[Povesti de bine] Oameni MARI pe drumul binelui pentru cei mici

La doar 25 de ani, Iarina Taban a pornit un program educațional prin care și-a propus să schimbe în bine viața copiilor din centrele de plasament românești. După ce a studiat marketing și brand management și a profesat în domeniu, a trecut în zona educației și a intrat în lumea frumoasă, dar provocatoare, a ONG-urilor. Când i-a venit ideea proiectului Ajungem MARI, avea doar 700 de lei în cont, era proaspătă demisionară dintr-un job și ar fi vrut să ia acasă cu ea toți copiii asistați pe care îi cunoștea, ca să îi ajute. Doar că acest lucru nu era posibil. Cu fonduri 0, dar cu mult entuziasm și o mână de voluntari alături, Iarina a pus pe picioare Asociația Lindenfeld și a început un program amplu, singurul pe care aceasta îl derulează și astăzi.

Ajungem MARI este un proiect educațional, care sprijină copiii din centrele de plasament și cele de zi, precum și copiii din medii defavorizate să își depășească traumele de abandon și să ajungă mari, educați și încrezători în ei. Dacă în 2014 acesta era doar un program de voluntariat în București, implementat cu o echipă mică de liceeni, la 5 ani distanță, Ajungem MARI a ajuns în 24 de județe din țară și atrage fonduri de la parteneri din mediul privat. O creștere organică și foarte muncită de Iarina Taban și echipa sa. 

,,Vino să ajuți, sunt copii minunați care au nevoie de tine!”. Este mesajul nostru care a reușit să strângă în jurul lui peste 1.600 de voluntari. Sunt voluntari care lucrează în IT, contabilitate, vin din multinaționale sau chiar din poliție sau învățământ, lucrează în domeniul juridic, în presă sau sunt freelanceri, spune Iarina Taban.

In randurile de mai jos, mai multe despre Ajungem MARI, un program de bine pentru copiii mai puțin norocoși la început de drum în viață, care, însă, merită din plin să ajungă MARI.

Primii pași

Când am început, în 2014, nu exista niciun proiect de voluntariat pe termen lung pentru copiii din centrele de plasament. Mai erau asociații care mergeau în 2-3 centre, uneori cu mai mulți, alteori cu mai puțini voluntari, dar, adesea, proiectele încetau odată cu o epuizarea fondurilor primite. Înainte să pornesc Ajungem MARI crescusem și coordonasem voluntarii unui proiect de învățare a limbii engleze pentru copiii din centrele de zi din București. Am văzut atunci rezultatele educației non-formale, rezultatele obținute de voluntari și, mai ales, nevoia de ambele părți: a copiiilor de sprijin și a voluntarilor de implicare.

În acel proiect, la primul apel de voluntariat au răspuns 24 de voluntari, după trei luni numărul s-a dublat, iar după alte trei luni, numărul s-a dublat din nou. Apoi am vizitat un centru de plasament și s-a agățat de mine, cu plânsete și violență, un copil de trei ani. Am înțeles ce înseamnă abandonul și trauma – era abia adus de o săptămână în centru printre 40 de copii după locuise până atunci cu un asistent maternal care îi oferea îngrijire și atenție numai lui. Am zis că trebuie să fac ceva. Nu îi puteam lua acasă nici pe el, nici pe ceilalți 40, sau pe cei 19.000 din sistem.

Îmi dădusem demisia și mai aveam 700 de lei în cont, dar am zis să pornesc de undeva un proiect prin care cât mai mulți voluntari să ofere sprijin pe termen lung și oportunități pentru cât mai mulți copii instituționalizați și din medii defavorizate. Și fără să depindem de finanțări. Voluntari știam că pot atrage și coordona, iar dacă reușeam să strâng fonduri, urma să putem folosi creioane colorate și carioci cu sclipici. Dacă nu reușeam să strâng, puteam să mergem cu creioane simple, niște pixuri și foi. Important era să fim acolo.

