![[Politice 2.0] Liviu Turcanu: Nu cred că e sănătos să construiești discursul și strategia mizând întodeauna pe greșeala adversarului](https://media.iqads.ro/2019/10/thumbnail-liviu-2-cover-850.jpg)
10 Noiembrie. Data la care te transformi, poate, din persoana in cetatean. Si votezi. Si daca votezi, te informezi inainte. Si ca sa iti fie mai usor sa intelegi ce vrea sa zica omul din spatele zambetului de pe afis, ii analizam discursul aici, cu profesionisti din publicitate, in seria dedicata comunicarii candidatilor la prezidentiale. Astazi stam de vorba cu Liviu Turcanu, Creative Director Mercury 360.
Liviu este de parere ca politicienii se afla intotdeauna in campanie si ca inainte de alegeri devin mai vocali si scot in evidenta greselile contracandidatilor.
Opozitia construiește imaginea salvatorului, a celui care schimbă toate aspectele fundamentale ale societății, dar nu prin punerea pe tapet a alternativelor, ci prin evidențierea carențelor de orice natură a dragilor noștri conducători.
Promisiunile politicienilor se pierd in eter si din pacate nu sunt sanctionate de romani, cum probabil s-ar intampla in cazul promisiunilor neindeplinite ale unui brand.
Relația cu alegătorii
Știm cu toții că cel mai important test al unui politician adevărat e să nu uite ce a promis către electorat după a câștigat alegerile. Iar diferența dintre realizare și promisiune va strânge voturi de simpatie ce îi vor netezi calea către un nou mandat sau valuri de frustrare care, din păcate, se vor stinge până la următoarele alegeri.
Ce e de bine (pentru politicieni, firește): că românul uită repede. Și dacă nu uită, iartă greșelile și promisiunile deșarte. Iar dacă nu le iartă, o pungă cu făină sau un kil de ulei vor fi argumente destul de convingătoare pentru a pune ștampila acolo unde trebuie.
Publicitarii noștri, cei care trec din sfera comercială în cea de marketing politic, știu prea bine care sunt premisele de la care pleacă și uită pentru o vreme că promisiunea care nu e susținută de realitate ar fi penalizată imediat de către consumatori în cazul unui brand de natură comercială.
Dar, să lăsăm deoparte chestiunile de natură morală sau obiectivele de personal branding pe termen lung, pentru că vorbim de politică și nu e cazul...
Campanie continuă
Eu nu cred că politicienii fac campanie electorală cu 30 de zile înainte de data desfășurării alegerilor; o fac tot timpul, numai că în perioada de prealegeri întețesc tirul atacurilor asupra contracandidaților, ascut ideile (cei care le au) și le strigă prin portavocea media.
Cei puțini care încearcă să îngrașe imaginea firavă pe ultima de metri nu au nicio șansă.
Apoi, nu cred că e sănătos să construiești discursul și strategia mizând întodeauna pe greșeala adversarului, pe lipsa de coerență a acțiunilor sale sau pe hibele din sistem vechi de când lumea.
Cam asta face opoziția acum la noi. Construiește imaginea salvatorului, a celui care schimbă toate aspectele fundamentale ale societății, dar nu prin punerea pe tapet a alternativelor, ci prin evidențierea carențelor de orice natură a dragilor noștri conducători.
Evoluția politicii românești
Cea mai mare schimbare este legată de spectrul politic; cine ar fi crezut acum 5-6 ani că o nouă formațiune politică ce conține oameni fără istoric politic poate crește atât de rapid încât să devină un mare jucător?
USR pare că a apărut de nicăieri și a schimbat profund societatea noastră prin imaginea luptătorului care duce bătălia ideologică în planul real, profund, al societății („Fără penali în funcții publice” e cel mai marcant proiect al deceniului, un punct de referință în istoria justiției noastre, care poate schimba cu adevărat ceva).
