[Obsesii part-time] Alexandra Dinita: N-am fost niciodata o delicata, forta ma atrage mult mai mult, in toate formele ei

Reactiile au fost diverse, povesteste Alexandra Dinita, General Manager Free Communication. Ce naiba cauti prin noroaie? Te-ai prostit la batranete? Si multe altele, de pe acelasi palier. Dar Alexandra nu a fost niciodata vreo delicata. Si forta a atras-o dintotdeauna, in toate formele ei. Cand a descoperit Spartan, cursa considerata numarul unu in lume in alergarea cu obstacole, a fost chiar ceea ce ii trebuia.  

Taberele de supravietuire le par multora fie o prostie, fie snobism - eu cred ca momentele in care-ti dai seama ca te poti descurca singur in conditii extreme sunt o revelatie.

 De ce alearga, totusi, prin noroaie, care e placerea sa cari saci in spate si unde se intalnesc toate acestea cu comunicarea, povesteste Alexandra dupa cum urmeaza:

In PR

Am ajuns absolut intamplator, in anul doi de facultate, prin 1993, cand aveam 20 de ani. Eram studenta la arhitectura si m-am angajat part time intr-un birou de PR. Habar n-aveam ce-i aia si de fapt nu prea stia nimeni, dar am cunoscut atunci cativa dintre oamenii care au pus bazele presei si ale comunicarii in Romania. Ei m-au crescut, de la ei am invatat si tot ei mi-au influentat decisiv viitoarele optiuni. Mi-a placut mult si part-time-ul a devenit repede full-time, iar la finalul facultatii eram deja indragostita de profesia asta, asa ca alegerea a fost usoara.

Context & inspiratie

Mi-a placut muntele de mica, tata era ghid montan si ai mei ma carau dupa ei pe trasee de pe la 3-4 ani. Se mergea in grup si se canta obligatoriu “Hei, hei, Soliman Pasa ti s-a rupt in c..r camasa” :) Imi suna si acum in cap cantecul asta, care dureaza la nesfarsit, pentru ca inlocuiesti fiecare vocala pe rand in text si pe urma o iei de la capat si razi ca prostu’ singur. Alt lucru pe care mi-l amintesc este ca se difuza prin anii ‘80 un film romanesc, “Fiul Muntilor” cred ca se chema, era un fel de poveste de spionaj din care mi-a ramas in minte unul dintre personaje, un baiat cam de 12-13 ani. Il chema Matei, traia intr-o statie meteo pe un varf aiurea si era prin munti ca acasa, stia cand se apropia ploaia, unde-i nordul, stia toate stancile din masiv, pe care topaia precum caprele. Cred ca aveam cam 7-8 ani si am vrut sa fiu ca Matei.

Ce a urmat 

Am mers pe munte de cate ori s-a putut, vara si iarna, cu ai mei si singura, iar asta a durat pana in facultate, cand am inceput sa lucrez. Cu arhitectura, job-ul si 3-4 nopti pe saptamana in Club A n-a prea mai fost loc, asa ca am rarit-o, cu exceptia schiului.

M-am reapucat mai serios acum 6-7 ani fiindca am vrut sa-i arat lui Stefan, fiul meu, ce inseamna muntele, asa cum am avut si eu norocul sa aflu in copilarie. Am inceput sa plecam in excursii, in tabere tematice si de supravietuire, impreuna si separat, iar el a trait deja pe munte experiente mai dure decat mine.

Taberele de supravietuire le par multora fie o prostie, fie snobism - eu cred ca momentele in care-ti dai seama ca te poti descurca singur in conditii extreme sunt o revelatie. Pentru copii mai ales reprezinta un salt serios in intelegerea ideii de independenta si de incredere in propriul sine.

Acum doi ani am descoperit intamplator Spartan, cursa considerata numarul unu in lume in alergarea cu obstacole. A fost prima editie din Romania, in Poiana Brasov, chiar de ziua mea, fix in locul unde eram cu ai mei la baut si la mancat.

Ideea de alergare montana cu obstacole mi s-a parut foarte tare, am incercat sa fac si eu cateva dintre probe, off-race, nu mi-a iesit mai nimic si asta m-a cam dezamagit, fiindca faceam ceva sport si ma credeam bine pregatita fizic. M-am prins ca e greu si mi-am reamintit ca imi place greul. Asta si senzatia ca era ceva acolo, atmosfera, spiritul, dinamica cursei, plus faptul ca Stefan a concurat la sectiunea Kids si a terminat fluierand – toate astea m-au facut sa-mi propun ca tricoul de Finisher va fi cadoul pe care mi-l fac de ziua mea, in anul urmator.