Etapele

Primul pas a fost să creez website-ul și pagina de Facebook, pe care le-am finalizat în timp ce așteptam vizitatorii standului nostru de la Street Delivery. Acolo am promovat prima oară proiectul, la o săptămână după ce am luat decizia de a crea Ajungem MARI. În câteva săptămâni am organizat primele training-uri pentru voluntari și așa ni s-au alăturat 70 de liceeni. Peste trei luni, la recrutarea de toamnă am dublat numărul, au fost 150 de voluntari, studenți, dar și mai mulți adulți.

La a treia recrutare deja aveam o echipă de 300 de voluntari în București și 4 județe pe listă. Oameni faini din Iași, Buzău, Cluj și Timiș s-au oferit să coordoneze proiectul și am mers la primele training-uri în țară. În toamna celui de-al doilea an deja ne extindeam în alte zece județe, în primăvara următoare, în alte zece. Toți coordonatorii locali erau și sunt voluntari, iar cei mai mulți sunt adulți cu familii și job-uri, așa ca efortul lor merită toată admirația.

În prezent, lucrăm în București și 24 de județe cu peste 2.200 de copii și tineri de 3 până la 20 de ani din centre de plasament, centre de zi, apartamente de tip familial sau din sistemul de asistență maternală, în parteneriat cu instituțiile de stat și cu centre private. Sunt aceiași copii cu care lucrăm de când am început în fiecare județ, adăugam centre odată ce reușim să mobilizăm mai mulți voluntari, dar nu vrem să abandonăm copiii cu care am început. Unii voluntari merg în centre sau căsute de tip familial odată ce copiii sunt mutați din centrul lor în special acum, când România face pașii foarte necesari spre dezinstituționalizare.

Atragerea voluntarilor

Apelul la voluntariat a fost preluat din primele momente, pentru ca noi nu ceream bani și nu promovam activitatea noastră, căutam doar prieteni pentru copiii din centrele de plasament. Cred că a ajutat mult apelul clar, faptul că oamenii știau că se implică câteva ore pe săptămână timp de un număr de luni, ca merg în echipe, cu cine lucrează, că vor participa la training. E mai ușor să zici ”da” când știi exact în ce te implici. De multe ori ne-a fost teamă să dezvăluim prea mult din poveștile copiilor. În primul rând pentru că nu voiam să îi victimizăm, deși știm că emoția creată ar atrage mai multe resurse, dar și de teama că, dacă spunem poveștile dramatice ale copiilor, oamenii se vor speria întrebându-se dacă fac față.

În același timp, ne-am temut ca mesajul nostru să nu fie prea simplist, să creăm impresia că este ușor să fii voluntar și să atragem oameni care așteaptau rezultate imediate și interes absolut al copiilor pentru orice activitate, de la jocuri la matematică. Legat de claritatea mesajului, cred că cel mai bine a mers apelul la voluntariat în care mesajul era foarte simplu: „Învață-mă să citesc!”. În continuare Facebook ne aduce cei mai mulți voluntari, în special prin share-urile actualilor sau foștilor voluntari. 

Care au fost provocările

Fondurile sunt mereu o problemă la început de drum. Când am pornit, abia după o lună am strâns 1.300 de lei la Swimathon, primii bani pentru rechizite. Apoi, în aceeași vară, la două maratoane, câțiva alergători s-au înscris pe platforma Galantom unde și-au rugat prietenii să doneze pentru biciclete și pentru prima tabară la munte. Primii bani de la un finanțator privat au venit la finalul anului 2014, a fost un moment important, care m-a ajutat să mă liniștesc și să înțeleg că de acum încolo lucrurile se vor așeza și că este nevoie de răbdare.

Acum am căpătat încrederea oamenilor și companiilor, iar cu fondurile strânse am putut diversifica serviciile și crește echipa, dar în ONG-uri mereu sunt puțini angajați pentru cât de mari sunt nevoile și cât de multe sunt ideile de proiecte pentru a-i ajuta pe copii. Ne-am dori, însă, să putem organiza mai bine activitatea în județe angajând coordonatori locali, care să poată aloca suficient timp proiectelor și implicării membrilor comunității. Din păcate, însă, puține companii sprijină cheltuieli cu resurse umane și, în general, se caută proiectele noi, inovative. Ori noi facem același lucru de cinci ani și jumătate, același lucru de care copiii au atât de mare nevoie și care pe unii îi menține pe lista de plutire.

Promovarea

Noi, dacă am pornit cu fonduri 0 și stim cât de greu am obținut fondurile, am fost destul de reticenți în a investi în promovare sau în lucruri care nu erau direct necesare pentru copii. Știm, însă, că acestea pot atrage mai multe fonduri, mai mulți voluntari, mai mulți parteneri. Dacă aș lua-o de la capăt, aș investi mai mult în fundraising și în comunicare pentru că, dacă nu esti auzit, nu poți atrage resursele din comunitate, oricât de frumos și bun ar fi proiectul tău.

Oamenii MARI

Ajungem MARI s-a conturat cu ajutorul venit din partea prietenilor. Un coleg de liceu mi-a cedat dreptul să folosesc cadrul legal al asociației create de el alături de alte două tinere, o prietenă a construit site-ul, altă prietenă a creat logo-ul asociației, alți oameni fie au organizat evenimente caritabile, fie au strâns bani după ce au participat la karaoke sau au alergat la maraton.

Când am pornit, aveam 25 de ani și o gașcă de fete extraordinare de 16-17 ani alături, care au devenit coordonatorii de voluntari din București. Echipa de bază, coordonatori de voluntari și specialiști, lucrează în biroul Ajungem MARI din București. În județe, activitățile programului sunt organizate de coordonatorii voluntari, sub îndrumarea echipei de bază. Bineînțeles, sufletul echipei noastre sunt voluntarii Ajungem MARI, cei care îi vizitează pe copii săptămânal în centrele de plasament și fără de care nu ar fi posibile activitățile noastre.

Comunitatea

Este nevoie de foarte multă implicare, consecvență, predictibilitate și perseverență, iar oamenii care construiesc comunitatea Ajungem MARI au învățat cât de important este să îți respecți promisiunile atunci când lucrezi cu copii care au trecut prin trauma abandonului și a separării de familie. Lor nu le poți spune că vii și apoi să îi dezamăgești când nu apari.

,,Vino să ajuți, sunt copii minunați care au nevoie de tine!” - așa sună mesajul nostru care a prins viață încă de la începutul programului și care a reușit în prezent să strângă în jurul lui peste 1.600 de voluntari. Sunt voluntari care lucrează în IT, contabilitate, vin din multinaționale sau chiar din poliție sau învățământ, lucrează în domeniul juridic, în presă sau sunt freelanceri. Mulți sunt o inspirație pentru noi și ne uimesc prin dăruirea fantastică pentru copiii din centre, care au atât de multă nevoie de oameni care să îi asculte, să îi încurajeze și să fie, pur și simplu, acolo pentru ei. Voluntarii și-au adus în echipă prieteni, copii sau părinți, iar alții au încercat să îi convingă pe cei din jur să doneze la evenimente caritabile sau târguri. Cred că pe toți ne unește bucuria de a dărui.

Oamenii vin să ajute și abia apoi își dau seama că primesc și se încarcă foarte mult de la copii. Mulți voluntari spun că ei primesc mai mult decât dăruiesc, învață de la copii lecții importante, iar îmbrățișările, zâmbetele și micile victorii îi încarcă. O mică victorie ar putea fi că un copil a început să își scrie corect numele, chiar dacă asta a durat un an.

Cum arată binele

Zicea un drag voluntar:

„Aș vrea să le fiu alături copiilor mei cât au nevoie, să îi susțin și să îi ajut să își găsească drumul în viață și peste ani să ma cheme la nunta lor și să îmi spună că sunt bine.”

Asta ne dorim, să îi vedem mai siguri pe ei, să vedem că își cunosc abilitățile și valorile, că descoperă ce vor să facă mai departe și să facă pașii potriviți în acea direcție. Iar pentru copiii cu traumă, educația și planurile pe termen lung nu sunt printre preocupările principale, ei având alte goluri de acoperit. Așa că ne luptăm, cu multă răbdare și perseverență, prin fiecare întâlnire, să mai sădim un pic de încredere, să mai deschidem o oportunitate, să îi ajutăm să descopere lumea altfel.

