De cativa ani, a lasat productiile fancy pentru a se concentra mai mult pe societate si problemele ei. Cel mai recent proiect al ei, Mobilementary, a implicat lucrul pe film documentar cu elevii de la sate, si am zis ca ar da bine sa mapam traseul ei dinspre periferie spre centru, plecand de la societatea vazuta de micii regizori.
Ultima perioada din goana regizoarei Carmen Lidia Vidu s-ar traduce prin teatru multimedia, premiere la festivaluri importante in afara tarii, proiectii pentru festivalul Enescu, exercitii de film la sat si oras si o piesa in lucru despre Revolutia din '89. Ca sa descopere si sa puna in scena altfel de topicuri, cu focus pe problemele locale, dezbracate de estetica inutila.
Jurnal de Romania a fost gandit ca un spectacol de teatru despre cum e Romania in realitate. O Romania mai putin turistica si mai putin televizata. Vreau sa stiu daca cei din generatia mea isi permit o alimentatie sanatoasa, daca au o relatie echilibrata in familie, daca au o relatie onesta cu religia, daca isi cunosc sexualitatea, a explicat Carmen Lidia Vidu
Daca vrei sa afli tot ce face si pe unde se joaca spectacolele ei o poti citi la carmenlidiavidu.com, dar cel mai mult cred ca s-ar bucura sa ajungi la teatru.
Povestea Mobilementary
Colaborez deja de doi ani cu Carmen Corbu. Ea a vazut ca sunt implicata in zona asta de teatru documentar. Am descoperit documentarul la Sibiu la Astra Film Festival, care e un festival international important de film documentar. Mi-am zis ca daca documentarul are acest hype in momentul asta, daca lumea a prins gustul acestor investigatii inteligente, de ce sa nu incercam si in teatru.
Nu e chiar usor. Publicul de teatru e diferit de cel de film, are alte asteptari. Carmen Corbu a observat cautarile mele in zona asta de cercetare, care inseamna social, politic, antropologic la un loc si m-a rugat sa colaborez cu ea pentru exercitii de film documentar in liceele din Bucuresti. Dupa ce am terminat povestea cu liceele capitalei, am inceput sa facem aceste exercitii si in satele din Romania, pe perioada verii. Ea a ales satele din Vrancea, Olt, Sibiu si Maramures. E un parteneriat pe care l-am facut pentru prima oara si prin el am descoperit perspectivele unei generatii foarte tinere din Romania. Experienta a fost ampla si onesta.
Cum puteau afla elevii de program
Prin profesori. Ne-am suprapus cu evenimentele de la Caracal, ceea ce insemna o presiune fantastica in colaborare cu copiii. Orice strain era privit cu mai mare suspiciune. Primul curs era unul de prezentare. Ma ofeream drept model, ma prezentam, spuneam ce relatie am cu parintii, cu orasul, cu munca, ce minusuri am in viata, unde mai am de lucrat, unde ma mint, unde am evoluat, apoi erau copiii invitati sa-si spuna povestea. Din prezentarea lor identificam subiectele pe care puteam sa le folosesc dupa aceea in exercitiile lor de film documentar. Si spuneam, ok, tu o sa vorbesti despre biblioteca, tu o sa vorbesti despre parintii tai care au plecat, tu o sa vorbesti despre faptul ca traiesti si te gospodaresti numai cu barbati in casa, cu unchiul, fratele si tatal. Era un exercitiu de documentare pe bune. Ei se prezentau si pe loc alegeam subiectul. Ii invatam pe copii sa vorbeasca si sa puna intrebari.
Generam tipul asta de discutii, ii lasam sa se prezinte, dupa care ii rugam pe cei din jurul lor sa vina cu un set de intrebari, ca sa dezvolte si mai mult povestea. Ideea era sa-l cunoastem pe celalalt, sa ne definim in raport cu comunitatea, sa nu-l mai judecam pe cel de langa noi. Sa nu mai radem ca unii baieti sunt mai efeminati, mai slabi, mai grasi, ca nu au parinti, ca au fost abandonati, iar din setul asta de dialog, intrebare – raspuns, incepi sa nu-i mai judeci. S-a nascut chiar atmosfera de echipa, ca intr-o trupa de teatru sau un band muzical.
