Noi nu vom imbatrani niciodata. Asta e adolescenta. Refuzul inevitabilului. Al certitudinilor adultilor care deja au pierdut. Traitul cu toate celulele. Iubirea fara plasa de siguranta. O perioada prea scurta de timp in care copiii se pregatesc sa devina adulti. Anii in care frumusetea doare. Unele lucruri nu se schimba. Si oricare ar fi anul, nimeni nu intelege adolescentii. Si ei nu se la intelesi. Dar poate ar trebui sa iesim din poezie si sa incepem sa vorbim si sa ne ascultam. Poate, in 2019, de ce nu? sa incepem sa ne intelegem. E un pas facut de cartea „Relatiile adolescentilor din Romania si ce spun ele despre noi”, lansata recent de Fundatia Friends For Friends.
In 120 de pagini, cartea cuprinde rezumatul unui proiect ambitios, derulat in ultimii trei ani, despre care am scris in mai multe randuri la IQads. Pe parcursul In a Relationship, 25.000 de tineri din Romania au fost consultati despre felul in care comunica in relatii, nevoile pe care le au si asteptarile lor de la ideea de cuplu. Din discutiile cu ei a iesit aceasta carte, disponibila online in schimbul unei donatii.
In intampinarea ei, patru ambasadori In a Relationship, Monica Jitariuc (The Practice), Andrei Stupu (Ziua Mintzii), Hanny Bratu (Fun Ideas) si Beatrice Galatanu (My HR Lab) povestesc despre adolescenta lor. Despre promisiuni, examene, chiul, dileme, anxietati, neintelegere. Despre adultii care sunt acum, adolescentii din 2019 si drumul pana aici.
Monica Jitariuc: Imi doream ca lumea sa ma asculte si sa ma ia in serios
Monica Jitariuc in clasa a 12-a
Adolescenta mea a fost mai putin obisnuita – de la 14 ani am venit de la Sighisoara la Bucuresti, la liceu. Scoala Centrala, fosta de fete. Am locuit in liceu, la internatul cu pedagoga de zi si de noapte, de la etajul scolii. Este o superba cladire desenata de Ion Mincu. Zona Icoanei, superb! Am fost pe de-o parte tare norocoasa in cei patru ani de liceu. Drumurile mele erau spre Institutul Francez, prin Parcul Icoanei si Ioanid, Piata Amzei pentru ridichi (I love ridichi very much) si Biblioteca Sadoveanu pentru carti.
Primul lucru care imi vine in minte: Camera de camin (38 de fete eram in camera-vagon-pension) de la Scoala Centrala, Bucuresti. Aici, in scoala mi-am petrecut cei patru ani de liceu. Eram foarte preocupata sa citesc. Nici nu prea stiam ca poti face altceva. Imi doream ca lumea sa ma asculte si sa ma ia in serios.
Eu cred ca adolescentii sunt cei mai misto oameni din lume! Cred mult in adolescenta ca perioada formatoare cu o greutate parca mai mare decat alte perioade ale vietii. Cand gandurile, trairile si sentimentele sunt ca niste fulgi de nea din sclipici intr-un glob de cristal foarte tare agitat in prealabil, asezarea lor este cel mai frumos spectacol. A se agita din nou dupa asezare.
Andrei Stupu: Am fost un adult precoce
Ma gandesc la imagini. Imagini care vin si pleaca in si din mintea noastra. Imagini despre ceilalti, despre noi, despre viata, e un film care se deruleaza rapid si uneori asta te face sa te simti confuz. Nu stii sa interpretezi si sa internalizezi toate simbolurile, ti-e greu sa nu le judeci si sa nu crezi ca spun direct ceva despre tine.
Imaginile copilariei devin blur si incepi sa mazgalesti tu niste portrete cu tine in viitor, dar habar nu ai daca e ce vrei tu sau ce vor ceilalti, asa ca derulezi in continuare filmul si incerci sa alegi pana la urma un top de reprezentari fericite despre tine si locul tau in lume. Totul va fi bine, iti spui, si te arunci cu capul inainte in tot ce vine spre tine. Cam asta e adolescenta.
