Agonia ursului din Harghita pe care am urmarit-o neputinciosi ne-a pus, din nou, fata in fata cu lipsa de instrumente ale statului.Cand vine vorba despre fauna salbatica, cei mai multi dintre noi ne ghidam inca dupa niste concepte invechite, care mai mult ghicesc comportamentul animalelor, din interactiunile pe care acestea le au cu oamenii. Cand, de fapt, viata adevarata a animalelor salbatice se petrece inafara putinului contact pe care il au cu oamenii, viata care e restransa tot mai mult de influenta umana asupra habitatului lor.
Centrul pentru Reabilitarea Faunei Salbtice a aparut in 2006, cand o fosta gradina zoologica a fost trasnformata intr-un spatiu in care animalele ranite sunt ajutate sa se refaca si, odata insanatosite, sunt reintroduse in natura. E una dintre putinele initiative din tara care se ingrijeste de aceste animale si care incearca, ajutati de tehnologie, sa le inteleaga complexitatea comportamentului. Cosmin Stinga e președintele centrului, iar alaturi de el lucreaza o mana de specialisti, a caror pasiune uneori trebuie sa tina loc și de fonduri, de multe ori insuficiente pentru necesitatile Centrului. Pentru ca inca nu intelegem nevoile reale ale acestor animale, deci nici cum anume le-am putea ajuta.
2006. Focsani
Un mic oras de provincie in care o mana de oameni de la Asociatia pentru Conservarea Diversitatii Biologice si Agentia de Mediu implementau un proiect pentru conservarea ursilor, lupilor si rasilor din zona montana. Si pentru ca ne pricepeam la ursi, administratorii gradinii zoologice de la acea data ne tot chemau sa ingrijim si ursii (3 la numar) care salasluiau de mult timp acolo ca piese de expozitie.
Vai de mama ei de gradina zoologica! Custi mici, ruginite, mancare ioc, tratamente nici atat. Intre timp, din 2007, gradinile zoologice se inchid una cate una pentru ca asa spune legea, care nu mai permite sa tii animale in spatii neadecvate. Preluam noi insa in graba acareturile, cream repede spatii mai bune si iata ca in 2007 transformam acea veche gradina zoo intr-un veritabil Centru pentru Reabilitarea Animalelor Salbatice, primul din tara la acea vreme.
De ce am facut asta? Pentru ca oamenii din regiune incepusera sa se prinda ca ne pasa de animale si chiar daca nu aveam nici timp, nici bani, ne aruncam cu toata inima inainte pentru a lua cate un pui de pasare, un caprior si chiar pui de ursi pentru a-i salva.
Echipa centrului
Fara oameni mari la suflet nu poti face nimic . Dar noi am transformat zicala aia cu „sa faci din rahat …bici!” in adevar. Suntem destul de multi, unul mai pasionat ca celalalt: doctor veterinar, tehnicieni, voluntari tineri, dar si aproape cea mai experimentata echipa din tara in domeniul conservarii faunei salbatice. Ca sa ma laud putin: din 14 oameni, 6 au doctorate terminate (2 pe lupi, 1 pe urs, 1 pe pasari, 1 pe vidra si 1 pe arii protejate), iar restul au o experienta de peste 15 ani in implementarea unor proiecte dedicate conservarii faunei salbatice.
Ne-am zbatut sa facem rost de mancare - ne-am milogit pe la toate magazinele mari sa ne dea produse expirate, paine veche, paie si lucerna si asta ne-a unit. Ne-a facut sa ne indarjim pentru a creste si a face rost de echipamente si oameni. Zi dupa zi am crescut ca echipa, dotari si numar de animale salvate.
O zi normala
Gelu, tehnicianul Centrului ajunge la ora 8 si incepe rutina zilnica: verifica fiecare pacient, incepe sa-i hraneasca, sa le puna apa, asternut, sa puna mancare in hranitoarea pentru pasarelele salbatice. Asta pana cand veterinarul George Vlad isi face tura de verificare pentru tratamente si schimbat bandaje, daca este cazul.
Restul stau cu ochii tinta pe monitoarele de la sediu, de unde putem sa vedem online fiecare cusca, fiecare animal, toata ziua. Asta pentru ca nu vrem sa stam pe capul animalelor sa le stresam sau sa le obisnuim cu prezenta si apropierea oamenilor. Vrem doar sa se intoarca tefere in natura: si la minte si la trup.