Cum te pregatesti

Pentru primul Spartan m-am pregatit in principal singura, cu antrenamente individuale, tutoriale pe net. etc. Pe ultima suta m-a apucat stresul, mi se parea ca sunt praf si ca n-o sa-mi iasa nimic, asa ca m-am dus cu vreo luna inainte la Cristi Istrate, despre care cred ca este unul dintre cei mai buni antrenori personali din Bucuresti, care s-a straduit cat a putut sa ingrase animalul. Am terminat rezonabil cursa si am continuat pregatirea. La doilea Spartan, in octombrie la Cluj, am fost in forma mult mai buna in ansamblu, dar cu genunchiul accidentat, pentru ca am fortat de capul meu antrenamentul chiar inainte de cursa. Am inteles ca nu mai am 20 de ani si ca e cazul sa incep sa ajustez vointa cu putinta si sa ma multumesc cu ce rezulta. In ambele concursuri de pana acum m-a ajutat mult si faptul ca nu am participat singura, ci in echipa cu cineva care m-a sprijinit si m-a motivat cand a fost cazul.

Cu muntele am avut norocul sa gasesc Academia 1,61, niste oameni pasionati cu-adevarat, langa care mi-am reamintit, alaturi de Stefan, ce inseamna traseele montane. Si sa cant Soliman Pasa. Tot de la ei am invatat tehnici de supravetuire, de prim ajutor, psihologie in caz de criza etc. Am fost in multe excursii si tabere impreuna si am simtit, de fiecare data, ca muntele si-a pastrat insusirea de a aduna la un loc oameni de calitate.

Transformari

Spartanul nu e inca o obsesie dar e pe aproape, imi place foarte mult si vreau sa merg mai departe. Pentru la anul mi-am propus Trifecta - cele trei curse principale, cu dificultati diferite, in acelasi an. Caut evenimente prin tarile vecine, fac calendarul etc.  Nu m-a schimbat, a fost mai degraba pe directia pe care imi doream sa o apuc si nu prea stiam exact cum.

Imi place mult sportul, dar nu-mi place genul de antrenamente care se practica in general pe la noi prin sali. Spartanul mi se pare dinamic si complex, e mult despre forta, fizica si psihica, iar asta mi-a placut intotdeauna. N-am fost niciodata o delicata, forta ma atrage mult mai mult, in toate formele ei. Oricat de liberi, evoluati sau puternici am fi (sau ne credem) ne cream limite si e bine sa invatam sa le si depasim. Suna a cliseu, dar Spartanul este in primul rand despre depasirea limitelor, fizice si mentale. Asta vreau si eu, de la el si de la mine. Ca vorba aia, “never mess with one who runs through mud for fun” :)

Timp si efort

Fac sport cam de 5 ori pe saptamana, antrenament combinat la sala, cardio, yoga, alerg. Fug la munte de cate ori pot si astept iarna, ne-am planificat deja vacanta la schi. Cea mai grea parte este impartirea timpului in uneori prea multe directii. Frumos este ca de obicei reusesc si in felul asta pot sa fac ce-mi place.

De ce e nevoie 

Spartanul e o cursa grea, cel putin asa mi se pare mie si cred ca este la fel pentru oricine nu are drept ocupatie principala sportul. Nu e nevoie doar de conditie fizica generala, iti trebuie antenament specific de forta, coordonare, precizie si e nevoie sa inveti tehnica pe care o presupune depasirea celor mai multe dintre obstacole. Da, am o rutina a antrenamentelor de la care incerc sa nu ma abat. Nu simt ca imi autoimpun ceva, fac asta din dorinta si cu placere.

Momente in care ai vrut sa renunti

N-am avut inca momente in care sa vreau sa renunt, dimpotriva. Spartanul are multe etape, din ce in ce mai grele si diferite, in toate partile lumii, asa ca am un drum lung in fata. Ma motiveaza si faptul ca m-am apucat alaturi de Stefan, concuram amandoi, ne numaram medaliile, ne bucuram impreuna. Ma motiveaza tot ce pot sa fac activ impreuna cu el, fiindca am inteles ca exemplul personal este singurul mod real in care poti sa inspiri un copil sa iubeasca sportul si miscarea.

Descoperiri

Am descoperit inca o data si intr-un fel nou ca pot mai mult decat credeam. Surpriza  a fost partenerul meu de Spartan, care a aparut la momentul potrivit, fara sa-l caut, cu care am facut echipa pana acum si care mi-a devenit prieten bun si in afara concursurilor. Reactiile au fost diverse, de la “ce naiba cauti prin noroaie”, “te-ai prostit la batranete” sau “vrei s-agati d-aia cu muschi” la altele sincer admirative.

Punctul de intersectie

Forta, depasirea limitelor, perseverenta, anduranta, gestiunea crizelor mi se par atribute la intersectie atat cu zona comunicarii, cat si cu antreprenoriatul in general. Asa cum spuneam, timpul e o provocare - cea mai mare probabil. Incerc sa ma organizez cat mai bine si, in felul asta, sa tin lucrurile in echilibru.