Când alți copii se jucau în fața blocului cu cheia la gât, Nora Agapi descoperea alături de tatăl său o lume fascinantă. Timp de 40 de ani, Ioan Matei Agapi, fotograf și operator de imagine, a străbătut toate colțurile Iașului și a creat o colecție impresionantă de imagini. O lua cu el peste tot și pe fiica sa, de la vernisaje de pictură, la fabrici de metalurgie, de la studiourile TVR, până la petreceri cu actori celebri.
Arhiva familiei Agapi este astazi cea mai mare din România și cuprinde 35 de ore de film pe 16 mm, 21.000 de metri de peliculă, circa 2 milioane de negative. În această colecție personală se regăsesc filmări cu tot neamul Agapi, chefuri cu actori ai epocii, dar și secvențe imortalizate la partid sau petreceri interne, cu Ceaușescu și Ion Iliescu. Multe dintre aceste imagini și momente se văd pentru prima dată în ”Timebox”, un film despre familie, dar și despre România, despre amintirile colective, salvare și supraviețuire.
Scurtă istorie personală
Dacă e să vorbesc despre studii, am terminat UNATC IL Caragiale, secția de imagine film și TV, iar mai târziu am făcut un master în artă digitală, la univ de arta din Atena. Aparent nicio legătură cu regia.
Ceea ce a avut cu siguranță o mare influență în direcția regiei a fost acest master, unde implicarea mea ca autor a fost necesară în mai toate proiectele programei universitare. Iar experiența de operator la mai multe documentare m-a ajutat iarași foarte mult. Dar sunt mulți alți factori care au contat. Filme văzute, cărți-articole de specialitate, workshopuri la care am participat de ambele baricade, student sau tutore, călătorii, oameni, discuții, inspirație, vârstă.
Am lucrat mulți ani ca fotograf freelancer. În paralel am început filmări la documentare de lung metraj cu diferiți regizori. În general lucrurile “s-au legat”, dar sunt și multe momente dificile de nesiguranță. Dar cumva sunt compensate de o mare libertate de mișcare. Cel puțin așa cred.
Pentru mine provocarea e să pot să lucrez, să-mi fac meseria. Dar mă atrage deopotrivă și ideea unui film nou, locuri, oameni, întâmplări. Partea cea mai frumoasă e atunci când filmez. Toată perioada filmărilor ești prins de subiect, de fiecare dată și în orice moment trebuie să fii creativ.
Primul film
”Timebox” este cu adevărat primul meu film ca regizor. Nu a fost ușor. Pentru că e un film cu oameni apropiați, cu mine, despre familie. Dar nu numai aici a fost greutatea de a fi obiectivă, de a mă detașa de lucruri pe care eu le știam, dar nu le știa și pelicula, a mai fost și greutatea de a găsi forma, de cum să spun aceste lucruri. Mai pe scurt să găsesc ceea ce se numește the storytelling. Provocarea cea mai mare e să reușești în final să ai într-o oră jumătate ceea ce ai gândit și vizualizat timp de 6 de ani de muncă și să fii mulțumit că ai reușit, că asta e ceea ce ai vrut să spui, să arăți.
”Timebox” este filmul pentru care am tremurat efectiv să fie dus până la capăt. Cu mereu teama că tata nu ar putea fi de față la proiecția filmului, cu dorința asta totală de a arăta arhiva tatei, dar și pe el, cu adevărata lui carismă și personalitate puternică, de a face un film care să nu cadă în patetic și sper că am reușit asta.
De la tribut în imagini la manifest pentru dreptate
Inițial a fost ideea de a face un film despre tata pentru mine, pentru noi în familie, să îl avem. Așa cum și el ne-a filmat pe noi dintotdeauna. Apoi a urmat ideea de a păstra în memorie casa în care am crescut. Aici am vrut să pot reînvia cumva atmosfera care a fost odată la noi acasă. O casă studio, apartament, sală de cursuri, laborator de developat și mărit fotografii, sală de proiecții.
Direcția s-a schimbat în momentul în care am primit la cutia poștală o scrisoare de la primărie în care ni se spunea dezinvolt că ni s-a aprobat schimbul de locuință cu alt apartament, undeva la marginea Iașului. Care schimb de locuință? Noi nu făcuserăm niciodată așa o solicitare! Cu alte cuvinte, modul în care am fost anunțați că trebuie să ne mutăm a fost un tertip. Am atacat în instanță. A început războiul cu primăria. A durat 4 ani. Patru ani de stres permanent, cu amenințarea de evacuare, cu tăierea apei și căldurii pe timp de iarnă. Toate astea unui om de 80 de ani. Era deci imposibil ca filmul să nu meargă în această direcție, în care autoritățile române nu au scrupule, sentimente sau măcar interes față de valori culturale.
Filmul folosește ca fir narativ această mutare forțată din spațiul în care tata a stat 40 de ani, dar povești sunt mai multe, mai exact trei principale: mutarea, relația tată-fiică și arhivele de filme făcute de tata începând cu anii ‘67.
