Dupa generatia cu cheia la gat in care toate cadrele cu ciorba pareau de acasa, e timpul unei noi semintii de filmmakeri sa arate ce pot: generatia celor pierduti pe plaja. Alina Manolache are background-ul zapacit al milenialilor care s-au apucat de film, regizor si producator in acelasi timp, cu multe proiecte experimentale si proiecte video din zone diferite, dar primul scurtmetraj filmat la Paris, “Debut de la visite” pare ca a fixat-o mai bine calea documentarului.
La Paris am facut un documentar despre trei gardieni de muzeu - cei care pazesc cele mai importante opere de arta din lume, practic. Dupa experienta pariziana mi-am invins definitiv fricile de a merge catre oameni si de a-i aborda direct.
Au urmat End of summer si Disco is Dead, in care problematica adolescentina de la sat se impleteste cu framantarile sociale ale tinerilor si o serie de mini documentare pentru brandurile cu inclinatie catre CSR. Iar primul lung metraj la care lucreaza deja de doi ani e gata de lansare iarna asta.
Inceputuri, parcurs
M-am nascut in Piatra Neamt in 1990, am venit in Bucuresti la 18 ani. Am terminat Foto/Video. Dupa facultate, am luat o rezidenta la Paris si am facut un documentar. Aia a fost experienta life changing, de acolo mi s-a conturat parcursul profesional. A fost in 2013. Acolo m-am aruncat intr-o chestie, fara sa stiu neaparat ce fac. Era o rezidenta artistica deschisa si eu practic am facut un proiect de documentar fara sa fi facut vreodata un documentar. Dar eram super curioasa de subiect, era despre gardienii de la Centrul Pompidou, am zis ca vad eu, ma descurc. Asa a inceput totul. De acolo mi-am dat seama ca a inceput sa-mi placa sa-i fac pe oameni sa se deschida. Am curaj sa ma bag in seama, sa le ascult povestile, sa stau de vorba cu ei, sa trec de stratul asta de suprafata si sa incerc sa aflu ce-i dincolo de imaginea pe care oamenii o afiseaza oricum. De acolo mi s-au conturat urmatoarele proiecte, tot de documentar. Apoi am inceput sa fac si documentar pentru online, dupa ce ma plimbasem deja cu unele filme prin festivaluri.
De ce documentar?
Cred ca a fost bine ca s-a intamplat asa, sa ajung sa fac documentar fara sa-mi propun macar. M-am dus spre zona asta pentru ca imi place echilibrul asta intre a avea control si a fi surprins tot timpul. Nu urmaresti un scenariu tot timpul da capo al fine, pornesti cu o idee si vezi pe drum ce se intampla, ce personaje intalnesti si cum se dezvolta povestea de acolo. Cred ca ma intereseaza prea putin sa dau informatii, mai degraba urmaresc experienta pe care o am eu facand filmul, in felul asta si pentru spectator devine o experienta in care se implica mai mult. La Disco is Dead, de exemplu, plecasem cu ideea sa vad ce se mai intampla cu discoteca de la tara, daca mai exista.
Acum toti tinerii stau pe tableta, pe telefoane, si voiam sa vad daca mai ies sambata seara in oras. Si ce sa vezi, nu mai ies in oras pentru ca nu mai sunt tineri, de ce nu mai sunt, pentru ca e migratie, de ce au migrat, pentru ca nu mai au joburi. E ca o avalansa, chiar daca eu imi propun la inceput sa fie despre ceva, mereu e si despre altceva, ca un side project.
Povestile din Disco is Dead
Disco is Dead e despre viata sociala a tinerilor de la sat, despre migratie. Noi avem imaginea asta a satului balcanic, cu discoteca intunecoasa si tinerii care se pupa pe acolo, acum nu mai e asa. Si nu e neaparat ceva rau. E pur si simplu o schimbare, care e asa cum e. Cred ca mi s-a schimbat si mie perceptia asupra satului, adica tinerii nu mai sunt batuti de soare si cu hainele rupte, ci sunt niste tineri ca oriunde in tara asta, imbracati frumos, care se distreaza ca pe oriunde. S-au uniformizat un pic lucrurile, nu mai e asa pestrit, provincial. Sau cel putin asa vad eu.
Liceenii din Endless Summer
Se intampla in Suceava, in satul Vama. Eu am fost la un workshop care a tinut o luna, Aristoteles, pentru documentaristi din Europa de Sud Est. Am avut noroc ca m-au acceptat acolo si practic a trebuit sa vin cu o idee de film si sa o si duc la capat intr-o luna de zile. Era pe final de vara workshop-ul si m-am gandit cum ar fi sa gasesc o gasca de copii gata sa-si ia zborul spre facultati.