Cum arata o zi de lucru pe platoul rural
Varia. Puteam urca in masina cu 3-4 copii si incepeam sa filmam din fata casei lor, apoi mergeam la scoala sau in diverse locatii dorite de ei. Pe drum ne opream si luam interviu oamenilor care ne dezvoltau subiectul. Un simplu exercitiu documentar se transforma intr-un exercitiu comunitar, participa la el tot satul. Filmam tot ce prindeam: pe primar, pe profesor, pe vecin, targul, biserica, cimitirul, animalele. Ne opream si analizam, discutam. Se lega o atmosfera de dialog. Eram dinamici si flexibili. Discutam structura si apoi impovizat in functie de ce gaseam in sat si pe drum.
Filmele din proiect au fost filmate exclusiv cu telefonul mobil?
Da, asta era ideea proiectului. In ziua de astazi toata lumea are telefon mobil. Copiii filmeaza zilnic si au exercitiul comunicarii video. Telefonul e un obiect prietenos si te invita sa ai o relatie prietenoasa cu subiectul filmat. Multe din scurtmetrajele documentare au fost peste asteptari tocmai fiindca s-a pastrat cadrul normal al vietii lor. I-am invitat pe copii sa ne conduca in viata lor prin intermediul telefonului mobil. Am aflat multe detalii sensibile.
Echipa
Carmen Corbu s-a ocupat de gasirea banilor, de gasirea locatiilor, de coordonarea copiilor, de aprobarea parintilor si a profesorilor. Apoi interveneam eu, conduceam interviurile, gaseam temele si impreuna cu ei fimam. De multe ori ii luam pe unii copii sa participe la filmarile celuilalt, sa inteleaga, sa puna intrebari, sa simta ca fac parte dintr-un exercitiu documentar amplu.
Infrastructura rurala
Dupa ce le-am editat aici in Bucuresti impreuna cu un colaborator francez, Julien Javions. El le-a facut si fotografii copiilor si asta le-a placut foarte mult. S-a jucat cu ei. A facut “deschiderea”... Filmele sunt urcate pe o platforma online unde se pot viziona si au fost proiectate aici in Bucuresti.
Prin sate, oamenii sunt interesati, dar nu vor sa-i deranjezi. Copiii isi vad de scoala dar au si multa munca de facut acasa, in gospodarie. Te strecori cu aceste exercitii prin programul lor plin. In unele sate exista camine culturale si acolo se practica dansuri populare, cursuri de vioara, teatru, evenimente care aduna toata comunitatea. Se pot proiecta filme si se pot naste discutii. Trebuie totusi sa spun ca satul isi cauta o noua identitate. E un subiect amplu care merita dezvoltat intr-o discutie aparte.
Despre ce e vorba in filmul Sat, unul din cele castigatoare?
Premiul a fost acordat de un juriu format din studenti la sociologie, la antropologie, elevi de liceu si din profesionisti ai domeniului. Nu am vrut sa intervin in jurizare. Andreea Iasmina Dantis a fost marea castigatoare. Ea traieste foarte departe de satul in care studiaza. Familia ei are o ferma cu capre si alte animale. Iasmina ingrijeste animalele. I-am propus sa faca un film despre ferma ei, dar ea a preferat sa isi aleaga un alt subiect. Spunea ca nu foarte departe de casa ei e casa unde Stefan cel Mare s-a adapostit la Baba Vrancioaia. Am vrut sa aflu mai multe despre aceasta poveste, de ce o impresioneaza asa mult. Nu am reusit, dar la finalul intalnirii m-a rugat sa stam de vorba in particular. Frica ei era ca lumea sa nu rada de ferma ei, de capre, de viata ei la tara. M-a emotionat si mi-a parut rau ca exista rusinea asta in unii copii. Iasmina s-a intrecut pe ea. A reusit sa imbine tema aleasa de mine cu cea aleasa de ea si m-a fermecat. A filmat tot. Cum ia autobuzul, cum se ocupa de capre, casa Babei Vrancioaia. A iesit un film documentar in adevaratul sens al cuvantului A vorbit despre parinti, animale, fratii ei, despre scoala, foarte pitoresc si consistent.
