Au trecut 10 ani de la lansarea primului număr DoR și, asta e, îmbătrânim cu toții. Multe s-au schimbat de atunci cu Decât o Revistă, dar un lucru a ramas cert: în redacție au în continuare multă ciocolată și mult vin. Cu pretextul aniversării, i-am întrebat pe cei de la DoR 10 lucruri din culisele revistei. Au răspuns în echipă - Cristian Lupșa, editorul DoR, Sorana Stănescu (Editor La noi), Jo Ilie (COO), Irina Tacu (Reporter DoR) și Carla Lunguți (Community Manager).
Nu mai e o revistă tipărită care iese trimestrial. E un întreg univers de proiecte în toate formele, o echipă de peste 25 de oameni, încă pe-atâția colaboratori apropiați și - cel mai important - o comunitate de peste 2.500 de susținători fără de care n-am putea face majoritatea lucrurilor pe care le facem, spune Cristi
Recent, au lansat pachete de susținere digitale (și digitale + print), plus un spațiu dedicat comunității unde vor avea recomandări, vești de pe teren și vor anunța în premieră evenimente.
Să pornim deci spre 2009 și să vedem cum a fost drumul DoR până aici, cu bucurii, greșeli, critici, dileme și transformări necesare.
Acum 10 ani: mai optimist sau mai pesimist?
Cristi: Foarte bună întrebare. Dar orice aș răspunde ar fi fals, pentru că trăim într-un conflict perpetuu între ușurința de a ne aminti (cum a fost) și dificultatea de a ne imagina (cum va fi). Acum 10 ani, încă în criză economică, după niște alegeri prezidențiale care au pornit niște diviziune diviziuni serioase în societate, cu o media mare confuză și pe ducă… nu știu, eram optimiști? Despre azi, nu mai zic.
Și totuși, despre mine știu că am fost mereu mai optimist decât îmi permiteau circumstanțele. Am crezut și cred foarte tare că e mereu o cale să ajungi la ce îți dorești. Sau dacă nu chiar acolo - pentru că nu sunt naiv legat de natura umană și de circumstanțele în care existăm -, măcar undeva pe-aproape. Și e foarte bine și așa, pentru că important e că ai pornit totuși pe drum, iar drumul în sine poate fi un profesor bun, mai ales dacă nu echivalezi succesul (doar) cu țelul.
Ce nu stie nimeni despre prima editie DoR
Cristi: Că putea fi singura, că mult din motivația de atunci venea din frustrarea că joburile de zi cu zi ale celor implicați nu ne permiteau să experimentăm, că am tipărit cu bani de la ce e azi Graffiti PR, că am împărțit cele 1.500 de exemplare gratuit, că n-aveam nici cea mai vagă idee ce va urma după, că zilele de corectură au fost într-o garsonieră din Militari și una din Centrul Vechi cu primul album de la Mumford & Sons pe fundal, că abia în ziua de dinainte de tipar am înțeles că ne trebuie un anumit număr de pagini (multiplu de opt) ca să tipărim bine pe coală așa că am inventat un cuprins fără cuvinte. Sunt convins că mai sunt și altele pe care și noi le-am uitat acum.
Sorana Stănescu (Editor La noi): Că pe vremea aia Mircea Badea era frecventabil. În ziua lansării, cu doar câteva ore înainte de necunoscuta care ne aștepta la Control, l-am dus pe Cristi cu mașina la Antena 3, unde era invitat la Săptămâna de Știri a lui Alice Iacobescu și Vlad Petreanu, ca să vorbească despre revistă, și că, în timp ce el era în studio, eu încercam să îi plasez un exemplar lui Mircea Badea, pentru În gura presei. Era mare lucru să vorbească despre tine la finalul emisiunii. Și chiar a fâcut-o, a doua seară, mimând interesul.
Ați făcut greșeli?
Cristi: O mulțime. Prea multe ca să începem să le cataloghez. Nu poți evita greșelile, mai ales într-o antrepriză creativă. Important e ca ele să fie discutate în echipă, alături de colegi și să găsim lecții și soluții mai bune pentru viitor.
Irina Tacu (Reporter DoR): Da. Concret și recent: am greșit numele unei adolescente din 19 sub 19, o serie de portrete de tineri care vor face România de mâine mai bună. Pe Diana Gheorghe am transformat-o în Diana Grigore. Cel mai greu a fost să-i spun lui Cristi, după ce revista deja intrase la tipar. M-am plimbat jumătate de oră printr-un parc înainte să-l sun. Asta fiindcă pentru noi e una din greșelile inacceptabile în print - contrazice principiul că jurnalismul bine făcut înseamnă grijă la toate detaliile, până la cele mai mici. Apoi am scris despre asta în newsletterul săptămânal către abonați; ei sunt primii cărora le spunem când greșim.
Carla Lunguți (Community Manager): Cu siguranță. Încercând să învăț procese noi sau fiind implicată în proiecte pe care nu le-am mai făcut niciodată am greșit de multe ori. Fie pentru că nu știam ce întrebări să pun, fie pentru că nu anticipam nevoi sau pentru că nu înțelegeam. Încă mai greșesc. Dar cred că e parte dintr-un proces de creștere de care am nevoie și eu și organizația.
