[Scriitor în RM] Augustina Șiman: Scriitorii sunt salvatori de inimi

Augustina Șiman și-a făcut drum în rândul scriitorilor de la 19 ani, cu prima sa carte, „Încercări de a trăi sau Prin prisma ochilor albaștri”. În 2015 a lansat „Cămașa lui”, care „a devenit bestseller” și care a fost primită cu brațele deschise pe rafturile librăriilor din Republica Moldova. Și nu numai.

Și dacă v-ați gândit cumva că asta-i profesia ei de bază, aflați că nu. Augustina este la doctorat în dreptul internațional. Mai mult, ea și-a plătit contractul din onorariile din vânzări de cărți.

Nu vă povestim nimic despre următoarea ei carte. Va vorbi ea. 

Biografie

Când eram micuță ascultam cu sufletul la gură poveștile pe care mi le citea mama, doinele pe care mi le cânta bunica, versurile pe care încerca tata să mă învețe. Eram atât de fascinată de puterea cuvintelor de a vrăji, de a uimi, de a atașa, încât am știut dintotdeauna că asta o să fac – o să aleg, o să încâlcesc și o să descâlcesc, o să vrăjesc, o să uimesc, o să atașez, o să salvez prin cuvinte, pe care oamenii o să vrea să le citească altora.

Am crescut într-o perioada în care nimeni nu a crezut că poți să trăiești făcând literatură și am mers la facultatea de drept, descoperindu-mi uriașa dragoste pentru dreptul internațional public... dar am tot scris – ca până la urmă să-mi plătesc contractul la doctorat în drept internațional din onorariile din vânzări de cărți. Acum sunt diplomat de meserie, care duce întotdeauna în valiza sa, oriunde ar merge în lume, câteva cărți... și încă mai scriu.
„Cămașa lui” –  cea de-a treia carte a mea, apărută în 2015 și reeditată de câteva ori – a devenit bestseller, sper că și cea de-a cincea carte, la care lucrez acum, o să-i repete succesul.

Pasiunea pentru scris

Mi-am urmat chemarea inimii... așa am făcut dintotdeauna, chiar și în pauzele lungi când nu am scris. Mi-a luat ceva timp ca să învăț să mă aud – și cred, uneori, încă mai învăț. Primele versuri le-am înșirat pe foaie la șapte ani, apoi cuvintele au crescut odată cu mine, și s-au încâlcit într-o „proză poetică” conform aprecierilor criticilor literari.

De ce scriu?

Este o formă de eliberare de mine însămi. Scriu ca să scot din mine toate îngrijorările, revoltele, toată dragostea, ura, nedumerirea sau certitudinea fermă. Scriu ca să liniștesc furtunile din interior... și uneori nici nu îmi dau seama exact ce simt până nu încerc să-mi las emoțiile pe hârtie. Scriu ca să mă pierd și ca să mă găsesc. Și ca să îi ajut și pe alții să se găsească. Scriu ca să rămân. 

Prima carte

A fost un exercițiu atât de sincer și de complex. S-a desfășurat, fără a avea obiectivul precis al editării unei cărți, pe parcursul mai multor ani de zile, până în ziua în care am îndrăznit să-l întreb pe criticul și istoricul literar, Prof. Mihai Cimpoi, ce părere are, iar dânsul mi-a spus că are în mâini o carte în devenire. Am tot lucrat la manuscris, cu entuziasm și cu frică, cu încredere și dubii, iar când am semnat ultima redacție a manuscrisului „bun pentru tipar”, mi s-a făcut pielea de găină – încă mi se face de fiecare dată când aprob tipărirea unei cărți de-a mele. La 19 ani am lansat „Încercări de a trăi sau Prin prisma ochilor albaștri”, culegere de proză și poezie care aborda tematici existențiale.

Apoi copila din mine a crescut și a învățat să iubească, și să nu fie întotdeauna iubită, și să se aleagă întotdeauna pe ea însăși, și să dăruiască cu o dărnicie uriașă întregindu-se cu fiecare bărbat care alegea să plece. Și am scris tot mai clar, mai limpede, mai răspicat și mai frumos... despre femei. Uneori parcă îmi pare că e mai ușor să faci filozofie existențială decât să încerci să prinzi între cuvinte deznădejdea în care se pierd unele femei când li se frâng inimile – e prea multă. Eu încerc să le amintesc, de fiecare dată, să fie blânde cu ele însele, să se privească mai des în oglindă zâmbind și să alerge întotdeauna spre visurile și speranțele lor de viață în pantofii, sau în ghetele, sau în balerinii în care se simt frumoase, iar El neapărat o să apară pe parcurs.