Ce fel de adolescent am fost: Provocator de ravagii intelectuale si estetice, prea decent, prea autocontrolat si cumva impostor. Pentru ca am fost intotdeauna vazut mult mai in varsta decat eram de fapt prin prisma experientelor de viata pe care le avusesem deja la o varsta frageda.
Am fost un adult precoce, dar nu stiu cat de mult m-a ajutat asta, adica profesional da, clar, dar personal am sarit peste niste crize ale varstei si peste niste nopti nebune si explorari senzoriale. Sper sa nu sara din trecut in viitor si sa ma ia prin surprindere. Am niste datorii, sper sa le achit cumva.
Tot ce imi doream si imi doresc este sa cunosc. Sa cunosc lumea, viata, aspectele deopotriva pozitive si negative ale Universului. Am citit si citesc mult. Nu mai am pretentii de la altii si nu am avut nici in adolescenta, iar asta m-a scutit de o groaza de dezamagiri. Las timpul si spatiul sa se intample si lucrez continuu la perceptia mea asupra lor.
Cum sunt adolescentii de acum: In fix toate felurile. Stralucitori, opaci, geniali, intarziati, competenti, analfabeti functionali, junkies, filosofi si impostori. Au fost si vor fi mereu asa. Cat timp lumea va imbatrani. Ce e un pic mai cu mot la zeti e ca se digitalizeaza mai usor, dar nu mai performant neaparat.
Sunt un pic mai vorbareti si increzatori in sine, dar mai depresivi si mai lenesi. Altii sunt dati naibii de misto si multi plutesc intr-o mare de confuzie asumata si de care devin dependenti pentru ca asta ii scuteste sa afle cine sunt pe cale sa devina. E nevoie de lumina in mintile lor. Va patrunde cumva acolo, mai devreme sau mai tarziu.
Si sa nu uitam, avem in jurul nostru oameni de toate varstele care nu au trecut de adolescenta, care sunt niste copii nevazuti si mereu victime sau agresori, carand traume neintelese. Sunt vulnerabili fara sa recunoasca si de ei mi-e cel mai mila.
Hanny Bratu: Adultii mi se pareau un alt univers
Anul acesta pe 6 decembrie, aniversez 30 de ani de la majorat. In week-end ma voi duce la majoratul verisoarei copiilor mei. Este o perioada in care mi-am adus aminte destul de des de propria mea adolescenta.
Trei lucruri imi vin in minte cand ma gandesc la acea perioada: vise, distractie si iubire. A fost perioada marilor vise si planuri de viitor – “ce te faci cand o sa fii mare?”. Desi eram pe vremea regimului comunist, pentru noi nu prea conta asta. Consideram ca puteam sa ne alegem orice meserie, sa facem orice fel de planuri.
Eu voiam sa fiu actrita – in timp ce mama voia sa ma dea la Stefan Gheorghiu, sa ma inscrie in partidul comunist si sa ma faca nomenclaturista. Prietenele mele voiau sa calatoreasca, sa se marite cu actori celebri, sa fie designeri vestimentari sau sa faca tot felul de meserii.
Dar mai presus de toate aceste lucruri, erau planurile de distractie. Toata ziua ne amuzam: faceam farse la scoala, chiuleam si mergeam in Piata Sfatului din Brasov unde ne intalneam cu cei din alte licee, mergeam la discoteca si la chefuri. Si da, ne uitam dupa baieti, visam la marea iubire plina de romantism si pasiune. Si cand reuseam sa o obtinem, eram in al noualea cer.
As zice ca am fost un adolescent normal; nu eram foarte cuminte dar nici nu puneam probleme foarte mari. Imi doream tot timpul sa cresc, sa fiu un adult sofisticat, admirat, sa fac lucruri marete. Traiam in filme si in carti: cand eram Scarlet O’Hara, cand Rebecca a lui Daphne du Maurier sau Milady de Winter din Cei Trei Muschetari.
Adultii mi se pareau un alt univers, o alta planeta: erau ei si eram noi. Oamenii de 30 de ani mi se pareau cumplit de batrani… ironic, nu? De la ei, cel mai mult imi doream sa inceteze cu dualitatea in care traiau si sa inceteze sa incerce sa ne bage si noua in cap acelasi lucru. Am urat de la inceput vorba “capul plecat sabia nu-l taie”, care era mantra tuturor in regimul comunist. Daca nu prindeam revolutia chiar la 18 ani, nu stiu cum ar fi fost evolutia mea; ma voi intreba intodeauna daca as fi ajuns nomenclaturista cum voia mama sau daca as fi gasit resortul interior sa lupt pentru libertate.
Ii privesc pe adolescentii de astazi ca pe copiii unui alt univers, un fel de extraterestrii cu corpuri umane. Mi-a placut mult denumirea de neo-umani folosita de Michel Houellebecq in cartea sa “Posibilitatea unei insule” si ma duc cu gandul catre acele personaje cand ma gandesc la adolescenti.
Imi dau seama ca datorita faptului ca sunt nativi digitali si ca traiesc in aceste timpuri dominate de transformari nemaiintalnite pana acum (migratie, criza climatica, inteligenta artificiala, biotehnologie, etc. etc.) modul lor de a se raporta la lume este foarte diferit fata de al nostru. Nu-mi place sa-i judec ci mai degraba imi place sa fiu in preajma lor, sa incerc sa-i inteleg si sa invat de la ei. Pentru mine, este o forma de a-mi mentine tineretea si energia proprii.
Beatrice Galateanu: Hahaiala, stima de sine scazuta, dileme de viata, explorare
Sunt cateva cuvinte pe care le asociez cu adolescenta gandindu-ma la momentele mele din perioada aia: gasca, hahaiala, examene, stima de sine scazuta, dileme de viata, explorare. Eu am fost o adolescenta corect-introverta, in sensul in care nu am ridicat mari probleme in scoala si am fost persoana care mereu era placuta in orice anturaj. Mi-am facut prieteni destul de usor din toate categoriile sociale, asta si pentru ca imi placea sa inteleg universul fiecaruia dintre ei si ii ascultam, ii intelegeam. Insa in mare adolescenta mea a fost despre prietenii “underdogs”, cei cu care vorbeam despre cele mai neplacute realitati ale vietii noastre private, cei care ma rugau sa dorm la ei ca sa nu aiba inca o noapte de violenta in familie.
Pe vremea aceea visam sa devin psiholog sau ceva prin marketing, desi eram la un liceu vocational - de muzica. Am simtit intotdeauna ca am un potential neexplorat, insa nici ai mei si nici profesorii nu au stiut cum sa vorbeasca cu mine. Din pacate am simtit ce profesorii nu incearca sa vada dincolo de standardele unei biocratii: sistemul de notare si participarea la olimpiade.
Imi doream sincer ca adultii din viata mea sa uite ca printr-o minune expresiile care ne-au tocat adolescenta: “nu esti in stare sa…..”, “da de ce Xulescu poate si tu nu….”, “branza buna in burduf de caine….”, “m-am sacrificat pentru voi….” si multe altele care nu faceau decat sa iti creasca neincrederea in tine.
In ultimii 4 ani m-am implicat in proiecte de voluntariat si am lucrat cu adolescenti pentru ca am vrut sa ii inteleg si pentru ca mi-a fost teama sa nu ajung sa zic “astia nu sunt in stare de nimic, pe vremea mea…".
Adolescentii de azi nu mi se par extrem de diferiti fata de cei din generatia mea (sunt nascuta in ’84). In sensul incare simt ca au aceleasi nevoi: sa fie intelesi, sa simta ca apartin, sa fie iubiti, sa nu fie judecati aspru. Au nevoie si ei de cineva care sa le dea incredere in ei.
Mi-e totusi clar ca adolescentii de azi traiesc un alt context, au acces la social media, e multa informatie online si e mai greu de triat ce e adevarat sau fals. Revange porn-ul exista si pe vremea noastra, dar sub o alta forma. Gaseai scris cu maker-ul in toalete, se plimbau biletele prin clasa. Insa una este sa ai o poza sau video direct cu colega de clasa, alta este sa vezi un text care doar iti lasa imaginatia sa construiasca sau sa deconstruiasca adevarul.