Nu e genul de partid care se bazează pe un mare nume ce va seduce electoratul prin forța personalității sale. Nicușor Dan are carisma unui șoricel de bibliotecă scos în lume și pus să vorbească în piața publică, iar Dan Barna de la înălțimea discursului său greu de înțeles până și de către academicieni, nu prea are șanse să impresioneze nici măcar electoratul de centru-dreapta; este un soi de evanghelist motivațional, ce poate impresiona cu succes corporatiștii din Pipera. Și cam atât.
Însă, forța acestui partid stă în vocea colectivă și în promovarea unor proiecte cu greutate; e activistul care nu se luptă de unul singur, ci a strâns o masă critică de adepți, iar acum știe că e timpul să își ceară drepturile din loja puterii, nu a opoziției.
Uniunea a reformat modul de gândire și de acțiune și al puterii care se credea intangibilă la un moment dat în epoca Dragnea, cât și al dreptei tradiționale (PNL care nu a făcut mai nimic notabil în ultimii ani de zile și pierde din electorat în favoarea USR-ului e nevoit să regândească strategia; într-o abordare pur mimetică a preluat din limbajul și tonalitatea useristă, titularizând poziționarea reformatoare dar sub aripa protectoare a tradiționalismului).
PSD-ul e în cădere liberă de ceva vreme; anticipam căderea făcând bilanțul „realizărilor” din ultimii ani: a umblat fără nicio grijă la legile justiției și a declanșat cele mai ample mișcări de protest de după 89 încoace, a făcut creșteri salariale la stat care nu sunt susținute de nicio performanță profesională, a pus în frunte guverne slab performante, samd.
Restul partidelor mizează pe alianțe și combinații politice și nu prea contează.
Strategii de comunicare
Nu știu dacă aș vorbi de schimbare la nivel de discurs sau strategie politică. Și nu cred că se înghesuie românul să urmărească dezbateri politice și să evalueze calitatea discursului politicienilor de la noi. Schimbări marcante nu sunt: Iohannis e același președinte lipsit de inițiativă, cu un discurs lent, dar așezat, al unui președinte care știe ordinea lucrurilor, Viorica citește după hârtie propriile idei în ultima vreme (și le citește prost ca de obicei), Paleologu, un mare cărturar al momentului, are un discurs pentru care e nevoie de subtitrare, Mircea Diaconu confundă scena politică cu scena teatrului (nu știu ce a făcut prin Parlamentul European, dar nu cred că a convins pe nimeni cu abilitățile sale sociale și politice; iată o mostră de virtuozitate).
UDMR, prin vocea lui Kelemen Hunor vrea să crească calitatea mesajului electoral și se adresează alegătorilor inventând un termen care e pe înțelesul tuturor în noul slogan „Respekt pentru toți” („respekt”, domnule Kelemen Hunor, ați reușit transformarea celei mai blamate litere din alfabet; știm cu toții orice „c” vrea să devină „k”).
Candidații
Dan Barna cunoaște secretul fericirii, asta e sigur. „Fericiți în România” nu lasă loc de echivoc: ne e bine cu guvernarea actuală, care ne-a dus pe culmile fericirii. Fericirea la timpul prezent mă face să cred că nu vorbim de o aspirație, ci de un deziderat atins deja. Buun, să zicem că nu avem o problemă cu asta (deși PSD-ul exultă de bucurie), dar de unde a apărut căutarea fericirii în agenda unui partid reformat și schimbător la față a României?
Zici că a predicat un preafericit către tot poporul, în cel mai pur și înălțător moment: alegerea conducătorul preaiubit. Pentru cei care nu înțeleg tâlcul acestei sintagme, există o explicație lungă, lansată prin intermediul unei postări pe pagina candidatului la prezidențiale. Printre rânduri, intuim că fericirea sună cel mai bine în limba română: „Nu-i ușor, ba chiar e greu să fii feliz, happy, felice sau heureux pe alte fuse orare” și că bătaia tirului campaniei trece dincolo către de granițele țării.