Pe mulți copii îi știm de la începutul programului, din 2014-2015. Sunt mai încrezători în forțele lor, mai comunicativi, mai curioși. Unii copii au devenit mai responsabili, au început să învețe mai bine, și-au descoperit pasiunile și le-au urmat, unii s-au și angajat cu sprijinul voluntarilor. Dar totul depinde de relația pe care o construiesc voluntarii cu copiii și de timpul pe care îl pot dărui.

Sunt multe cazuri în care voluntarii au reușit să schimbe destine, iar noi simțim că misiunea noastră este abia la început. Sunt voluntari care au devenit mentori pentru copii și relația aceasta i-a ajutat enorm pe copii să se dezvolte. Sunt oameni care, atașându-se de copii, au reușit să îi ia în plasament, iar acum copiii cresc în casele lor. Cel mai mult m-a impresionat povestea unei voluntare care intentiona să își facă credit pentru o casă mai mare că să poată lua în plasament nu unul, ci trei copii! Între timp a făcut acest pas și ne bucurăm enorm că acești copii se vor putea dezvolta într-o familie, care să le ofere iubire și tot sprijinul. Vrem să încurajăm cât mai mult plasamentul familial acolo unde se crează astfel de relații de atașament și voluntarul își poate asuma creșterea unui copil.

Descoperiri și lecții

Am descoperit povești îngrozitor de triste ale copiilor cu care lucrăm și experiențe dramatice pe care le poartă în gând în fiecare zi. Este foarte greu, când ai atâta bagaj și suferință, să te mai gândești la viitor, la școală, la teme și la ce să te faci când o să fii mare. Nimic, niciun lucru de pe lumea asta, nici educația, nici siguranța financiară, nici toate cadourile și toată distracția, nu pot suplini lipsa unei familii, a sentimentului de apartenență, a confortului că cineva te așteaptă acasă. Ce putem noi face este să fim acolo pentru copii, să îi acceptăm neconditionat și să îi susținem.

Am învățat să am mai multă răbdare și să dau timp schimbărilor. A durat un an până când am reușit să convingem companiile să ne dea fonduri ca să putem demara proiectul de educație pentru sănătate. Însă poate tocmai nerăbdarea și dorința de a rezolva cât mai multe probleme ale copiilor acum, nu mâine, ne-a ajutat să dezvoltăm proiectul mai repede în țară sau să le oferim mai multe oportunități.

Am renunțat, de-a lungul celor 5 ani, la multe idei de activități și proiecte. care sunau bine pentru copii și adolescenți, în general, dar greu puteau fi adaptate pentru ai noștri, pentru că ei au alte nevoi de bază care nu sunt acoperite.

Către viitor

Vrem să formăm echipe și mai puternice în județe și să creștem unele comunități de voluntari. Sunt orașe unde numărul înscrișilor este foarte mare, uneori chiar triplul numărului copiilor. Și avem județe unde e nevoie de mai multă promovare locală pentru ca oamenii să înțeleagă cât de mare este nevoia copiilor. Mi-aș dori foarte mult să extindem proiectul și în alte zone, unde sunt mulți copii instituționalizați, și sper să găsim coordonatori și oameni implicați și în județe ca Vaslui, de exemplu, sau în Râmnicu Sărat, oraș în care foarte greu reușim să mobilizăm comunitatea.

De curând am lansat un centru educațional pentru copiii și tinerii din București și vrem să diversificăm activitățile și să poată participa cât mai mulți copii. De asemenea, începem proiectul de terapie pentru copii și speram să îi ajutăm pe cât mai mulți să depășească traumele suferite. Pentru a reuși să aducem cât mai mulți copii la centrul educațional am avea nevoie de un șofer cu mașină sau de un microbuz. Toate lucrurile bune pe care le facem au nevoie de sprijinul constant comunității și al donatorilor.