Cea mai grea parte

Întotdeauna e mult mai dificil să scrii o carte. Publicarea durează o lună – două, scrisul e întotdeauna în devenire, e sincron cu tremurul sufletului din tine și cu tot ce ți se întâmplă în viață, motiv pentru care scrierea unei cărți poate să dureze uneori ani de zile.

Timp pentru scris și lectură

Nu e un exercițiu cu termene-limită fixate în agendă. Uneori scriu zilnic, alteori nu scriu un cuvânt timp de câteva luni. E unicul proces asupra căruia nu dețin niciun control organizatoric și pe care nu îl pot anticipa – mă depășește și mă face să zâmbesc de fiecare dată când încep să scriu: în metrou, în cafenele cochete dimineața, între așternut și păturica caldă pe la trei noaptea.

În schimb un ritual pe care îl respect cu uriașă precizie e lectura înainte de culcare. Acum sunt poeziile poetului, diplomatului și politicianului Chilean Pablo Neruda.

De unde vine inspirația

Ah! Mă inspiră atât de multe lucruri. Femeile care se iubesc, dar mai ales cele care nu știu să se iubească. Relațiile simple și ușoare, dar și cele complicate și pline de drame. Orașele noi, timpul de care am nevoie ca să mă obișnuiesc cu ele și tot ce se întâmplă în intervalul dintre biletele de avion. Mă inspiră orice mă miră sau mă revoltă. Și prin urmare – dragostea.

Cine citește prima dată cartea

Întotdeauna eu sunt cea care îmi citesc prima manuscrisul tipărit sau altfel-spus – cartea, și doar după ce am analizat-o în detaliu și m-am asigurat că e așa cum mi-am imaginat-o, distribui restul exemplarelor la librării și la biblioteci, iar din acel moment îmi scapă lucrurile de sub control, am marele noroc să fiu citită de mulți, și nu mai știu cine îmi citește primul cartea după mine, dar de fiecare dată sunt copleșită de cea mai luminoasă înduioșare când se apropie străinii de mine ca să-mi confeseze cât de mult le-a plăcut o carte scrisă de mine.

Promovarea unei cărți

Habar nu am cum se promovează o carte. Eu pur și simplu am scris – cu o uriașă sinceritate și am răspuns cu o dezgolire interioară elegantă la toate interviurile. Am organizat lansări de carte la care nu mă așteptam că o să vină câte 200 de persoane, și am dat autografe până nu mi-am mai simțit degetele. Cred că cea mai bună promovare pentru o carte e însuși mesajul și conținutul ei.

Există lansări de carte în care se investesc mulți bani și care sunt promovate masiv, iar peste câteva luni nu mai auzi nimic despre acea carte fiindcă nimeni dintre cititori nu o mai recomandă sau fiindcă are feedback-uri proaste.

Popularitatea

S-a datorat scrisului meu – mulțumită căruia s-a tot vorbit de mine, chiar și după lansări de carte.

Cititorii de azi

Sunt în căutare de sine. Cărțile noastre preferate sunt cărțile în care ne regăsim, iar nevoia aceasta de regăsire e atemporală, nedeterminată și fără a fi influențată de vreo condiție socio-istorică. Diferit e doar limbajul în care diferite generații se exprimă în scris, dar necesitatea de a da denumiri stărilor noastre sau de a le oglindi în cuvinte (fie chiar și cuvintele altcuiva) este neschimbată.

Rolul unui scriitor în 2019

Suntem salvatori de inimi, mai ales în lumea aceasta grăbită și pe alocuri superficială. Așa au fost scriitorii dintotdeauna și așa vor rămâne să fie.

Lucrez acum

Cu entuziasm și cu îngrijorare la cea de-a cincea carte. Habar nu am despre ce exact o să fie, dar abia aștept să o termin ca să aflu și eu.