstrez doar pentru mine.
De la priviri indiscrete la acceptare
România a evoluat mult în ultimii ani când vine vorba despre acceptarea tatuajelor, dar tot nu este "ca afară". Tot există priviri insistente așa cum mi se întâmplă frecvent în metrou. Tatuajul de pe mâna dreapta pornește de la încheietură și se termină pe degetul arătător. Am și făcut un mic experiment în ceea ce-l privește: dacă mă țin de bară cu mâna staga, pe care nu am nici un tatuaj, nu se uită nimeni la mine. Cum schimb mâna și apare tatuajul, apar și privirile....când la față, când la mâna. Mi s-a părut amuzant să mă joc așa.
Deși lucrez într-o multinațională, care teoretic te învață cum ar trebui să fii mai open minded, să îmbrățișezi diversitatea - cunoașteți "propanganda", am auzit replici ca "vezi că te-ai murdărit pe mâna" sau "a desenat fiica ta aseară?" și altele de genul.
"Ăla e pe bune?!"
Este întrebarea pe care am primit-o foarte des când oamenii îmi vedeau tatuajul. Toate astea m-au făcut să mă gândesc la acest proiect. Eram curioasă dacă și alți oameni tatuați au avut experiențe de genul. Apoi începând proiectul, mi-am dat seama că vreau să le ascult poveșțile, să aflu de ce și-au făcut tatuaje, să arăt lumii că tatuajele nu mai aparțin doar unui grup marginalizat de societate. Să arăt că sunt despre originalitate și exprimarea sinelui. Scopul proiectului este de a aduce laolaltă persoane din medii variate, cu job-uri diferite tocmai pentru a sublinia unicitatea.
Am început proiectul cu prietenii tatuați pe care îi am, dar mi-am dat seama că nu este îndeajuns așa că am devenit un fel de stalker al canalelor de social media. Preferatul meu este Instagramul, cred că peste 70% din oamenii din proiect i-am găsit acolo. Am dat foarte multe mesaje, unele au rămas fără răspuns, în altele mi se cereau bani iar restul s-au concretizat în ședințe foto. Apoi oamenii fotografiați au început să dea share și așa au început să vină cereri, prin recomandare. Dar chiar și acum îmi place să îmi mai caut și singură modelele. Consider acest lucru ca pe un fel de "documentare".
Ședințele foto
În principiu, spun oamenilor că ședințele nu ar trebui să dureze mai mult de jumătate de ora, dar aproape niciodată nu se întâmplă asta. Se transformă în câteva ore de plimbări prin București, stat la cafea, una chiar a devenit o adevărată explorare urbană în fosta fabrică de bere Bragadiru.
De obicei, plec de acasă cu un cadru în minte, dar care se schimbă, în funcție de om și de ce locuri interesante descoperim. Acum, de când a venit vremea rece, este aproape imposibil să mai fac ședințele afară. Vreau oameni relaxați, nu zgribuliți de frig. Am încercat să rog anumite locații să mă lase să fac fotografii în interior, dar fără succes, mai ales că fiind un proiect non-profit, nu îmi permit să plătesc închiriere de spațiu. Asta până l-am găsit pe Dan, printre prietenii de pe Facebook. Are o cafenea micuța și foarte cosy, Milu Café și a fost singurul care a acceptat să "mă cazeze" pe timp de iarnă. Dar simt nevoia acută de diversitate.
Poveștile de sub cerneală
Am observat că oamenii sunt mult mai dornici să împărtășescă despre lucrurile care îi pasionează, povești vesele, de iubire, nu cele care au ca final pierderea cuiva sau traume prin care au trecut. Înainte scrierea numelui persoanei iubite pe corp era dovadă de iubire și loialitate, acum este considerată kitsch. Dar s-au găsit alte metode pentru a reprezenta asta; matching tattoos pentru cei mai buni prieteni sau soți/iubiți.