Conținutul filmului și bugetul
Imagini filmate sunt multe, în jur de 150 de ore. Multe discuții, povești, interviuri cu tata, casa în toate etapele de despachetare/impachetare, plimbări în oras, viața de zi cu zi, frustrări, iarăși discuții, planuri, depresii, doctori, amintiri, regret, timp în toate formele lui.
Bugetul a fost zero. Adică buget foarte mare, ținând cont că filmul a fost total finanțat de mine. Cu bani câștigați de la alte filmări. A fost foarte costisitoare și trecerea în digital a filmelor de 16mm, făcute la Cinelab București. Greu, a fost foarte greu, mai ales în perioada de postproducție. Aici m-a ajutat și producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan, cu care am colaborat din 2014.
Post-producția
După 4 ani de filmări, montajul a durat și el vreo 2. Am lucrat cu o monteuza minunată din Germania, Rita Bakacs. Cu perioade de întrerupere evident, din aceleași motive de buget. Pentru a putea plăti montajul a fost nevoie iarăși de alte joburi în paralel. În aceeași perioadă am făcut și doi copii. Apoi post producția propriu-zisă a durat încă trei-patru luni.
Promovarea filmului
Aici ne-am izbit iar de povestea bugetului mic, însă ce ne-am dorit a fost să-i facem pe cei ce ajungeau pe canalele noastre de comunicare să se simtă parte din poveste. Știi sentimentul ăla, când mergi în vizită la un unchi foarte fain și te simți ca într-o casă de curiozități? Asta am încercat să facem. Să spunem povestea tatălui meu și prin prisma obiectelor din colecția lui.
Înainte de premiera de pe 6 decembrie, am trimis o serie de invitații personalizate cu poze vechi din colecția tatei și am avut reacții foarte faine. Ne-am bucurat și de sprijinul unor parteneri media care au crezut în poveste. Și le mulțumim.
Altfel, prioritar a fost să fim prezenți în cât mai multe cinematografe. E destul de greu să intri cu un documentar pe marile ecrane ale marilor operatori de cinema, însă cred că am reușit să ducem Timebox în majoritatea orașelor mari din România.
Personajul principal
Ioan Matei Agapi e unul dintre cei mai cunoscuți fotografi ai Iașului. Până nu de mult era prezent la mai toate evenimentele importante din oraș. Cu aparatul la gât. Dar el e foarte cunoscut (sau a fost - nici numai știu) ca profesorul de fotografie din Iași. În paralel filma și fotografia mai peste tot. Era un fel de Colosseum al orasului, știut de toată lumea. De la meseriași de tot felul, la medici și lumea artistică. Cunoscut deopotrivă pentru că își făcea treaba foarte bine, pentru metoda lui de a preda dezinvoltă și ieșită din șabloane, pentru felul fascinant de a spune povești dar și pentru modul în care replica tăios și tranșant în public. Asta e descrierea mea, dar cu siguranță veți mai auzi și alte păreri. Ceea ce e sigur, este că e un personaj celebru în Iași.
Foto credit: Dragoș Lumpan
Amintiri din copilărie. Nora și Matei Agapi
Am avut mereu o relație foarte mișto cu tata. Adică, e clar că m-a fascinat și pe mine. Dar avea și de ce. Am primit o educație aparte, plină de joacă, excursii și mare libertate. Ne îndemna să facem șotii, m-a pupat cînd într-o zi am spart un geam cu o minge la școală (pentru că eram prea cuminte altfel), mergeam cu primul tren care pleca din gară către oriunde și coboram la întâmplare în excursii de o zi în loc să mergem la școală. Un tip curajos, un rebel al sistemului dintotdeauna. Asta m-a inspirat. M-a învățat să nu mai fiu timidă, să fiu mai disciplinată, să zâmbesc mereu, să am încredere în mine.
Asistentă de platou la 11 ani
Da, am învățat de la bun început cum stă treaba cu lumina și tehnic și artistic. Cum funcționează pelicula în relație cu lumina, cum stă treaba cu compoziția, să montez din filmare și să găsesc foarte repede punctul de stație. Era o lume în care puteam face orice.
Tata era un fel de prinț năzdrăvan care făcea totul posibil. Vedeam de la vernisaje de pictură, la fabrici de metalurgie, de la olărit la studiourile și holurile TVR unde mergeam cu el când își prelucra filmele. Acolo dădeam de prezența Angelei Similea sau altor staruri ale vremii și îmi amintesc că nimeni de la școală nu mă credea când povesteam. Dar era și drastic atunci când era pe teren și eu trebuia să recționez repede, să îi prevad mișcările, nevoile la filmare, să îl înțeleg prin semne și în general trebuia să gândesc.
Maturizarea odată cu arhiva familiei
Nu cred că am fost foarte conștientă de ea, în sensul că ea făcea parte din viața mea, normal. Acasă se filma și fotografia. Eu developam, pregăteam chimicalele pentru laborator, făceam diverse comenzi de fotocopiere. Deci practic am crescut cu arhiva. Că faceam parte din ea, am realizat târziu, în timp ce făceam ”Timebox”.