Bucurii
Cristi: Ce am scris către comunitatea de abonați e pentru mine cel mai bun răspuns la 10 ani de DoR: „De 10 ani retrăiesc continuu secvența de a crea ceva, unde înainte nu exista nimic – o poveste, o revistă, un eveniment, o echipă. Repetiția nu face momentul mai puțin miraculos. Din contră. De aceea fotografiez des redacția goală -- poți vedea imaginile printre altele taguite cu #decatorevista -- e acea dovadă vie că am construit un spațiu care face miracolele posibile.”
Jo Ilie (COO): Am avut mai multe situații, corespondente etapelor din viața noastră de organizație, pe care le-am simțit ca pe un moment “we’ve arrived”. Unul a fost când în 2016, la The Power of Storytelling, am deschis conferința cu un concert/keynote ținut de Colin Meloy de la The Decemberists, pe o scenă pe care am construit-o noi de la zero. Altul, când am văzut Sala Mare de la TNB plină cu 1.000 de oameni la DoR Live-ul din vara lui 2018. Altul, când am primit premiul Redacția Anului la Superscrieri în 2019. Acestea sunt dintre cele publice. Ce nu se vede de afară sunt momentele de creștere ale echipei și ale oamenilor de aici, care sunt altfel de momente de bucurie, mai intimă și mai directă și care ne spun nouă ceva despre ce fel de loc de muncă am construit aici.
Sorana: Să fim sold out la DoR Live, în Sala Mare a TNB. De două ori. Și DoR Live, care e de fiecare dată o bucurie și un test profesional pentru mine.
Cum s-a schimbat DoR
Cristi: În primul rând, nu mai e o revistă tipărită care iese trimestrial. E un întreg univers de proiecte în toate formele, o echipă de peste 25 de oameni, încă pe-atâția colaboratori apropiați și - cel mai important - o comunitate de peste 2.500 de susținători fără de care n-am putea face majoritatea lucrurilor pe care le facem.
Irina: Facem totul mult mai organizat. Diversificarea produselor pe care le scoatem în lume și a modurilor în care ne întâlnim cu comunitatea a venit la pachet cu mai multe ședințe, exceluri și cu exersarea constantă a împărțirii de task-uri. Dacă ai o idee, ești responsabil să o duci la capăt, să ceri ajutor și să găsești colegii care se pot implica. Și s-a mai schimbat ceva: cum ne raportăm la ce înseamnă o echipă. Încercăm să fim atenți unii la alții, să ne spunem și ascultăm nevoile, să ne scoatem la cafele (chiar organizat), să știm ce se întâmplă în viețile celor cu care lucrăm. Vorbim despre burnout și ne încurajăm să cerem pauze. Munca pe care o facem e importantă, dar oamenii care o fac sunt mai importanți. Ca să înțelegem viețile oamenilor în care încercăm să ne facem loc ca jurnaliști, am înțeles că e musai să pornim cu cei de lângă noi.
Carla: Implicăm mai mult comunitatea de abonați și cititori în jurnalismul pe care îl facem. Organizăm întâlniri în redacție în care reporterii povestesc despre articolele la care lucrează, le vorbim mai mult despre ce plănuim să facem și uneori îi luăm cu noi pe teren sau le cerem ajutorul dacă știm că ei cunosc mai bine decât noi un anumit domeniu. Asta ne-a schimbat într-un fel și pe noi, oamenii din echipă li felul în care ne facem munca. Informația nu mai e doar unidirecțională ci mai degrabă e o muncă de echipă cu cel care te citește, susține și plătește pentru jurnalismul pe care îl faci. Ne uităm la mai multe feluri de a împacheta un articol atunci când îl scoatem în lume: cum putem face să ajungă la mai mulți oameni? Cum ar arăta o întâlnire pe tema asta? Oare să facem o expoziție cu fotografiile pe care le avem? Sau o proiecție de film? Vorbim mult despre cum putem face ca jurnalismul nostru să ajungă la mai mulți oameni și să comunicăm constant cu susținătorii DoR.
Ce a rămas neschimbat
Cristi: Poveștile. Dorința de a folosi ce știm să facem ca să ne îndeplinim misiunea: să spunem povești adevărate despre oamenii din jurul nostru, pentru că ne ajută să fim mai puțin singuri, să înțelegem ce trăim, să ne apropiem unii de alții și să găsim soluțiile care să ne transforme viețile, organizațiile și societatea. Iar în redacție avem în continuare multă ciocolată și mult vin.
Irina: Standardele jurnalistice. „Orice poveste bună trebuie să aibă un personaj.” Corecturile de la fiecare număr, când ne strângem în weekend în redacție și citim tot. Dulciurile. Poliția redacției. Dorința de a fi tot mai buni - individual și împreună. Grija la detalii. Jacqui. Conflictul interior între a vrea să stăm mai mult pe teren și a pune umărul la proiectele redacției. Reporterul care vrea să scrie mai mult și editorul care vrea să respecți deadline-ul. Comentariile că „Decât o Revistă” e greșit. Bucuria că vin oameni la evenimentele noastre. Bucuria când ne spun oameni că-i facem să simtă că aparțin.