Ce-i intereseaza pe copiii de la sate
Diferenta dintre baieti si fete. Un pusti, care a luat si el premiu, unul din cei mai apreciati de fapt, a facut filmul “Prieteni”. A invitat baietii lui din gasca sa discute despre fete, despre sport, teme, relatii, pofte si multe alte subiecte. Au vorbit pe sleau ce gandesc ei despre fete. Arata cum traiesc si analizeaza baietii de 14, 15, 16 ani viata sexuala, amoroasa, emotionala. Apoi sunt si povestile clasice care-ti prezinta activitatile rurale de la cosit, animale etc.
Cum se vede satul prin ochii acestor documentare
Documentarul se vrea personal si totusi obieciv. Pui camera si nu intervii. Onestitatea nu e niciodata pe pozitiv sau negativ. E despre simtit, gandit, analizat si prezentat ca atare. E adevarat ca nu mi-au iesit multe materiale in Sibiu, in satul Bazna, unde problemele sociale sunt dureroase. Zona e idilica, copiii sunt superbi, dar sunt si multe probleme tinute in ascuns. Acolo am incercat sa fac niste documentare cu tenta sociala, sa arat rani din viata lor, dar recunosc, nu am reusit.
Te vezi colaborand cu unii din pusti si mai departe in piesele tale?
Uite ce mi s-a intamplat. De multe ori am impresia ca proiectele sunt facute ca sa-si ia “proiectantii” banii si nu pentru implicare sociala. Dar in vara asta s-a intamplat ceva ciudat. In timp ce ma certam in capul meu cu cei care se prefac implicati social, cu cei care pretind ca realizeaza proiecte educationale dar in realitate e doar o modalitate de a face bani, mi-am luat cainele ca sa facem o plimbare in Cismigiu si ca sa ma linistesc. Pe drum ma bate cineva pe umar, “Doamna Carmen, doamna Carmen!”. Era unul din liceenii de aici cu care lucrasem cu un an in urma. M-a oprit ca sa-mi spuna ca in urma cursului de film documentar si-a convins parintii sa-l lase sa dea la facultatea de Antropologie. Eu nici nu-mi aduceam aminte ca am folosit acest cuvant in fata liceenilor. Parintii ar fi vrut sa-l dea undeva in afara, dar el a vrut sa dea la Antropologie pentru ca i-a placut exercitiul facut impreuna. A vazut in facultatea asta o deschidere spre umanitate. El e un prim exemplu pe care-l am, i-am schimbat directia prin natura discutiei si printr-un exercitiu cinematografic. Daca voi colabora sau nu cu ei, e greu de spus. Altul spunea ca nu a mai vazut niciun film documentar de cand a lucrat cu noi. Unii nu insista mai departe.
Cu ce revelatii ai ramas
Eu as vrea sa fac mai multe. As vrea sa ma axez nu neaparat pe sate, dar pe o parte a Romaniei care a parasit tara. Suntem a doua tara dupa Siria ca nivel de emigranti, se pleaca masiv. Asta inseamna ca daca vreau sa arat o imagine a Romaniei, imi dau seama ca mare parte nu mai e aici. Ar trebui sa mergem sa vedem cum arata Romania romanilor care au plecat din tara. Un astfel de proiect cred ca e necesar Acum. Dar nu ma pricep sa obtin fonduri pentru o asemenea productie.
Un sfat pentru tinerii de la sat care ar vrea sa faca film
E foarte greu sa dau sfaturi. Am stat de vorba cu ei si i-am intrebat in primul rand ce vor sa faca mai departe, daca vor scoli profesionale, facultate, sa ramana sau sa plece. Singurul sfat pe care-l pot da este sa aiba o relatie personala cu viata. Atunci incepi sa dezvolti in tine lucruri, sa-ti asumi religia sau familia ta. Pentru ca de foarte multe ori in zonele defavorizate din tara, mascam micimile noastre, preferand o cultura a show off-ului. Sa demonstram ca suntem bine.