Dl președinte Iohannis după ce a promis în campania trecută că România e țara „lucrului bine făcut” (mai ține minte cineva promisiunea asta?), vine cu o altă promisiune, mai simplă, izvorâtă parcă din interiorul unui om cu ambiții mărunte, care vrea și el puțin liniște în casa sa: „Pentru o Românie normală”. Din perspectiva sa și a șefului său de campanie țara e plină de anormalități, iar primul pas pe care îl facem e să să atingem statutul mult căutat al firescului. În mod cert țara e bântuită de tot soiul de aspecte nefirești pe toate planurile, dar oare unde trage linia între normalitate și anormalitate dl Președinte?
Printre candidați se remarcă în mod cert domnul profesor Paleologu, un aspirant la titlul de cel mai înalt om din stat, o personalitate care emană spirit academic și elocință numai cât te uiți la ea. Preia în această campanie din spiritul educațional inoculat în gena sa de cărturar și, prin urmare, proiectul său electoral este axat în jurul unui termen cheie: „educație”.
Domnul Mihail Neamțu, purtătorul de cuvânt al campaniei se laudă cu realizările academice ale lui Theodor Paleologu și declară: „Domnul Paleologu poate oricând să vorbească cu Boris Johnson despre Winston Churchill și Shakespeare.” Se pare că aspirațiile politice țintesc mult mai sus, către o reprezentare a României în planul extern, de diplomație așa cum se făcea pe vremuri, atunci când mari oameni politici români puteau susține și o conversație culturală, dar și o negociere dură cu reprezentanții marilor puteri.
E bună abordarea sa; clar, de la educație și sănătate se va reforma și dezvolta societatea noastră. Dar am bănuiala că mesajul din spatele sloganului „Respect. Educație. Performanță.” este abstract pentru majoritatea alegătorilor.
Mircea Diaconu conform unui clasament recent (sondaj IMAS, 30 septembrie) ar fi pe un surprinzător loc 2 (16,6%). Ce zice despre abordarea sa: „Nu vreau să fiu președinte, vreau să candidez, e o mare diferență”. Hmm.., adică nu am niciun interes să vă reprezint dragi români, ci sunt și eu pe aici și vreau să demonstrez că pot candida. De ce? Pentru că pot.
E precum alergătorul care nu se înscrie la cursa de maraton, dar aleargă pe margine în timp ce se ovaționează singur. Apoi mai zice despre el că este „un om”. De aici putem deduce o serie de interpretări legate de acest om care e actor (de film, de teatru) și fost parlamentar european: prima ar fi că se definește ca fiind o ființă superioară înzestrată cu darul gândirii și al inteligenței, care posedă un limbaj articulat (corect, a demonstrat asta pe scenă); a doua că ar fi o personalitate (nu e doar om, e „un” om; adică articolul accentuează noțiunea exprimată de banalul substantiv).
De fapt, domnul Diaconu e un om susținut de alți oameni pe care i-aș încadra mai degrabă în alte categorii ale regnului animal, precum Victor Ponta și Tăriceanu. De aici deducem interpretarea acestei noțiuni care pare atât de simplă și atât de greu de explicat totodată.
Viorica Dăncilă crede că românii merită un viitor președinte muncitor și implicat. Suntem perfect de acord cu această viziune, dar nu prea văd legătura dintre muncă și distinsa sa persoană. Doamna prim ministru nu rezolvă problemele societății și ale comunității, ci vine doar cu explicații ilare despre nerealizări în discursurile sale pline de gafe.
Nu susține promisiunea produsul „muncii sale”: nu avem autostrăzi, PSD-ul se lăuda că deschide 8 spitale regionale, dar planul a rămas doar pe hârtie, iar în secolul tehnologiei deținem 200 de școli fără apă curentă, fără autorizație, samd. E cam mare lista nerealizărilor, deci de unde atâta implicare și prezență?!
Viorica este în schimb campioana absolută a gafelor și greșelilor de exprimare; recent un parlamentar de la opoziție a făcut și un top 40 al gafelor și a titularizat-o ca fiind un soi de Bulă a politicii românești.
