[Obsesii part-time] Laurențiu Ion a scris Corporația Norilor pe telefon, în drum spre birou sau spre casă

La 19 ani, Laurențiu Ion publica prima carte la editura Humanitas. O carte subțirică și ciudată, spune el, cu multe stângăcii (pe care nu le regretă). Avea și mai puțin când a început să facă SEO pentru site-uri. La 17 ani voia să fie independent financiar. Și de atunci, așa s-a și întâmplat. Acum e Digital Marketing Manager Beverages PepsiCo Romania și a publicat încă două cărți. Tocmai i-a apărut cel de-al treilea volum, „Corporația norilor”: un text pe care l-a scris exclusiv de pe telefon, în drum spre birou și înapoi acasă. Și nu, nu are legătură cu locul lui de muncă, insistă Laurențiu:

„Corporația norilor” nu e o carte despre corporație neapărat; înainte de toate, e despre țara în care trăim, dar mai ales despre spectacolul automatizării în care am intrat cu toții.

Deci, să facem loc pentru poezie în această zi de luni. E o variantă bună de a începe săptămâna, credem noi.

În marcom

Aveam 17 ani când am început să fac SEO pentru câteva siteuri: scriam articole și le optimizam. Voiam să fiu independent financiar, să câștig banii mei, pe care să-i cheltui cum poftea inimioara mea de adolescent. Am intrat pe un site de joburi și am găsit un anunț misterios care se numea „Scriitor de articole”. Pot s-o fac, am zis. Toate concursurile de scriere câștigate în liceu își găseau o utilitate în sfârșit: am listat toate premiile și mica mea activitate de pe internet. A trebuit să scriu și un articol pe un subiect dat. Nu mi-au răspuns, așa că i-am bombardat cu emailuri până m-au angajat.

La 19 ani, m-am angajat cu acte-n regulă în digital marketing. Eram resursa internă care coordona tot ce ținea de comunicarea online a unor branduri mici. Tocmai intrasem la facultate și urma să mă întrețin pe bune de unul singur. Trebuia să lucrez și să urmez o facultate în același timp, părea că nu am de ales. Am avut noroc că am putut lucra și de-acasă în mare parte din timp. Mai precis, în timpul nopții, când încercam să livrez tot ce se putea livra.

În același an, câștigam un concurs de debut și urma să-mi apară prima carte la editura Humanitas. Totul se întâmplase prea repede. Ei au zis că e o carte de poezii, eu nu am fost de acord. Anul 2010.

Și iată-mă acum, la zece ani de la primul job, lucrând într-un domeniu care încă-mi place.

Context & inspirație

Nu am o poveste care să explice cum am început să scriu. Nu am avut nici măcar blog. Îmi amintesc doar că îmi plăceau poveștile. Lumea deja începuse să devină obsedată de viteză. Nimeni nu mai avea răbdare să asculte, iar eu voiam să spun povești scurte și ușor digerabile. Așa am început să scriu mici povești personale în versuri, mai ales din dorința de a răsturna instituția poeziei băgată cu forța pe gât în școală.

Ce a urmat

La 19 ani, publicam prima carte la editura Humanitas. O carte subțirică și ciudată, cu multe stângăcii pe care nu le regret. Câștigasem un concurs de debut, iar juriul nu a știut în momentul jurizării că am doar 19 ani.

A fost o experiență frumoasă pe de o parte, am cunoscut oameni care și azi îmi sunt prieteni. Îmi amintesc lansarea mea de carte, la care venise practic tot liceul. „Domnul Mircea Cărtărescu așteaptă să termini tu sesiunea de autografe”, mi-a spus cineva de la editură pe un ton părintesc, în timp ce colegii mei din liceu stăteau la coadă pentru un „autograf”. Mircea Cărtărescu avea programat evenimentul de lansare a volumului reeditat „Aer cu diamante” fix după lansarea mea. M-am simțit penibil.

Pe de altă parte, odată cu publicarea primului volum, am cunoscut cu adevărat lumea culturală: o lume instituționalizată, bazată pe pile și caste, cu bune și rele, și aproape mereu incapabilă să se conecteze cu adevărat la realitate. O lume închisă care iubește și urăște înzecit mai mult decât lumea din afara ei și în care poți găsi oameni din toate domeniile. Totuși, dincolo de egourile mari, toți au intenții bune și încearcă să răzbată într-o țară unde cel puțin piața de carte e la pământ, editurile își plătesc autorii puțin sau deloc, iar cititorii, care să și cumpere o carte, sunt tot mai puțini.