Si cred ca asta e principalul lucru pe care l-am repetat in exercitiile de la sat: cum e cu adevarat? cum e cu vaca? cum e cu oaia? cum e cu mama? cum e cu scoala? cum e cu feminitatea? cum e cu sexualitatea? etc. Sa ne asumam si sa intelegem lucrurile. Pentru mine asta e principalul lucru. Daca, pe urma, cand ajung mari, nu-si mai bat nevasta sau copiii, ies la vot, cer explicatii, argumenteaza, muncesc, cer drepturi, pentru mine asta e de ajuns. Incerc prin asta, nu sa creez noi profesii, ci sa insanatosesc o societate, pornind de la cei tineri si stiu ca se poate face asta. Iar cinematograful e doar o unealta.
Cum se discuta despre feminism la sat
Chiar e tema unuia dintre documentare. Noi am fost chiar langa Caracal sa filmam, iar la o saptamana dupa ce am plecat s-a intamplat evenimentul. Mi s-a parut foarte puternic. Au fost doar discutii: de ce femeile se comporta asa? mama mea nu poate sa faca ce face tatal tau? Au inceput de la clisee, iar usor s-a transformat intr-un dialog. Dar repet, nu am intervenit cu nimic, in afara de faptul ca am vrut sa fie premiat curajul celor care depasesc anumite clisee.
Jurnal de Romania
“Jurnal de Romania” este un proiect care in momentul asta are 3 spectacole. Jurnal de Romania – Sf. Gheorghe, Constanta si Timisoara, la Teatrul German. Are si 2 scurtmetraje si o expozitie. Dar el a fost gandit ca un spectacol de teatru despre cum e Romania in realitate. O Romania mai putin turistica si mai putin televizata. Vreau sa stiu daca cei din generatia mea isi permit o alimentatie sanatoasa, daca au o relatie echilibrata in familie, daca au o relatie onesta cu religia, daca isi cunosc sexualitatea. Au fost multe intrebari. “Jurnal de Romania” s-a nascut din dialogul meu cu actorii. E un proiect despre Celalalt. Mi-am spus ca eu nu mai pot sa fac teatru frumos, teatru de imagine, de emotie si atat. Vreau sa vorbesc despre Acum. Asta e rolul meu ca si regizor.
Mai explorasei zona asta sociala inainte?
Da, in “C'est pas un Chanson d'Amour” cu Marius Manole, Istvan Teglas, Paul Dunca si Florentina Tilea. S-a jucat la Fabrica si a fost parte din Temps d'Image. Atunci am facut un prim proiect de teatru documentar, fara sa stiu ce-i aia. Dar odata cu Colectiv, s-a produs o turnura majora in viata mea profesionala. Ca o schimbare de macaz.
Am fost in Seattle si asta a fost o chestie care mi-a generat un set nou de intrebari. Vezi, deplasarile astea de fapt iti dau un registru mai corect al relatiei tale cu tara. Daca stai doar in apartamentul tau, vezi o realitate deformata. In momentul in care te distantezi, incepi sa compari lucrurile din afara. In Seattle, intr-o biblioteca, la o lansare de carte la care participam, am vazut ca un stand impresionant la intrare era cu autorii locali. Si mi s-a parut atat de logic, de firesc, normal, sa gasesti asta la intrare. Librariile arata acolo ca niste mall-uri. Gandirea lor spunea asa: poti sa cunosti tot universul, dar la inceput te invitam sa cunosti orasul nostru. Erau carti de istorie locala, de banda desenata locala, poezie locala, arhitectura locala etc. Atunci am realizat ca trebuie sa fim mult mai apropiati de spiritul locului. E foarte important sa cunosti muzica locala, designerii locali, sa cunosti mobila, cartile, e esential.