În strategia sa apare și acest proiect Pactul național pentru bunăstarea românilor... Dacă tot sunt la modă petițiile, hai să facă și PSD-ul una cu o miză importantă: asigurarea scrisă din partea clasei politice că nu se vor tăia pensiile și salariile. Premisa de la care pleacă social democrații: avem în fața ochilor singura înțelegere care va contribui la menținerea bunăstării românilor; dar în fundal deja se disting notele subversive și acuzatoare ale acestui mesaj: dacă vin ceilalți la guvernare, vor face praf bunăstarea adusă de noi.
Discursul politicienilor
La baza piramidei evolutive se află politicienii cu un limbaj suburban asumat precum Eugen Nicolicea. Aflat într-o permanentă ofensivă și având un limbaj de mahala, domnul parlamentar taie microfoanele opozanților politici, aduce acuze jignitoare tuturor opozanților și are impresia că poate jigni un jurnalist în direct fără să fie dat afară din platoul televiziunii. Șerban Nicolae sau Florin Iordache sunt în aceeași ligă selectă.
Apoi sunt cei care merg cu turma și se uită la șefii de partid precum la prompter atunci când sunt nevoiți să ia cuvântul; nu are rost să îi trecem în revistă, îi vom găsi pe buletinele de vot la următoarele alegeri parlamentare.
Continuam cu aripa celor trecuți prin focul luptei politice în ultimele două decenii (de la Tăriceanu, Băsescu, Orban, Ponta & Co); nu au schimbat mare lucru la nivel de retorică, imagine sau comunicare în general; fac jocurile politice din culise și apar în momente cheie în spațiul media, iar acolo sunt teoreticienii dar și practicienii politicii; ei știu pentru că au experiență, alții nu.
Urmează cei din aripa tânără, iar în centru se află new kids on the block, cei de la USR, cu o echipă de oameni entuziaști, dar cu spirit combativ. Ei sunt profilul activistului care luptă până la capăt pentru o idee, cu orice preț.
Au limbajul adecvat (cu mici excepții) pentru a crea o punte de legătură eficientă și stabilă cu electoratul de centru-dreapta.
Dintre cei noi, aduși din zona jurnalismului pentru a convinge electoratul cu arme din categoria profesională, un loc aparte îl ocupă Rareș Bogdan, o figură politică care poate șterge din praful care s-a așternut peste PNL de ceva vreme.
Canale de comunicare
Puterea mediului online a fost o surpriză tristă pentru PSD în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014; nimeni nu credea că Iohannis va câștiga după acel 30% chinuit din primul tur. Facebook-ul a devenit canalul principal de știri, punctul de organizare al meeting-urilor, mediul în care s-a creat acea solidaritate fantastică cu românii din diaspora.
Practic vocea românilor din diaspora a fost amplificată în social media și a activat și o parte și dintre nehotărâții din țară. Iohannis a ajuns la un milion de fani pe Facebook, iar de aici totul e istorie.
Ce s-a întâmplat atunci a fost o lecție pentru toate campaniile electorale ce au urmat (cultura hashtagurilor de genul #yeslavot tot atunci s-a lansat; live-urile, dar și propaganda dirijată abil de către strategii de campanie).
Media tradițională e la fel de prezentă, adică văd cu ochiul liber că panourile OOH ce erau odinioară goale prin Băneasa s-au umplut cu figuri mai mult sau mai puțin cunoscute.
Trenduri din afară
În primul rând e o diferență de tematică și de abordare: candidații vestici vorbesc în campaniile lor despre Europa și despre problemele comune ale țărilor din UE, criza refugiaților, migrația, terorismul, dependența energetică, securitate etc, în timp ce ai noștri merg pe retorica naționalistă și populistă, iar proiectele lor se opresc la granițele țării.
Nu văd o preluare a metodelor de comunicare din alte țări și nici un interes legat de ce se întâmplă pe afară; suntem prea adânciți în mocirla luptei noastre interioare, în care folosim toate mijloacele pentru a câștiga votul cetățeanului și a ajunge la putere: de la punga de mălai aruncată din camion, până la dezinformare și propagandă politică.
Epoca post-truth
La final, totul se reduce la acest ultim argument: „De la Dvs. cerem voturi. Nimic altceva... decât voturi.” Asta zice cu o franchețe uluitoare un politician de la noi:
