[Scriitor în RM] Vladimir Lorcenkov. Scriitor, hamal, instalator de ferestre, montator de schele, scriitor

S-a născut în Republica Moldova de Valentine's Day. Scrie preponderent în rusă. Iar de cinci ani încearcă să se adapteze pe meleagurile canadiene. Din auzite sau simțită pe propria piele cunoaștem cu toții că viața de emigrant nu-i unsă cu dulceață. Nimeni nu te întâlnește peste hotare cu colaci.

A scris peste 20 de cărți, dar se pare că numai cu scrisul nu te ții sătul, de aceea a trebuit să-și caute alte joburi. Și a găsit: hamal, instalator de ferestre, montator de schele etc, etc. Acum și-a făcut un locușor într-o bibliotecă din Quebec. Și pare că tot acolo își hrănește inspirația.

De data asta, cu și despre scriitorul Vladimir Lorcenkov. Nu vă mai povestim foarte multe, că a istorisit el destul.

Biografie de scriitor

Mă numesc Vladimir Lorcenkov și sunt scriitor rus din RM. M-am născut pe 14 februarie, la Chișinău. Tatăl este ofițer, de aceea am călătorit mult în copilăria mea, iar mama - bibliotecară, de aici a apărut dragostea pentru lectură. Trăiam în diferite orășele militare din URSS și Europa de Est (Siberia, Ungaria, Belarus), iar la începutul anilor 90, familia s-a întors în Moldova, de unde este mama mea. Acolo, în 1995, am intrat la Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova, pe care am absolvit-o în anul 2000. Aproape în tot acest timp am lucrat ca jurnalist în diverse mass-media din Moldova - TV, ziare - iar prin 1996 am început să scriu cărți.

Am locuit în Moldova până în 2014, când am emigrat împreună cu familia - soția mea și cei doi copii - la Montreal, Quebec (Canada). Aici am lucrat în calitate de hamal, instalator de ferestre, am montat schele, asiguram cu alimente supermarketurile, iar acum doi ani, am ajuns în sfârșit la bibliotecă, unde activez ca bibliotecar junior.

Biografia mea de scriitor este foarte simplă. Sunt autorul a 25 de romane în rusă, unele sunt traduse în 15 limbi (engleză, germană, franceză, italiană, finlandeză, norvegiană, chineză, română etc.). În 2003, am primit Premiul Debut, în 2007 Premiul Rus, în 2012 am devenit finalist al Bestseller-ului Național, în 2014 am intrat pe lista premiilor Medicis pentru cel mai bun roman tradus (Franța), în 2015 - pe lista premiilor Firecracker Awards (SUA), acesta fiind un premiu al revistelor literare independente.

Visuri din copilărie

Am avut o copilărie obișnuită, liniștită, ca și a semenilor mei, cred - școală, sport, lectură - și o Uniune Sovietică în care istoria se oprea (așa cum se întâmplă acum în Canada). Totul era hotărât, predestinat, de aceea în copilărie nu-mi făceam planuri pentru viața de matur, știam că voi crește mare și voi decide atunci. Presupuneam că voi deveni ofițer, după ce am mai crescut voiam să aleg profesia de veterinar, apoi - traducător. Într-o oarecare măsură, cea din urmă profesie s-a cam adeverit, pentru că fac traduceri amatoare din franceză și occitană. Ce încă? Au fost niște gânduri să devin cosmonaut, general, pentru că ei au multe medalii, iar asta, credeam eu, atrage atenția fetelor. Un lucru știu sigur: niciodată nu am visat să devin jurnalist sau scriitor.

Am început să scriu

Nu știu dacă aș putea răspunde pe bună dreptate la întrebarea „când am devenit scriitor”. Nimeni nu-și aduce aminte când și cum s-a născut. Transformarea unei personalități într-un scriitor este precum un proces de naștere (sau renaștere, însemnând de fapt același lucru). Personalitatea încă nu este conștientă în momentul nașterii, iată de ce nu poate memora ceea ce i se întâmplă. Ce-i drept, Lev Tolstoi povestea că ține minte cum era înfășurat în pelinci. Dar Tolstoi era un geniu, și Tolstoi era un prost. Eu nu sunt nici geniu, nici prost, de aceea nu voi amăgi. Nu-mi aduc aminte.