Era normal ca dupa caderea lui Ceausescu, dupa ce ai trait intr-un lagar, sa absorbi tot din afara. Ceea ce era sanatos. Dar, in continuare, noi ca artisti, nu suntem chemati la festivaluri pentru ca nu avem ce spune. Tot interpretam muzica americana, franceza, englezeasca etc. Iar oamenii de acolo spun, “Ok, pentru asta ii avem pe cei de aici. Daca vrei sa vii la festivalul nostru de teatru trebuie sa vii cu ceva original. Si de aia a fost boom-ul meu cu “Jurnal de Romania”. “Jurnal de Romania” merge afara de 3 ani, pentru ca oamenii chiar vor sa stie ce e cu noi. Mai aveti securisti, exista cenzura, va e bine, va e frica, cum e viata de fapt? Ii invit pe romani sa vada “Jurnal de Romania” fiindca e un dialog despre maturizare in care se elimina cliseele. E proiectul celor care au crezut ca nu inseamna nimic in tara asta. Noi scriem istoria. Noi contam.
Jurnal de Romania. Timisoara
Vei merge mai mult in directia asta?
E un drum pe care trebuie sa merg singura, pentru ca asta nu te invata nimeni. Nu se studiaza teatru documentar. Nu as merge mai departe cu “Jurnal de Romania”, desi in momentul asta ma preocupa Revolutia de la 1989, mi se pare indecent sa nu se monteze in Romania.
Imi propun sa invat sa duc documentarul spre o zona deschisa publicului larg care isi doreste spectacol in sensul de show. Altfel raman prea de nisa si nu asta e pariul meu. Vreau ca poporul roman sa stie ca el e capabil sa aiba o discutie normala.
Doua din spectacole au in distributie doar femei. Crezi ca e o lipsa de femei in teatrul romanesc?
Premiate, da. Ele exista, dar mi-am pus semne grave de intrebare in conditiile in care anul acesta premiile Gopo si Uniter nu au avut la cele 2 sectiuni majore, Cel mai bun film si Cel mai bun regizor de film, respectiv pe teatru, nicio nominializare feminina. In conditiile in care Adina Pintilie a luat Ursul de Aur, Ivana Mladenovic este prezenta international, iar Anca Damian este un nume constant in festivalurile internationale.
Jurnal de Romania. Sfantu Gheorghe
De ce crezi ca se intampla sa nu fie bagate in seama?
Barbatii sunt regizorii cu notorietate. Si asta nu e doar in Romania. Se presupune ca femeile vin cu coloratura, cu emotia, cu sensibilitatea si ele nu au forta masculina. In acest moment, Romania are regizoare cu discurs teatral foarte inteligent. Teatrul romanesc este reprezentat in acest moment in strainatate de regizoare si de teatrul lor. Si totusi, in Romania ele nu sunt premiate, validate. Ar trebui o reechilibrare in conformitate cu Uniunea Europeana din care facem parte. Cred ca exista aceasta mentalitate in continuare, ca barbatul e cel care vine cu discursul consistent si femeia vine cu discursul “mai altfel”.
M-as bucura ca evenimente ca Premiile Gopo si Premiile Uniter sa genereze nu doar statuete ci si un set de valori, un fel de ghidaj pentru o cultura europeana. Daca femeile niciodata nu vor avea acces la scenele mari, la bugetele mari, atunci nu vor reusi sa-si cizeleze productiile teatrale si sa recupereze decalajul de timp in care au fost tinute pe margine. Noi acum trebuie sa demonstram ca fara o sustinere de zeci de ani, suntem fix la nivelul lor. Da, eu lucrez pe bugete foarte mici, iar in Bucuresti de exemplu, anul trecut, nu a fost nicio femeie regizor pe scena mare. Cred ca un manager de teatru e responsabil de directia teatrului pe care-l conduce. Repertoriul lui trebuie sa fie supus unui set de cugetari in pas cu vremurile. Publicul e obligat si el la randul lui sa-si ceara dreptul si accesul la o arta europeana.