Carla: Grija pentru comunitatea de cititori și pentru jurnalismul pe care îl facem.
Cel mai greu
Jo: Ce e cel mai greu, constant, e că organizația se schimbă tot timpul și asta înseamnă responsabilități mai mari pentru toată lumea. E un fel de Catch-22, în care facem ceva nou, ne e greu, dar după ce ne-a ieșit ni se pare că putem să facem ceva și mai greu data viitoare. DoR Live într-o sală cu 300 de locuri? Perfect, ne descurcăm. 500? N-avem nimic de pierdut. 1.000? Putem și asta. Tot ce facem e la intersecția dintre ambiție și curiozitate și ne iese, dar asta nu înseamnă că nu e greu.
Sorana: Să fii cea mai bună versiune a ta la muncă, în fiecare zi. Să nu faci lucrurile pe jumătate. Dar ce faci când ești, dintr-un moriv sau altul, copleșit și nu poți fi cea mai bună versiune a ta? Sau când trebuie să zici: „e suficient de bine/bun”. Sunt valabile în orice job, în orice organizație. Și aici.
Ce critici v-au enervat? Pe care le-ati inteles?
Cristi: Enervat e un cuvânt prea puternic, mai ales că sunt de părere că din punctul în care privește lumea, cititorul are dreptate. E posibil să nu fim de acord, însă nu am de ce să fiu enervat de poziția pe care o are. Am înțeles mereu și reacțiile instinctuale: nume greșit, costă scump, cine are nevoie de jurnalism de formă lungă, cât și pe cele mai complexe: că nu suntem suficient de activiști, că nu-ți spunem ce să crezi, că suntem apreciați doar de o anumită bulă, cu o anumită educație.
E important de spus că am fost criticați din toate părțile - și estetice și idelogice -, iar asta pentru mine e un semn bun că suntem în echilibru. Nișa de echilibru nu e mare, dar ne place acolo.
Ce e DoR
Cristi: Am început ca o revistă tipărită și acum suntem un ecosistem de povești. Media DoR, asociația care publică DoR (suntem un ONG) e și umbrela unei publicații digitale despre educație (Școala9), unei conferințe internaționale de storytelling care e sold out an de an (The Power of Storytelling), unei serii de evenimente-spectacol în care aducem jurnalismul pe scenă (DoR Live), unei serie de podcasturi (dintre care Pe Bune e un pionier pe scena locală) și multe multe altele. Majoritatea nu sunt idei noi, dar abia în ultimii doi ani putem spune că ne-am configurat munca pentru a le oferi tuturor ce au nevoie și pentru a le defini ca stâlpii muncii noastre.
Carla: O comunitate de peste 2.500 de abonați și alte câteva mii de cititori care deși nu se cunosc, pentru fiecare DoR înseamnă cam același lucru: un mod de a vorbi cu familia despre subiecte pe care le-au evitat mereu, un fel de a înțelege mai bine lumi în care altfel nu ar intra, iar uneori legătura cu un acasă de care le e dor. Deseori e-mailurile din inboxul meu sună cam așa: „Mulțumesc mult pentru oportunitatea de a mă simți legată de țară! asta este ceea ce îmi oferă DoR”. Sunt convinsă că indiferent în ce se va transforma, DoR va reuși mereu să aducă oamenii împreună și într-un fel sau altul să îi ajute să își trăiască viețile mai bine.
România din toate copertele DoR
Cristi: Din punctul meu de vedere, cititorii sunt cei care pot răspunde cel mai bine la această întrebare. În editorialul numărului aniversar eu am scris așa: „Citind vei vedea că nu avem o singură Românie. Nu avem un singur tip de cetățean. Nu avem un singur tip de viitor posibil. Și cu siguranță nu avem un proiect sau o voce care să încerce să vorbească cu sau pentru noi toți.” Am spus asta pentru că cred că suntem - încă - o țară și o sumă de comunități care se caută pe sine. Despre asta a fost și asta rămâne DoR pentru mine.
Carla: O Românie actuală chiar dacă te uiți la o copertă de acum trei ani sau de de acum opt ani. Vom citi mereu 30 de portrete de familie chiar dacă ele au fost scrise în 2011 și vom simți mereu din 2015 încoace că „ Suntem mai singuri, dar mai mulți”. Când ai 25 de ani e liniștitor să știi că undeva în bibliotecă ai o revistă care îți explică ce s-a întâmplat în anii în care tu abia îți făceai curaj să vii în București și care te lasă să îți răspunzi singur la întrebările mai complicate.
Irina: O Românie cu sute de adevăruri, așa cum le-au navigat, înțeles și explicat lor înșiși, în niște momente precise din viața lor, toți oamenii pe care i-am cunoscut și care ne-au dat privilegiul de a ne lăsa în intimitatea lor.
