Oare cum ar fi să-ți imaginezi viața fără familie? Fără părinți? Fără să aparții, efectiv, cuiva? Cum ar fi să crești fără să fii ținut în brațe, fără să fii iubit? Sunt întrebările lui Ștefan Dărăbuș, director regional pentru Europa Centrală și de Sud, în cadrul fundației Hope and Homes for Children. Ștefan vorbește despre problemele sistemului de protecție a copilului din România, dar și evoluția acestuia în ultimii 20 de ani. Cea mai mare reușită este cu siguranță scăderea numărului de copii instituționalizați.
Printre învățăturile desprinse în toți acești ani de reformă a sistemului, se numără faptul că ar fi trebuit să facă fundraising mai devreme și că prea multă ,,modestie” nu ajută - solicitările pentru parteneriate n-ar fi trebuit să aștepte neaparăt maturizarea proiectelor. Pe blogul lui, Ștefan comunică faptul că își va dedica următorii 10 ani eradicării tuturor formelor de instituționalizare a copiilor în țara noastră.
Vorbim în continuare despre implicarea voluntarilor, despre academia fundației de formare profesională și despre mentalul colectiv romanesc privind acest subiect.
Sistemul de protecție a copilului din România
Dacă privim lucrurile în perspectiva ultimilor 22 de ani, de când sunt implicat direct în reforma acestui sistem, evoluția a fost semnificativă. Dacă în anul 1997 erau în jur de 100.000 de copii în instituții, acum au rămas aproximativ 6.500. Dacă atunci aveam doar orfelinatele, leagănele și casele mari de copii (cele care oferă un mediu de supraviețuire instituționalizat), acum avem o gamă largă de servicii de protecție, care tind să replice mediul familial și, mai ales, avem mulți copii în familii de plasament și în asistență maternală.
Problemele majore
Problemele mari rămase în protecția copilului țin de modurile de ocrotire a copiilor cu dizabilități (supra-sedarea lor și tratarea discordantă a acestora), de sursele de finanțare rigide și anacronice deoarece nu răspund nevoilor individuale ale celor mai vulnerabili dintre copii, de absența intervenției în prevenirea separării familiale.
Țin, de asemenea, de incapacitatea de a sprijini tinerii care părăsesc sistemul de protecție, dar și de ignorarea celor 900.000 de oameni care supraviețuiesc izolați în comunități marginalizate și, nu în ultimul rând, de blocajul cantitativ din sistem, pentru că sistemul nu poate oferi servicii de protecție unui număr mai mare de 58.000 de copii la un moment dat în timp.
Așa se face că, în ultimii 15 ani, numărul copiilor aflați în protecția statului a rămas cam același, ceea ce ne indică incapacitatea autorităților publice de a interveni în situații de abuz și de neglijență.
Lucrurile bune din ultimii ani
Implicarea mult mai amplă a societății civile în sprijinul celor mai vulnerabili dintre oamenii din jurul nostru, apariția unor organizații non-guvernamentale dezvoltate chiar de tineri care au ieșit din instituții, din orfelinate, interesul puternic al unor jurnaliști pentru felul în care trăiesc copiii și tinerii în protecția statului, dar și perspectiva realistă ca în următorii șase-șapte ani să trăim într-o țară fără copii instituționalizați.
De ce e nevoie
De flexibilitate în proiecția legislativă și de intervenție, astfel încât legile să vină efectiv în întâmpinarea nevoilor crunte pe care le au cei mai săraci dintre cei săraci. Ca să fiu mai clar: atâta vreme cât 900.000 de oameni supraviețuiesc în comunități marginalizate, fără locuințe, fără un acoperiș deasupra capului, fără apă, electricitate sau încălzire, copiii celor săraci nu vor avea nici o șansă să devină mai puțin săraci decât părinții lor. Nu vor ieși din acest ciclu mizerabil al foamei, frigului, bolilor și analfabetismului.
Cei extrem de săraci reprezintă aproximativ 4% din întreaga populație a țării noastre. Mi-e imposibil să cred că nu suntem capabili, ca țară, să ne permitem să-i scoatem din viața de Ev Mediu pe care o trăiesc, dacă ne propunem asta. Miza nici măcar nu sunt părinții, ci copiii lor.
Vorbim de lipsa unei minime viziuni macroeconomice și de totală ignorare a crizei demografice pe care o avem înainte ca țară. Când știm că avem perspectiva unui stat îmbătrânit, împovărat de pensii și de cheltuieli bugetare neechilibrate prin productivitate și forță de muncă activă, e absurd să neglijăm tocmai copiii, cei care sunt resursa de bază și motorul de creștere în orice țară normală la cap.