Ai avut vreun episod in care ti s-a zis si pe fata chestia asta?
O singura data mi s-a intamplat, in Bucuresti, in 2006, intr-un proiect cu Primaria Capitalei, cand Romania se pregatea sa intre in UE. Am prezentat un proiect si au spus ca e extraordinar, dar ca nu-mi pot da mie banii fiindca sunt femeie si nu am cota pe piata romaneasca. Au decis ca numele oficial sa fie al unui manager de teatru. Asta era conditia ca sa treaca proiectul Am refuzat.
In acel moment s-a incheiat colaborarea mea cu Primaria Capitalei.
Romania in afara
“Jurnal de Romania” s-a jucat la Viena in Austria, la Jena in Germania si apoi la Europalia, Bruxelles. Primul soc a fost la Viena, cand spectatorii mi-ai cerut cd-uri cu spectacolul, ca sa-l prezinte mai departe. Apoi la Jena m-au pus in legatura cu un alt organizator pentru a ne putea dezvolta si acolo. Suntem inca in negocieri cu cei de la Ulm.
La Europalia am ajuns fiindca doua curatoare din Belgia au vazut “Jurnal de Romania. Constanta” in Platforma Internationala curatoriata de Cristina Modreanu. Prezenta spectacolului a fost negociata intre ICR si Bozar. Cei de la ICR au propus 150 de nume printre care Silviu Purcarete, Bob Wilson. Eu nu eram printre propunerile romanilor. M-a onorat lupta belgiencelor. Pentru mine Europlaia a fost un eveniment important. Romania are multe de invatat cu privire la politicile culturale din Europa. E o industrie, de abia acum o invat, nu am sustinerea managerilor dar invat sa ma descurc. Imi face foarte mare placere sa descopar ca teatrul poate sa fie o industrie. In curand implinesc 40 de ani, dar sunt inca novice in ceea ce inseamna industria.
Expozitia Jurnal de Romania. Confesiuni despre Credinta
Proiectii video la Festivalul Enescu
In 2017 am fost invitata de festivalul George Enescu sa fac video proiectii. Asa ceva nu se mai facuse in Romania si nu a fost nimeni care sa ma ghideze. Cand nu e nimeni sa te ghideze, te trezesti ca tu lucrezi 6 luni acasa, dar nu stii care e tempoul dirijorului pe scena, nu stii nimic. Tu trebuie sa faci totul in timp real, iar eu sunt regizor, nu artist vizual. Am avut mari emotii prima oara.
In 2019 nu am mai avut emotii si sper sa ajung sa lucrez si la editiile viitoare, mai relaxat decat acum. Publicul de opera e altfel decat cel de film si teatru. Se vede in imbracaminte, in masina cu care vin, inca sunt dive in opera, se vorbeste cu “maestre”, e alt univers. M-am descurajat singura. Aveam impresia ca vin cu desenele animate de adormit copiii. La prima editie, in 2017, am deschis festivalul, ceea ce insemna ca au fost foarte multi cronicari internationali. Iar ei eu spus “bravo, e o turnura moderna a festivalului”.
Anul asta am lucrat alte doua opere. Una din ele era “Die Frau ohne Schatten”. Am mers pe desene originale din anii '20 pe care le-am animat si am reconstruit decorul cu ele. Am mers intr-o zona serioasa, vreo 300 de filmulete care trebuiau sincronizate cu muzica. Colaborarea a fost foarte buna, iar directorul artistic, Vladimir Jurowski, mi-a zis ca mergem la Moscova cu proiectul. La “Peter Grimes” nu m-am mai jucat in After Effects. Am zis ca o sa fac ceva de genul, “ori ma dau afara, ori e noua turnura”. Am apelat la Gabi Skinder care a desenat 500 de cadre si am facut un vizual in cheie de banda desenata. Am riscat si am primit aprecieri. Atunci mi-am dat seama ca ar trebui sa las frica un pic in urma si la o noua editie sa fac ceva nu doar estetic, ceva mai profund. Pentru ca eu in teatru am lasat esteticul in urma si am ajuns intr-o zona documentara.