Dar iată la întrebarea „când am început să scriu” (ceea ce-i diferit de „când am devenit scriitor”) pot să vă răspund. Pe la zece ani scriam un roman SF în caiețelul meu, pe la opt ani - niște aventuri ale indienilor, pe la 13 ani am scris prima mea nuvelă, la 16 ani - primul roman. Nimic din ceea ce am scris nu s-a păstrat, cu excepția nuvelei care se numește „Fars Isus din St. Tropez”, iar pentru un copil este neașteptat de bun.

Pasiunea pentru scris

Cred că născocirea unor istorii este cea mai bună metodă de a risipi norii negri de melancolie, care inevitabil apar în viața fiecărei ființe cu rațiune. Cred că scrisul este o metodă de a-mi petrece timpul până această viață se va termina. În plus, am copilărit printre cărți și mi se părea firesc să-mi alătur vocea corului de scriitori care suna în jurul meu și care era auzit doar de mine. 

Scrisul este

Probabil, o metodă de a fugi din realitatea care mă absoarbe mai mult decât mi-aș fi dorit. 

De ce scriu?

Noi toți stăm în fața faptului că viața noastră este o așteptare a morții. Dacă sunteți suficient de inteligenți pentru a-l accepta, trebuie să înțelegeți - tot ceea ce faceți în viață este doar o modalitate de a aștepta moartea, astfel încât să nu fie prea înfricoșător. 

Prima carte

De obicei, scriitorii adevărați nu prea își aduc aminte de prima lor carte, pentru că o scriu fără a înțelege ce fac. Iar atunci când sunt întrebați de prima carte încep să amăgească post-factum, alcătuind vreo legendă.

Am scris prima mea carte în trenul „Moscova - Vladivostok”, străbătând întinderea înzăpezită a Rusiei, în timp ce împărțeam un compartiment cu o blondă amețitoare de la KGB, care se întorcea la Irkutsk dintr-o scurtă călătorie la Sankt Petersburg. Rusia poate fi străbătută cu trenul timp de 2 săptămâni, așa cum am avut mult timp, între noi se legase un roman. Iar noaptea, urmărindu-i somnul, admirându-i chipul obosit, dar atât de frumos, am început să scriu prima carte.

Nu-i niciun adevăr în rândurile de mai sus. Dar orice v-aș spune, asta nu va fi un adevăr. Nu-mi amintesc prima mea carte, dar știu că mereu ceva scriam, alcătuiam fel și fel de istorii.

Formal, primul meu roman, de la care a început, să spunem așa, reputația mea de scriitor, relatează istoria unor moldoveni din satul Larga, care încearcă să emigreze în Italia, și organizează cu această ocazie o Cruciadă pentru copii. L-am scris într-o vară, în redacția ziarului unde lucram, pentru că, fiind cel mai mic din echipă, mă lăsau să am grijă de treburile redacției, pe când cei mari plecau în concediu. Pur și simplu nu aveam vreo ocupație. 

S-a schimbat perspectiva

Toată copilăria îmi schimbam locul de trai, de aceea m-am obișnuit cu un anumit stil de viață și cu „viziuni de scriitor”. Scriitorii văd tot, dar nu privesc nimic. Cred că în acest sens nu s-a schimbat nimic. Dar s-au schimbat multe după plecarea mea din Moldova - emigrarea, produce, desigur niște tulburări, despre asta a fost alcătuită o linie de subiect din romanul meu „Town Down”. O mulțime de istorii a unor oameni mici, care au emigrat și care încearcă să supraviețuiască în Montreal. Această carte este dedicată nenumăratelor „lost in translation”, de care viața de emigrant este plină. Cred că este a doua carte după romanul „Eu sunt Edic” - o carte mare despre emigrare. Aceasta este noua mea viziune asupra lumii.

Prima dată am publicat

La sfârșitul anilor 90. Am publicat niște nuvele în secțiunea de literatură a unor gazete moldovenești în limba rusă. Iar primele publicații literare în Rusia au fost publicate la începutul anilor 2000, așa că, oricât de ridicol ar suna, sunt un scriitor cu 20 de ani de experiență.

Desigur sunt multe emoții la început. Dar după lansarea primei cărți înțelegi că vanitatea este o foame pe care nu o saturi cu nimic. Și singurul lucru cu care îți poți umple cu adevărat vidul este cartea pe care ai scris-o. Și ea îți umple golul exact în momentul în care o scrii. Nu se compară cu nimic, cum am mai spus, probabil e ca saltul cu parașuta sau valurile uriașe pentru narcomanii de adrenalină. Întrebați-i pe ei de ce ei se ocupă cu surfingul sau cu saltul cu parașuta, pentru medalii și trofee? Nu, desigur. Publicarea cărții este medalia și trofeul. Iar cartea, care se scrie și a ieșit bine - e valul și căderea liberă. Nimic nu poate fi mai bun decât asta.

Schimbări de stil

Mi-am schimbat stilul de mai multe ori și asta nu a depins de redacție. Fiecare scriitor, dacă este viu, crește, se dezvoltă. Când el evoluează, trece încă o etapă de autodezvoltare, atunci el dă la o parte vechiul stil ca pe-o rachetă cu combustibilul uzat. Ultima dată mi-am schimbat stilul când am scris „Town Down”, sunt foarte mulțumit de acea experiență și sper că vor mai fi cărți pe care voi vrea să le scriu într-un limbaj nou. 

Cea mai grea parte

Evident, mai greu mi-a fost să scriu cartea, decât s-o public. După mine, astăzi poți publica orice, oriunde, poți publica textul pe Internet, sau pe Amazon, sau prin sistemul de print-demand. Atunci când scrii o carte, investești în timpul tău, în viața ta, în ceea ce, posibil, va eșua. Succesul nu depinde de cât de talentat sunteți, este o chestiune de noroc. Acest lucru presupune un mare risc, pentru care trebuie să fiți pregătiți și care gâdilă nervii.

Timp pentru scris și lectură

Eu scriu cu întreruperi, în timpul liber, de obicei. Sau când sunt în concediu, sau în weekend. Uneori, atunci când înțeleg că trebuie să scriu -  cartea nu așteaptă - fur timp de la familia mea: mă închid serile în cameră și îmi rog familia câteva ore să nu mă deranjeze.

Citesc mult, minimum o oră jumătate, două pe zi. De regulă, în metrou. Din acest considerent eu nu iubesc să conduc - la volan nu pot citi, doar pot să ascult cărțile audio pe care le găsesc un pic incomode (prefer să mă întorc pe paginile care mi-au plăcut).

De unde vine inspirația

Din păcate, în ultima vreme, pentru mine cuvântul „inspirație” este sinonim cu „timp liber”. Dacă am niște ore libere - nu sunt atât de multe, câte aș fi vrut - atunci scriu. Dacă vorbim despre ce-mi trezește dorința de a scrie, atunci răspunsul e simplu: frumusețea. Frumusețea ce mă înconjoară, frumusețea femeii, frumusețea unei cărți străine… frumusețe de care o fi, și rezultatul frumuseții - iubirea. 

Cine citește prima dată cartea

De obicei, soția mea. Apoi fratele. Obișnuiam să trimit textele agenților mei literari, dar scriu atât de des încât, cred că au încetat să le citească. :)

De fapt, nu am nevoie de opinia nimănui pentru a înțelege dacă textul a fost bun sau nu. Vă asigur, fiecare scriitor știe acest lucru în ultima etapă.

Atunci când încheiam la nasturi unul din ultimele mele romane „Town Down - istoria unui emigrant rus în Canada, care lucrează la negru împreună cu un moldovean, și pe care KGB-ul canadian l-a confundat cu un specialist în separatism, devenind apoi apostolul noului Mesia cu sindromul Down, care a venit să salveze omenirea de un nou Potop - eu deja știam că romanul va ieși perfect.

Același lucru s-a întâmplat cu romanul „Tabăra pleacă” - o istorie despre cum moldovenii au luat ostatici toată Adunarea Generală ONU, solicitând o nouă planetă pentru ei. Când scriam romanul, râdeam cu lacrimi. Puțin ce se poate compara cu această senzație. Și puțin se poate compara cu sentimentul de pustietate și amărăciune care te ia cu asalt, atunci când înțelegi că acea carte, la care ai lucrat 2-3 ani, nu s-a soldat cu succes.

Așadar, scriind ultimele cuvinte din „Ultimul roman” - o istorie despre o familie basarabeană de trei generații - am înțeles deja că a ieșit ceva plictisitor, pseudo-clasic, demn de premiul pentru «Большая книга» (un premiu rus, trd: Cartea grandioasă), o ecranizare la Primul canal de televiziune din Rusia și laudă pentru critica literară rusă. Mai pe scurt, un eșec. E ca și cum ai înota într-o competiție, știind că un concurent deja a ajuns la final. Cel mai important, în acest caz, este să te iei în mâini și să finalizezi textul orice ar fi: dacă te-ai băgat în apă, fii bun și înoată până la finiș. Așa am și făcut. Apoi timp de trei luni am încercat cu ajutorul vinului să scap de gustul cenușii, care inevitabil se simte după ce ai omorât câțiva ani pentru o carte proastă. Slavă Domnului că am scris și cărți bune la viața mea.  

Promovarea unei cărți

Sunt o mulțime de modalități de a promova o carte. În funcție de ce scopuri urmărește autorul, de redacția cu care colaborează, de cât sunt de buni agenții literari. Dacă este vorba despre literatură comercială, atunci cărții i se face o publicitate la fel ca unui șampon, sau unor biscuiți din ciocolată, sau unui boiler. Iar dacă este vorba despre literatura adevărată, atunci cred că cea mai bună metodă de promovare este - să o scrii bine.

Desigur mult depinde și de noroc. De exemplu, dacă Bianca Andreescu ar fi citit între seturi „Tabăra pleacă”, iar Trump și Zelensky nu ar discuta apă chioară în conversațiile lor telefonice, dar romanul meu „Camion basculant”, atunci, desigur, ar crește vânzările.

Dar cărțile nu sunt scrise de dragul vânzărilor. Cărțile adevărate. Ele sunt scrise pentru a scăpa de nebunie. Nu respiri pentru a-ți vinde respirația.

Popularitatea

Depinde de noroc, de timp și de multe, multe altele. Pușkin nu a fost un scriitor foarte popular, dar iată la Lev Tolstoi aproape că se ruga lumea. Joyce a hrănit păduchi, Steinbeck se îmbăta într-un șantier, Bukowski jumătate din viață rătăcea pe străzi. Mailer a câștigat mulți bani cu „Tough Guys Don't Dance”, Updike a fost recunoscut și popular, Louis-Ferdinand Céline a fost otrăvit.

Nu-i nicio lege a naturii. Nu a fost și nu va fi. Spun niște lucruri evidente, mă iertați. Cât despre mine, nu sunt deloc foarte popular, sunt moderat recunoscut, în Rusia - în patria mea literară - am o reputație de enfant terrible, și în ultimii ani acolo mă reduc la tăcere. Ceea ce, în principiu, mă aranjează. Dacă vorbim despre Moldova, atunci da, eu sunt cel mai faimos scriitor rus la ziua de azi originar din această minunată regiune.

Ei bine, când a fost ultima dată când ați citit ceva despre mine în presă? Dar dacă citiți din întâmplare ceva, atunci ce se va schimba? Trebuie să lecturați cărțile.

Cititorii

Sunt diferiți, ca de obicei. Desigur, asupra lor influențează dezvoltarea civilizației, în general. Conștiința oamenilor a devenit mai „audiovizuală”, ei nu mai asimilează texte multe și voluminoase. Dar îmi permit să notez că în Roma antică, de exemplu, în texte nu existau spații între cuvinte.

Rolul unui scriitor în 2019

Scriitorul are un singur rol, în fața propriei persoane și în fața lui Dumnezeu. El joacă istoria cărții lui. El este fiecare personaj, el e regizor, el - spectator și el - scenarist. E ca un copil ce se joacă pe malul mării, construind castele de nisip. Iată care-i rolul unui scriitor.

Dacă vorbim despre vreun rol social, atunci eu nu știu ce să vă răspund. Scriitorii nu sunt atât de populari cum au fost în mijlocul secolului XX. Oamenii nu-și mai cresc barbă ca Hemingway, nu mai vin la petreceri în pijama ca Fitzgerald. Scriitorii nu mai sunt „trendsetters”. Astfel, revenim la situația Evului Mediu, când majoritatea scriitorilor erau anonimi, impersonali. Mi se pare adorabil. Cu cât mai puțin cunoaștem despre autorul cărții, cu atât e mai liberă imaginația noastră. Nu-i faci parte autorului și nu ești fascinat de povestea lui personală. Nu știi nimic despre el, personalitatea lui se dizolvă în text. 

Dacă vorbim despre statutul social al scriitorului, atunci, desigur, acesta s-a schimbat semnificativ. Pe timpul Moldovei sovietice, de exemplu, membrii Sindicatelor Scriitorilor erau considerați elita societății, primeau bani, case și apartamente de la stat. Acești oameni erau imprimați în tiraje imense. Aș fi vrut să fiu Vieru sau Lari în anii 75! În secolul XIX, de literatură se ocupau nobilii și oamenii înstăriți.

Totul se schimbă. Cred că azi scriitorul nu mai are o așa mare importanță - făcând abstracție de persoanele mediatizate - și nici nu mai reprezintă o autoritate, nici nu influențează cumva asupra rațiunii oamenilor.

Din nou, dacă vorbim despre Moldova, moldovenii sunt oameni minunați, dar cu o mentalitate cam „țărănească”. Iar pentru un om de la sat, scriitorul e atât de important precum un ornitorinc. Întrebarea este ce să faci cu un ornitorinc - este imposibil de arat terenul cu el, este imposibil să-l pui să-ți păzească pământul, casa... Nici măcar o tocăniță din el să faci nu poți.

Absurd. Iată ce înseamnă scriitorul pentru moldoveni. În același timp, consider important să clarific faptul că habar nu am cum sunt cititorii în Moldova. Judecând după vânzările de cărți, nu se citește foarte mult acolo. Dar acest lucru nu înseamnă nimic: poate acești oameni descarcă o mulțime de cărți în format electronic, împrumută cărți din biblioteci și citesc noaptea, la fel cum făceam eu în compartimentul trenului Moscova-Vladivostok. Apropo, nu cred că moldovenii, în acest sens, sunt într-un fel diferiți de ruși, români sau germani.

Greutăți

Scriitorului niciodată nu-i e ușor. Cea mai consistentă și exactă metaforă despre ființa literară este legenda Marsiei. Acest satir a fost foarte talentat, a concurat cu Apollo, fiind pedepsit pentru asta: a fost jupuit. Scriitorul este omul fără piele, o ființă tare sensibilă. Noi simțim mult mai delicat decât alții și plătim pentru acest lucru din plin.

În Moldova există o cantitate rezonabilă de absurd. Am scris în romanul „Ultima dragoste a locotenentului Petrescu” despre acest lucru - romanul a fost publicat în Franța, iar în Rusia - nu. Romanul povestește despre cum o persoană ca Osama bin Laden se ascunde în Moldova, iar serviciile secrete decid să-l declare teroristul numărul 1 pentru a obține finanțare UE. Un roman amuzant, apropo.

Moldova este în general un loc foarte absurd. Dar Quebec, în care trăiesc acum, nu este mai puțin absurd. 

Noua generație de scriitori în RM

Spre rușinea mea, nu prea cunosc tinerii autori - vorbesc despre cei care au acum 20-25 de ani. Dar știu sigur că stratul cultural vorbitor de limbă română al Moldovei pe toată perioada așa-numitei „independențe” a progresat foarte mult. Iar cel rus, din păcate, a degradat. Am fost probabil ultima apariție semnificativă din Moldova în ceea ce privește literatura rusă. Dar nu sunt mâhnit. Tinerii devin scriitori, ei bine, vor fi scriitori români, nu ruși, care e diferența?

Am întâlnit în România, la un festival de carte - absolut minunat, la Timișoara, în 2018 - o fată tânără din Moldova, Julia Yaroslavskaya. Din câte am înțeles, este de etnie rusă, dar scrie poezii bune în limba română, câștigă premii și se implică activ în viața literară din România și Moldova. Este clar că, în alte circumstanțe istorice, ea s-ar fi alăturat rândurilor poeților ruși. Dar o persoană nu alege circumstanțele pentru sine, el trăiește în ele. Nu văd nimic în neregulă cu asta.

Dacă sunteți interesați de nume, sfatul meu este să urmăriți cu atenție ceea ce fac două persoane a căror contribuție la dezvoltarea culturii din Moldova nu poate fi supraestimată, deoarece este imensă. Este vorba despre Alexandru Vakulovski și soția lui, Monica Stanila, care organizează gratuit diferite evenimente pentru scriitori, autori, poeți, pe lângă faptul că Alexandru este un prozator minunat, iar Monica este o mare poetă. Ei sunt întotdeauna înconjurați de tineri, pentru care aceștia doi fac nu prea mult, ci foarte mult și dacă sunteți în căutarea viitorului literaturii moldovenești, atunci probabil îl veți găsi acolo.

Lucrez acum

Nu cu mult timp în urmă, am terminat „Romanul bibliotecii” - continuarea „Town Down” - aceasta este o poveste despre un emigrant care merge la o bibliotecă, ai cărui angajați sunt zei, iar cărțile spun povești despre soarta oamenilor reali. Este chiar amuzantă. Momentan traduc balade, poezie trubadură, din limba occitană (o civilizație originală și mare, care a murit în urma ocupației franceze).

Am inventat o istorie despre insula și contesa italiană, dar pentru roman, până la urmă, este nevoie de câteva luni cu timp liber. Așa că voi încerca să-l scriu vara viitoare dacă am norocul să intru într-un fel de reședință de scriitor.