Așadar, e nevoie de viziune de ansamblu și gândire integrată la nivel de politici publice, lucruri din păcate absente în România zilelor noastre. E nevoie să ne trezim din starea de stază, de comă, în care parcă ne-am scufundat ca țară.
Provocările ONG-urilor din acest sector
Cel mai mare obstacol e lipsa de predictibilitate financiară. Fără să știi pe ce te bazezi ca venituri organizaționale într-un orizont rezonabil de timp, de 4-5 ani, nu poți gândi strategii pe termen mediu sau lung și supraviețuiești într-o atmosferă de provizorat care devine apăsătoare. Nu aș vrea să fiu prăpăstios, nici să cad într-o tentație conspiraționistă, dar mă întreb de ce organizațiile non-guvernamentale nu au o formă legiferată, predictibilă, de finanțare prin pârghii publice, din surse bugetare de stat, așa cum e practica în statele civilizate.
Să vă dau un exemplu: furnizarea de servicii sociale, făcută acum, într-o covârșitoare majoritate, de autoritățile publice, ar trebui să fie făcută de organizațiile non-guvernamentale. Astfel, ai asigura obiectivitatea furnizării serviciilor, pentru că ai rupe partea aceasta de cea a inspecției serviciilor sociale.
La ora actuală, autoritatea publică și verifică, și furnizează serviciile sociale. Bineînțeles că, dacă tu te verifici pe tine însuți, vei fi extrem de înțelegător și îți vei găsi o mie de scuze pentru care nu poți să faci lucrurile bine, nu poți face implementare la standardele necesare, vei avea politici de resurse umane relaxate și tolerante față de abuzuri și, în general, vei închide ochii la o groază de lucruri pe care, în alte condiții, le-ai condamna.
O provocare masivă e generată de prejudecățile și de terenurile comune în care colcăie mentalul nostru colectiv românesc. Mă refer aici la replici pe care le tot aud în conversații, precum: ,,Săracii merită să fie săraci, nu fac nimic să iasă din mizerie”, sau ,,țiganii tot țigani vor fi, orice am face”, sau ,,de ce să dăm bani pe asistență socială, sunt bani risipiți, mai bine-i obligăm să meargă la lucru” și altele asemenea.
Apropo de costurile cu asistența socială: știți că, din totalul celor 6,5 milioane de persoane ,,asistate social” în țara noastră, sunt doar 250.000 de familii care primesc alocații pentru susținerea familiei? Sau că sunt doar 250.000 de persoane beneficiare de venit minim garantat? Și 220.000 de persoane care primesc indemnizație pentru creșterea copilului și ajutoare de urgență, sau alte tipuri de alocații? Știți că între cei 6,5 milioane sunt incluși toți cei 3,7 milioane de copii care primesc alocații de stat? În mod real, rămân nu mai mult de 2,5 milioane de oameni care, cu adevărat, pot intra la categoria de ,,asistați social”.
Relația cu autoritățile
De la ostilitate și desconsiderare, la dialog constructiv și respect. De la circumspecție și rezervă, la încredere. Am avut, într-adevăr, anii grei, între 1997 și 2002-2003. După aceea, a urmat o perioadă relativ lungă de așezare și așteptări calibrate, și de-o parte, și de cealaltă. Am lucrat însă mână-n mână, toți acești ani – și deja s-au adunat 22 de ani. Am văzut în timp o transformare a atitudinii lor, o repoziționare a priorităților autorităților publice spre copil, spre familie. Acum problema mare e legată de relaționarea dintre ministere: dacă Ministerul Muncii e de acord cu o viziune de reformă sistemică, ai nevoie de Ministerul Finanțelor pentru schimbări de alocări și surse bugetare. Iar pe partea de infrastructură este implicat și Ministerul Dezvoltării Regionale care decide, de exemplu, în privința locuințelor sociale și alocărilor financiare în privința comunităților marginalizate.
Așadar, la momentul actual nu discutăm, ca mai demult, de felul în care convingem autoritățile că fiecare copil are dreptul la o copilărie în mediu familial, ci de integrări de viziune macro-bugetară, sau de politici publice integrate.
Oricum, deși respectul reciproc există, e evidentă, în opinia mea, lipsa de autoritate (fie și consultativă) de care suferă organizațiile non-guvernamentale și, implicit, societatea civilă. Cu alte cuvinte, cine ajunge ,,la butoane”, cine decide politic, are toată puterea să facă exact ce dorește cu legile și, mai ales, cu implementarea lor.