Ce tehnica multimedia folosesti cel mai mult?
Datorita intalnirii cu Ion Barladeanu, colajul cred ca ar fi una din ele.
“Jurnal de Romania” nu e bazat pe colaj, ci pe fotografii de arhiva, pagini de ziar, documente. Prima oara am folosit colajul la piesa “Eu. O casa de papusi”, care a fost si prima mea iesire internationala. Se datoreaza intalnirii mele cu Ion Barladeanu.
Problemele Romaniei
Principala problema mi se pare parasirea tarii, asta e cel mai grav. Copii cresc fara familie. Animalele sunt abuzate. Exista inca Ev Mediu in Romania moderna. Educatia civica e la pamant, iar clasele politice se comporta ca golanii din filmele cu mafioti.
Problema care ma traverseaza pe mine acum e legata de feminism. Femeile nu au constiinta puterii lor. Femeile nu prind voce si nu stiu ca sunt puternice. Femeile inca isi pun corpul la bataie, isi pun buzele, sanii, fusta scurta feminitatea-sexuala la bataie. Inca nu isi dau seama ca nu asta e atuul lor. De multe ori ma trezesc ca sunt luata peste picior chiar de femei. De curand am fost la Ambasada Frantei unde un grup de 5 femei radeau de mine, ma simteam ca intr-un film absurd, ca in Kafka. Comentau felul in care imi exprimam eu feminismul, imi spuneau “dar nu ti se pare sexy sa fi lovita peste fund?”. De ce nivelul discutiei cu o femeie trebuie sa scada brusc la sexy, fund si alte remarci prafuite?! Bunica mea ma intreaba in continuare cand ma marit, ce am gatit acasa, asta e tot ce defineste pentru ea femeia.
Pai si cand te mariti?
O sa va spuna bunica. Nu ma marit. Si asta e o alta problema din viata mea. Pentru ca nu stiu in acest moment daca eu imi doresc, desi intr-un fel as vrea. Simt ca tipul asta de casatorie trebuie sa suporte o noua paradigma. Trebuie alt fel de parteneriate, nu as vrea sa fiu ca la un targ de vite, sa vina barbatul si sa-mi spuna “te-am ales”. Dar nu vreau sa ma alegi, sa-mi dai inelul si sa-mi spui “esti a mea”, pentru ca nu despre asta e vorba.
Apoi, legat de problemele tarii, lipsa de educatie este cea mai grava intr-un fel. Odata ce esti needucat est foarte usor de manipulat. Iar atunci traiesti la nivel de turma si nu o sa intelegi de ce primarul ia toti banii tai si tu traiesti in continuare intr-un Bucuresti care cade pe tine, cu strazi carpite si mancare de proasta calitate. Traim la un nivel de subcultura si asta ne face sa privim mai mult spre lumea a treia decat spre UE. Cred ca e un exercitiu pe care ar trebui sa-l faca societatea romaneasca. Vorbesc ca la televizor, dar chiar cred sincer ca trebuie sa invatam sa gandim european.
La ce lucrezi acum
Calatoresc mult si constant. “Jurnal de Romania” se joca la Sfantu Gheorghe, Constanta, Timisoara, Bucuresti, Austria, Germania, Belgia, in festivalurile nationale si in deplasari internationale.
Acum am inceput un nou spectacol la Teatrul National din Bucuresti - “Jurnal de Romania. 1989”. Din distributie fac parte Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Oana Pellea, Florentina Tilea si Daniel Badale. Au istorii puternice legate de Nicolae Ceausescu si de Revolutia din ‘89.
In acelasi timp lucrez la cateva documentare care au ca personaj central femeia care activeaza in industria de gamining din Romania.
A fost un an intens cu filme, opera, teatru, festivaluri si deplasari. Imi doresc o pauza. De multe ori ma trezesc obosita, ma doare corpul, am frici si simt cum lucreaza stresul in mine. Visez sa inot de ziua mea (1 ianuarie) in Golful Thailandei.
Jurnal de Romania. Constanta