O zi agitata
Atunci cand intervenim pe teren sa preluam cazuri dificile: un ursulet calcat de tren pe laba din fata iti da multa bataie de cap - de la salvarea lui de sub tren si pana cand il vezi operat si linistit pe un pat de paie. Un caprior atacat de caini este iarasi o actiune in care mergem rapid si multi, pentru ca nu e usor.
Cu pasarile mici e alta poveste, pentru ca trebuie hranite din 2 in 2 ore si asta te cam face sa-ti pierzi noptile. Dar ce e mai frumos decat atunci cand vezi peste 3-4 luni cum incep sa zboare? Poti tu sa masori acea bucurie?
Servicii paralele, fundraising si o mana de ajutor de la comunitate
Avem noroc ca suntem multi si priceputi, si asta face ca altii sa aiba nevoie de serviciile noastre. Asadar, muncim mult pentru a face altora tot felul de documentatii sau studii stiintifice necesare managementului unor arii protejate sau a unor specii. Din acele servicii, punem deoparte grosul banilor necesari pentru Centrul de Reabilitare.
Si asta nu este tot. Am tot incercat, si am mai si reusit sa scriem cateva proiecte care ne-au ajutat zdravan sa ne dotam si sa facem Centrul mai eficient. Un proiect pe fonduri de la PHARE, altul de la Ambasada Olandei, Telekom, recent de la MOL Romania si Fundatia pentru Parteneriat. Si au mai fost si finantatori privati, putini e drept, care au pus umarul sa ne ajute: Dr. Reddys si Fundatia Micu .
Facem si fundraising prin aplicatia Doneaza cu PAGO si prin TEAMING. Ca exemplu, luna asta am strans aproape 1400 ron. Prea putin pentru cat ne trebuie si ne doare tare mult ca nu reusim sa strigam ca avem nevoie de ajutor. Pana la urma, acest Centru de Reabilitare este ca un spital la care vin toti cei care au nevoie de ajutor. Nu e vorba doar despre barza din Vrancea sau caprioara din Focsani. Sunt animale de care te bucuri si tu si copilul tau, dar se bucura si turistul din Fagaras sau din Brasov atunci cand o vede libera pe camp.
Comunitatea ne ajuta si ea cu ce poate, in general cu mancare (cereale) si cate un balot de lucerna, iar multi tineri vin sa ne ajute ca voluntari.
Ce stim, de fapt, despre fauna
Am avut sansa, fondurile si priceperea sa lucram in multe proiecte dedicate monitorizarii animalelor salbatice (ursi, lupi, rasi, vidre, cerbi si pasari), in care, cu ajutorul tehnicilor moderne cum ar fi tehnologia satelitara de ultima generatie, am putut sa intelegem cum se misca in natura aceste animale.
Si cum sa nu ramai uluit cand din carti romanii stiu ca ursul traieste intr-un teritoriu mic de circa 10 000 ha si tu vezi, perplex, descarcand colarul cu transmitere satelitara pe care l-ai montat acum un an la gatul unui urs, ca a strabatut vreo 200 de km, a trait in 4 judete, in vreo 35 de localitati si s-a perindat de la deal la vale si de la afinisuri la porumb, dupa cum a vrut el.
Sau cum sa nu ramai mirat atunci cand sistemul video on-line, montat la gura unui barlog de urs, iti arata cum si cand a fatat ursoaica cei doi pui si iti dovedeste ca nu a plecat de langa pui pana la sfarsitul lunii mai. Iar oamenii stiu ca pe 2 februarie, ursul scoate capul din barlog ca sa iasa afara.
E clar ca odata cu avansul tehnicii moderne intelegem ca nu stim mai nimic despre animalele salbatice. Si daca noi nu stim corect, atunci oamenii prost informati ce sa mai creada? Este, deci, timpul ca oamenii sa aiba acces la informatii corecte, bazate pe cercetari, iar vechile povesti scrise de oameni buni, dar limitati tehnic, sa ramana amintire a timpurilor in care Pamantul era inca plat.
Ingrijirea animalelor salbatice
Nu credem ca Romania este inca „coapta” la capitolul grija fata de animalele salbatice, dar stim ca suntem pe drumul cel bun, cel putin in cazul generatiilor mai tinere care sunt foarte implicate pentru fiecare caz in parte. Multi oameni nu inteleg de ce trebuie sa cheltui atatia bani si sa muncesti zeci de ore ca sa salvezi o cioara! Multe ciori ajung la noi lovite, batute cu pietre sau ranite in diferite situatii. Incercam sa le tratam chiar daca cerul este plin cateodata de astfel de pasari, si chiar daca cateodata fac mari necazuri primariilor, cand gainatul lor ajunge pe bancile din parcuri si pe sepcile trecatorilor.
Sa ingrijesti un animal care are nevoie de priceperea, de compasiunea si de logistica ta – credem ca asta inseamna sa ai umanitate. Iar noi chiar ne luam aceasta latura in serios.
Om / vs/ fauna
Dintre activitatile oamenilor care influenteaza cel mai puternic traiul animalelor salbatice, se numara: defrisarile si omniprezenta activitatilor silvice in orice colt salbatic de natura; balastierele si constructiile hidrotehnice; vanatoarea si gestionarea stupida a faunei salbatice careia vanatorii i-au pus simplu numele de „vanat”; drumurile care strabat paduri si nu au montate semne sau sisteme de limitare a accidentelor in zone de trecere folosite de animale.
Vinovati de schimbarile din habitatul natural
In fiecare zi suntem din ce in ce mai prezenti in viata salbaticiunilor. Ca simpli drumeti, ca taietori de lemne, culegatori de ciuperci sau ciobani, animalele sunt inconjurate de noi, de oameni. Si cand, an dupa an, mai facem cate o partie de schi sau cate o transalpina de pe care uitam sa ridicam gunoaiele, atunci e clar ca animalele devin mai tolerante si mai apropiate de om, si asta nu e bine.
Ce sa facem? Sa ne luam gunoiul cand mergem in padure, sa le mai lasam si animalelor cate un colt de padure fara trasee turistice sau partii de schi, sa cerem statului si autoritatilor sa fie mai vigilenti cu cei a caror datorie e sa se ocupe de paduri si de animalele salbatice.
Un urs a agonizat ore in sir pe marginea unui drum
Nu am esuat noi ca oameni ci statul si coruptia, slabiciunea institutiilor si delasarea, fuga de responsabilitate si angajarea pe pile. Noi stim ca Jandarmeria are o lege care o obliga sa aiba arma de tranchilizare, sa aiba veterinar, sa aiba tot ce-i trebuie pentru a nu lasa un animal in mijlocul drumului 18 ore. Dar nu a facut nimic din tot ce trebuia sa faca: nu tu arma de tranchilizare, nu tu substante, nu tu doctor, nu tu cusca.
Cazuri de acest gen sunt multe si cateodata se termina mai bine si mai usor, depinde de oamenii de la fata locului care nu mai asteapta legi si norme, sau ca statul sa se inzestreze si perfectioneze. Asa am facut si noi acum vreo 3 ani cand la un caz similar petrecut pe o cale ferata, am venit, am tranchilizat ursul, l-am dus la noi la Centrul de Reabilitare, l-am operat si l-am tinut un an pana a crescut mare si puternic pentru a reveni in padurile din Carpati, mandru purtator al unui colar GPS. Ce-i drept doar in trei picioare, dar apt sa supravietuiasca bine mersi. L-am numit, pentru abilitatea lui, „5 picioare”.
Ca astfel de cazuri să nu se mai repte
Ar fi nevoie de oameni implicati, de un guvern care sa inteleaga ce menire are si de constientizarea faptului ca Romania este o tara plina de natura si ca nu avem alta sansa de a creste sanatos, decat daca respectam natura si darurile ei.
Nu sunt necesare decat cateva investitii minime in echipamente de tranchilizare, in perfectionarea unor echipe de interventie (macar o echipa la doua judete) si de o retea bine pregatita de Centre de Salvare si Reabilitare ca al nostru din Vrancea, sau cel din Brasov, de la Zarnesti.
Educarea publicului
Incercam sa educam prin puterea exemplului, spunand oamenilor simplu ce facem. Pliante, postere, tricouri si sepci facem cu miile, ca asa e cerinta, dar succesul vine greu, odata cu educarea in regim „de autoservire” a oamenilor carora le pasa.
Initiative similare
WWF Romania, Sanctuarul de ursi de la Zarnesti, Leonardo Bereczky care creste la Balan pui de ursi orfani, si prietenii de la Visul Luanei din Bucuresti sunt numai cativa dintre cei mai buni coechipieri ai echipei de salvatori.