Acum, spre deosebire de trecut, avem legislație potrivită, suntem aliniați, în mare parte, din punct de vedere al politicilor publice, al actelor normative. Suntem, însă, departe de etapa în care implementarea acestor legi să fie adecvată.
Și știți cum se spune: ,,degeaba ai legi, dacă nu sunt puse în practică”. Așa și este. O vedem zi de zi: am legiferat dreptul tuturor locuitorilor și, mai ales, al copiilor la sănătate, la familie, la educație și la locuire, dar suntem atât de departe de înfăptuirea acestor deziderate încă utopice pentru cel puțin un milion de oameni în țara noastră. Aici suntem acum și pe asta lucrăm.
Cauzele scăderii numarului de copii institutionalizați
Cauzele scăderii sunt simple: presiunea organizațiilor non-guvernamentale și a Uniunii Europene, precum și oameni buni în cadrul autorităților publice regionale și naționale. Dacă nu aveam, la începutul anilor 2000, un raportor pentru România în Parlamentul European cum a fost Emma Nicholson, cred că eram încă departe de această evoluție, totuși, spectaculoasă.
Iar Uniunea Europeană a avut programe de finanțare susținute pentru încurajarea dezinstituționalizării și a diversificării alternativelor familiale în sistemul de protecție a copilului și asistență socială. Au fost schimbări legislative majore, au apărut legi noi care încurajează protecția copilului în familie, nu în instituții.
Între ONG-urile implicate total în închiderea instituțiilor din țara noastră, două s-au remarcat în tot acest timp: HHC România și SERA România. Fără aceste două ONG-uri, cred că impactul politicilor și al inițiativelor de dezinstituționalizare din România ar fi fost mult redus.
În ultimii ani, Uniunea Europeană a croit un program special pentru închiderea instituțiilor pentru copii și finanțează astfel de închideri. De câțiva ani, multe județe, prin direcțiile de protecție a copilului, și-au stabilit să închidă toate instituțiile, în măsura în care au finanțare. La nivel național, Autoritatea Națională pentru Protecția și Drepturile Copilului și Adopție are o strategie națională de dezinstituționalizare.
Deci eforturile sunt cumulate, acești ultimi ani sunt cei mai grei, pentru că au rămas în instituții copii mai mari, cu un comportament atipic sau cu nevoi speciale severe și fiecare dintre cei aproape 7.000 de copii și tineri încă instituționalizați au nevoie de planuri de plasament sustenabile și croite după specificul lor individual. Se poate, bineînțeles că se poate și cred că, până în 2026-2027, nici un copil nu va mai fi instituționalizat în țara noastră.
Apropos de predicții, problema rămâne în privința copiilor din comunitățile marginalizate. Sunt 900.000 de oameni care supraviețuiesc în astfel de comunități. Cei mai mulți sunt copii. Fără o soluție sustenabilă în ceea ce privește spațiul de locuit, adică fără un program național de locuințe sociale și fără un program de prevenire a separării familiale, acești copii sunt în risc major de separare familială. Aici e următoarea piatră de încercare după ce instituționalizarea copilului dispare din România noastră.
Procesul prin care un copil este scos din orfelinat
E un demers complex: odată stabilită instituția care urmează să fie închisă, sunt evaluați individual fiecare dintre copiii plasați acolo. Atât psihic, cât și social. Se fac vizite în familia naturală și extinsă a copilului. Se determină posibilitățile de reunire a copilului cu familia sa naturală, sau posibilitățile de plasament al copilului înapoi în familia extinsă, eventual printr-un plasament simplu, dacă reintegrarea nu e o variantă fezabilă.
Ulterior se încearcă adopția, iar dacă nici adopția nu e o opțiune, se ia în calcul plasamentul în asistență maternală al copilului. Dacă nici plasamentul în asistență maternală nu e posibil, opțiunea rămasă e aceea a plasamentului într-o casă de tip familial, cu nu mai mult de 12 copii, sau într-un apartament de tip familial, cu nu mai mult de 6 copii. Aceste case se află în comunități obișnuite astfel încât copiii să aibă un trai cât mai apropiat de cel al oricărui copil.
Totuși, o dată făcute aceste tipuri de plasament, acolo unde copiii au, ulterior, șansa de a fi plasați în asistență maternală sau reintegrați înapoi în familia lor naturală sau extinsă, se fac aceste plasamente, pentru că procesul de evaluare al copiilor aflați în protecție specială e continuu.
Copiii institutionalizați
Oare cum ar fi să-ți imaginezi viața fără familie? Fără părinți? Fără să aparții, efectiv, cuiva? Cum ar fi să crești fără să fii ținut în brațe, fără să fii iubit?
Știu, pare oarecum patetic la prima vedere. Nu e. Deloc. Copiii și tinerii instituționalizați trec printr-un coșmar. Realitatea lor e cu totul alta decât aceea a unui copil obișnuit, dintr-o familie obișnuită. Viața lor e cu totul alta decât a unuia care are parte de afecțiune și de atașament. Sunt prea puțin pregătiți pentru viața reală. Au o stimă de sine la pământ, au o foarte slabă încredere în ei înșiși.
Obișnuiți cu faptul că nu sunt importanți pentru nimeni, lipsiți de sentimentul de apartenență, sunt vulnerabili și înclinați spre eșec. Prin tot ce reprezintă, familia ne pregătește să ținem piept vieții, iar ei nu au parte de această pregătire. Și acestea sunt doar câteva dintre dificultățile lor.
Hope and Homes for Children
Am început în 1998 lucrând doar în Maramureș. Nu știam atunci cum să acționăm: să facem proiecte mici și mărunte, dar prin toată țara, sau să facem două-trei proiecte mari, cu impact, care să fie model de urmat? Am decis strategic să facem proiecte mari, cu impact. Să creăm un concept integrat și sustenabil de reformă în protecția copilului.
A doua decizie a ținut de tipul de organizație care doream să fim: furnizor de servicii sau dezvoltator de servicii? Am ales să fim dezvoltator de servicii sociale, pentru că astfel putem face mult mai mult decât din calitatea de furnizor de servicii.
În timp, ne-am schimbat ca echipă: de la doi-trei oameni, suntem acum 45. De la proiecte mici, punctuale, suntem la proiecte mari și foarte mari. De la o organizație națională am ajuns acum să fim o organizație internațională, cu programe de asistență tehnică pe strategii de reformă sistemică în protecția copilului pentru Europa Centrală și de Sud. Bineînțeles, tot sub umbrela Hope and Homes for Children UK.
Misiunea
Misiunea noastră e eliminarea instituționalizării copilului la nivel global. Asta pentru că traumele create de instituționalizare asupra dezvoltării copilului sunt dezastruoase și cu impact pe termen lung și foarte lung.
Proiectele
Proiectele pe care le dezvoltăm acum sunt, toate, abordări integrate de reformă sistemică în protecția copilului și vizează integrarea viziunilor de lucru cu cei mai vulnerabili dintre copii între structurile publice și private care au de-a face cu acest domeniu.
Fundamental, cel mai important ,,proiect” al nostru e ca fiecare copil ajuns în grija statului să aibă parte de o formă de protecție într-o familie sau într-un mediu de tip familial.
Cine poate primi asistență
Teoretic, cei până în 18 ani sunt primii care pot primi sprijin din partea noastră. Practic, cei peste 18 ani, care urmează o formă de educație, pot rămâne în sistemul de protecție specială până maxim la 26 de ani. S-a ajuns la acest prag de 26 de ani prin prelungiri succesive: de la 18, la 20, la 22, la 24, apoi la 26 de ani, dintr-o cauză cât se poate de simplă: statul nu are pârghii de sprijin pentru tineri, odată ce aceștia ies din protecție și, de cele mai multe ori, ajung pe stradă, fără adăpost, fiind ținta predilectă a interlopilor.
Nu au pe nimeni și nimănui nu-i pasă de ei. Așa că am integrat tinerii care ies din sistemul de protecție între cei pe care-i sprijinim, pentru că altfel trec prin drame greu de imaginat.
Integrarea socio-profesională
Programul acesta de integrare îi are în centru pe tinerii adulți care sunt obligați să iasă din protecția statului. Îi ajutăm să-și găsească locuri de muncă, să le înțeleagă rostul și importanța, să meargă la serviciu. Le plătim chirii ca să aibă unde dormi, îi ajutăm să-și ia carnetul de conducere (acolo unde vor), pentru că poate să le dea un avantaj în angajare. Le suntem alături psihic, îi ghidăm, le dăm sfaturi și ei știu că au unde veni dacă se află în necesitate.
În asta constă și programul de instruire pentru angajații din sistem: să înțeleagă și ei cu adevărat dramele prin care trec tinerii o dată ce ies din protecția statului. Sunt extrem de vulnerabili și, fără sprijin, ratarea e la un pas de ei.
Comunicarea
Dacă până de puțină vreme abordam în principal companii, multinaționale și corporații pentru parteneriate, acum abordăm și persoanele individuale, persoanele fizice. E o tot mai mare apetență între oameni pentru implicare. Vor tot mai mult să ajute. Așa că ne-am schimbat strategia de comunicare dinspre o abordare exclusiv spre companii, spre o abordare diversificată, care să țintească și persoanele fizice.