Îmi povstea cineva că, după nuntă, ea și soțul ei au primit o sumă de bani de la părinți - ca la început de drum. Dar ei vroiau ceva care să le rămână mereu; așa că, în loc să își cumpere tacâmuri și așternuturi, și-au făcut tatuaje prin care să își celebreze iubirea și legătura.
Am întâlnit și oameni care vor să marcheze anumite momente și situații prin care au trecut. Una dintre persoanele pe care le-am fotografiat are pe spate o minunată pereche de aripi, făcută după ce, diagnosticată la un moment dat cu discopatie lombară severă, nu își mai simțea picioarele. Așa că, după cum spune chiar ea "neavând picioare, am prins aripi". Am văzut cel mai frumos colorat Phoenix pe abdomenul cuiva care a avut o transformare incredibilă: a slăbit peste 60 de kg. Și cel mai frumos lotus stilizat pe spatele unei tipe care, trecând printr-o despărțire brutală și foarte dureroasă, a hotărât că trebuie să rămână cu ceva pozitiv din asta.
Sunt și cei care aleg să onoreze memoria cuiva drag printr-un tatuaj. Persoane care nu mai sunt printre noi, se transformă în diferite modele pe pielea celor care i-au iubit: tatăl care a murit de cancer este acum un model celtic care simbolizează legătura dintre tată și fiică, bunica care i-a crescut este acum o floare frumoasă. Și mai avem și pasiunile și lucrurile pe care le iubește fiecare în parte: am văzut biciclete, o fotografie care a devenit un tatuaj pe spate, reprezentări ale zodiilor, citate, o vioară. Am văzut cel mai realistic tatuaj pe pieptul cuiva care chiar iubește România: case tradiționale iar în fața lor o mare horă - absolut minunat!
Și îi mai avem și pe cei care aleg să își facă un tatuaj cu o pură motivație estetică. Ei sunt cei care își aleg modelele cele mai colorate, mai abstracte, interesante, cele care să le dea stropul ăla de unicitate. Iar unele tatuaje au povești prea personale, pe care prefer să le țin pentru mine, un fel de confidențialitate model- fotograf.
Mai mult decât un trend
Indiferent de ce motivație a stat în spatele fiecărui tatuaj, nu am auzit niciodată: "mi-am făcut tatuaj pentru este la modă" sau "toți prietenii mei au". Se spune că este la modă, dar faptul că este în trend acum nu reprezintă un factor decizional pentru cei cu care am vorbit eu până acum. Nu am dat niciodată peste cineva care să nu știe să îmi spună de ce și-a făcut tatuaj. Și nici să îmi spună că nu sunt siguri dacă o să le mai placă tatuajele lor când o să îmbătrânească. În schimb, mi-au spus unii dintre ei că au avut parte de aceleași glume infantile, de priviri, o mamică a fost întrebată cum își educă băiețelul cu atâtea tatuaje pe ea.
După ce ieșim din iarnă
Acum aștept să treacă iarna, să ies iar la plimbări prin București, să ascult oamenii, să îi trag în poză și să îi agăț pe wall-ul de Facebook și să sper că aia glumeți din multinaționala mea o să le citească poveștile și o să zică: "hai că parcă nu se merită să facem glume pe seama tatuajelor".
În ceea ce privește viitorul proiectului, inițial mi-am propus să fotografiez 100 de oameni, dar acum îmi dau seama că îmi place atât de mult încât nu știu dacă mă opresc acolo. De asemenea, aș vrea tare mult să fotografiez și să ascult povestea cuiva care a folosit tatuajul pentru a ascunde o cicatrice, pe cineva care are tatuaje faciale.
Aș vrea să pot să mă plimb și prin țară, în căutare de oameni cu povești și tatuaje. De exemplu, cred că în orașele mai mici, percepțiile nu sunt atât de favorabile ca în cele mar). În afară de asta, am același vis pe care îl are orice fotograf când termină un proiect - să se finalizeze cu o expoziție. Bineînțeles că sunt departe de realitate pentru că nu am fonduri pentru asta, dar asta nu mă împiedică să visez. Keep on dreaming and ink it up!