Cum ai învățat

Din fericire, nu am făcut niciun curs de scriere. Tot ce am făcut a fost să citesc cât de mult am putut și să mă țin la suprafață. Știu că sunt multe ateliere de scriere literară sau creativă, mai ales azi, când avem atâția oameni specialiști și specializați, evangheliști și bloggeri. Mi-ar plăcea, recunosc, să particip la cursurile de scriere care se țin azi. Am auzit că există o tabără de scriere unde dimineața trebuie să te duci în pădure și să îmbrățișezi copacii.

Transformări

Mi-e puțin rușine să spun că am publicat trei cărți până acum. Pentru că tot ce am făcut a fost să le rescriu. După „Destulă pace pentru un război”, apărută la Humanitas în 2010, am publicat „Nouăzeci și unu” (2014), un volum în care am spus ce spusesem și-n primul volum, doar că altfel. În paralel, lansam și o revistă de literatură și fotografie, SUBCAPITOL, care a prins neașteptat de bine.

Și tocmai mi-a apărut cel de-al treilea volum, „Corporația norilor”, la Curtea Veche Publishing. E un singur poem care, la fel ca o proză, se desfășoară în linii narative bine delimitate. Un text pe care l-am scris exclusiv de pe telefon, în drum spre birou și înapoi acasă. Deși mi-am promis că nu mai scriu versuri, am zis să încerc să spun eu ce nimeni nu spune. S-o fac simplu și clar, pe înțelesul tuturor.

„Corporația norilor” nu e o carte despre corporație neapărat; înainte de toate, e despre țara în care trăim, dar mai ales despre spectacolul automatizării în care am intrat cu toții. Și nu, nu are legătură cu locul meu de muncă, știu că sunt oameni care și-au frecat palmele când au auzit titlul.

Puteți arunca o privire aici, e pagina de Instagram nou lansată, cu versuri din carte și ilustrații cu poze din arhiva personală.

Timp & efort

Scrisul vine atașat, la pachet, cu restul lucrurilor care mă fac persoana care sunt. Deși separ clar pasiunile de jobul curent, ele au legătură și fac să se întâlnească doar când e cazul. Scriu exclusiv dimineața. Mă trezesc la 6, alerg puțin și, înainte să plec la birou, scriu: texte motivaționale pentru corporatiști ca mine sau texte despre industria marcom al căror obiectiv uneori e să nască discuții.

Din când în când, scriu și eseuri personale în care caut să dau un final mai bun unor întâmplări.

Cele mai frumoase momente rămân tot în intimitate, unde și scriu, nu au legătură cu recunoașterea publică. Deși poate fi o părere controversată, cred că cineva se poate numi scriitor doar când scrie; tot ce face în afara scrisului e circ. Interviuri, lecturi publice, totul e un circ pe care e nevoit să-l facă.

Încerc acum să mă gândesc la momentele frumoase, așa că o să fiu puțin patetic: mă gândesc la momentul când părinții mei mi-au spus că înțeleg în sfârșit ce scriu; când oameni necunoscuți mi-au spus, în privat, că au citit ce am scris; când, după ani de încercări, am primit un email în care eram anunțat că textul meu a fost acceptat pentru publicare în The New Yorker; sau când am primit o bursă la Harvard.

De ce e nevoie

Nu știu de ce e nevoie pentru a continua să scrii, se întâmplă și gata.  Te-apuci o dată și continui pur și simplu. Pentru mine, e ca un microb; și nu scrisul în sine e microbul, ci nevoia de a spune povești.

Momente în care ai vrut să renunți

Nu m-am gândit niciodată să renunț pentru că nu prea am la ce să renunț. E un efort într-adevăr, dar deja ține de cine sunt. Singurul obstacol sunt eu însumi, eu în mintea mea și-n centrul propriei vieți, dar mai ales în afara ei, când mă scot puțin din ce am trăit pentru a documenta ce mi s-a întâmplat.

Descoperiri

Când am anunțat pe Facebook că voi publica „Corporația norilor”, cineva i-a scris unei prietene: „Cine se crede ăsta?”. Bună întrebare, asta mă întreb și eu zilnic. Dacă mi-am dat seama de ceva, e că ne luăm prea tare în serios, ar trebui să ne relaxăm mai mult.

Și aș vrea să închei cu o recomandare pentru publicitari: citiți poezie contemporană.