În promovare, suntem foarte atenți la mediul de propagare, la oameni, la valorile acestora. Acolo unde avem convergență de valori, suntem deschiși spre asociere. Acolo unde nu găsim această convergență, preferăm să renunțăm la oportunități pentru că nimic nu e mai toxic decât ignorarea nepotrivirilor de cultură organizațională și de principii.
Ne ferim de orice clișee. Dacă facem alergie la ceva, atunci facem alergie la clișee, la prejudecăți, la categorizări absolutiste și generalizatoare. Pentru că tot ceea ce reprezentăm noi, toate valorile noastre sunt despre rolul esențial al diferențelor dintre noi ca oameni, despre acceptare, înțelegere, empatie și umanitate.
Costurile fundației
Din fericire pentru noi, am avut în spate organizația britanică și ei ne finanțează de la bun început. Banii merg în programele de dezinstituționalizare, în reintegrare familială, în prevenirea separării copilului de familie, în sprijin pentru tinerii care ies din sistemul de protecție, în noile servicii de tip familial pe care le dezvoltăm, în formare profesională și în asistență tehnică. Asta, ca să enumăr doar cele mai ample dintre programele noastre.
De câțiva ani încoace facem fundraising în țară, preponderent de la companii, dar și de la persoane fizice. Așa că, acum, ne finanțăm printr-un mix de surse naționale, internaționale și, într-o mică măsură, prin fonduri europene.
Sprijinul companiilor
Cele mai multe parteneriate le avem cu companii, suntem în special potriviți pentru proiecte în colaborare cu companii. Se implică mult mai ales companiile internaționale, dar și cele naționale dacă sunt mijlocii sau mari. Companiile mai mici nu prea folosesc facilitatea de responsabilitate socială, cea de alocare a 20% din impozitul pe profit către organizații non-guvernamentale.
Voluntarii
Voluntarii vin tot mai mult spre noi. Pentru companii, voluntariatul are mai multe valențe: poate fi efectiv văzut drept o modalitate de a oferi angajaților implicare în cauze sensibile, poate fi o formă de team-building sau poate fi o cale de a demonstra angajaților rolul pe care compania îl are în comunitate. În România, aproximativ 16% dintre oameni sunt implicați în voluntariat. Media în Europa e de 40-55%. Peste 65% din voluntari sunt tineri, între 15-35 ani, dar numărul voluntarilor seniori e în creștere.
Colaborarea cu fundațiile din rețea
De regulă, ne sincronizăm abordările. Discutăm mult. Ne împărțim sarcinile și, la cât de multe sunt de făcut, încercăm să acoperim cât mai mult teren, cât mai mult din nevoie, să sprijinim cât mai mulți copii, cât mai multe familii. Colaborăm și prin federații, și prin alianțe, și prin parteneriate de tip consorțiu. Nu doar cu alte organizații non-guvernamentale din țară, dar și din Europa și din întreaga lume.
HHC Academy
Este școala noastră de formare profesională. Au trecut până acum prin programele noastre de training aproape 10.000 de persoane doar în România. Avem șase cursuri de inițiere pentru lucrul cu copiii în servicii alternative de tip familial și încă o serie de șapte cursuri de formare continuă, axate pe prevenirea separării familiale, dezvoltare de abilități pentru viața independentă, dezvoltarea abilităților de viață la copii cu nevoi speciale, comunicare, managementul timpului, al stresului și al muncii în echipă.
Pentru că, modul în care lucrează și interacționează angajații din sistemul de protecție are un impact direct asupra copiilor. Așadar, HHC Academy e o platformă al cărei scop e o calitate a vieții mai bună pentru copiii cu care lucrăm.
Implicarea societății
Aș spune că această ,,imunizare” în fața cauzelor sociale e un fals mit. Oamenii vor să se implice, dar au nevoie să creadă în cauza pentru care se implică. Elementul cheie e încrederea atât în organizații, cât și în oamenii din organizații. Cei care ajută sunt empatici de regulă, personalități pentru care propria bunăstare nu mai e suficientă, au pornirea să facă din lumea aceasta una mai bună, vor să vadă mai puțină tristețe, mai puțină suferință în jurul lor. Și sunt tot mai mulți pe zi ce trece.
Românii sunt impresionați de ceea ce-i impresionează pe toți, indiferent de nația sau etnia lor: emoțiile stârnite de povești de viață, situații-limită, destine dramatice. Atunci când reușesc să se conecteze cu astfel de situații de viață, vor să ajute. Urgența și imboldul ajutorului lor stau în forța și în autenticitatea exemplelor cu care se confruntă.