M-am gandit la un moment dat la o continuare. Stii ca e serialul ala, Seven Up. Din sapte in sapte ani, cei de la BBC urmareau niste tineri si vorbeau cu ei. Au pornit prin anii 60, de la sapte ani, si acum personajele au deja 63 de ani. Da, m-am gandit ca End of Summer ar putea fi un fel de Boyhood. Nu am luat inca in serios gandul, dar nu exclud. Mai ales ca sunt sigura ca baietii s-ar bucura.
microDOX intre documentar si reclama
microDOX e un proiect prin care producem videouri de brand. In loc de clasicele filme de prezentare facute de un videographer bun la toate, noi propunem o formula de microdocumentar de doua minute facut de o echipa de cineasti profi. Mi-a venit ideea asta cand am remarcat ca diverse companii (Nike, HP, Google) au inceput sa investeasca in documentare pentru a-si educa fanii, pentru a-i inspira si, pe termen lung, pentru a schimba mentalitati. Apoi, cand am citit mai mult despre ce se întampla in Romania pe zona de CSR, mi-am zis ca ar fi un potential si aici. Daca exista o dorinta în crestere din partea companiilor sa contribuie la un viitor mai bun, atunci si comunicarea acestor proiecte ar trebui sa fie mai buna si mai aliniata cu intentia, nu? Asa ca am adunat un mic colectiv de colegi cineasti în jurul acestei idei si am început sa testam, sa vedem daca daca reusim sa atragem clienti, daca o scurta poveste „pe bune” poate functiona ca video de brand.
Primul nostru client mare a fost IKEA. Impreuna cu Fundatia Comunitara Bucuresti, au facut un call pentru proiecte de mediu si noua practic ne-a revenit misiunea sa documentam proiectele castigatoare. Temele filmelor au fost dictate de fiecare proiect in parte. De exemplu, am avut un proiect de conservare a liliecilor, unul despre ecosistemul Gradinii Cismigiu, unul despre magazinul social al Crucii Rosii etc. Initiatorii proiectelor si beneficiarii au devenit personaje de film si, dupa luni de munca, am ajuns la o serie de 7 microdocumentare despre ecosistemul urban al Bucurestiului, din care noi insine am avut de invatat foarte multe lucruri. Si de care suntem foarte mandri.
In 3 oameni se face un microdocumentar. De multe ori noi, intr-o oarecare masura, intram in viata oamenilor, si normal, cand te trezesti cu o camera care te urmareste non-stop, nu vrei sa ai prea multi spectatori. E suficient sa fie doi si o camera si e deja mult. Formula restransa e un mare avantaj, comunicam mult mai bine si intre noi si cu personajele. Colectivul nostru creativ e format din Laurentiu Raducanu (operator), Edi Parvu (operator), Gabi Basalici de la Playtime Post (editing) si eu (productie si regie).
Am gandit proiectul microDOX pentru ca ne dorim ca brandurile sa se implice mai mult in educarea publicului, sa spuna povesti despre cum ajuta comunitatea in care activeaza, despre oamenii cu care lucreaza si cum contribuie la un viitor mai bun. Ne dorim sa creeze continut care sa-l schimbe, cat de putin, pe privitor, sa-i dea de gandit, sa-i dea ocazia sa se afilieze la o cauza, sa duca mai departe o poveste, sa-i dea ocazia sa actioneze pentru ca empatizeaza cu un personaj. Cred ca, pe termen lung, numai asa brandurile pot ramane in atentia publicului lor si evita butonul de unfollow.
microDOX inseamna documentar scurt, dinamic, eye-candy. Mi-am dat seama ca attention span-ul nostru e in declin si atunci mai mult de doua minute nu te poti uita la ceva, oricat de interesant ar fi. Filmele pe care le producem au maxim doua minute. Mi se pare ca poti sa urmaresti un video de doua minute fara probleme, dar in rest trebuie sa treaca de 15 minute ca sa-l poti urmari, ce e pe la mijloc nu prea merge.
Daca as vrea sa transform un microdocumentar într-un lungmetraj? Sunt sceptica... La microdocumentar avem teme foarte precise, succinte. La filme, la proiectele artistice, ma duc pe nonsubiecte, imi place sa risc, sa ma provoc, si mi se pare ca mereu iese. Intotdeauna pornesc cu un plan, sunt bine organizata, dar imi place sa descopar pe drum si sa invat din ce mi se intampla pe drum. Si documentarul asta cu adolescentii, End of Summer, a plecat de la ceva foarte vag. Hai sa vedem cum petrece o gasca de adolescenti vara intr-un sat si de acolo a inceput sa fie despre dragoste, prieteni, vulnerabilitate, multe chestii adiacente.
Dar la microdocumentare e cu totul alt proces. Suntem comisionati, avem o tema data, practic e client work. Eu trebuie sa documentez subiectul ala si sa-l impachetez intr-o forma cat mai catchy. Poate sa functioneze ca o reclama, asta si este pana la urma, chiar daca noi transmitem niste idei mai profunde si avem abordarea asta documentara, calda, empatica. E un alt mod de a vinde, de a fideliza, de a duce vorba - creand ceva util pentru societate. E o alegere aici, pe care nu multe branduri au curajul sa o faca. Noi suntem destul de la inceput, dar am avut norocul sa lucram deja cu o parte din cei mai curajosi.
In juriu la Social Impact Media Awards
Social Impact Media Awards sunt niste premii din L.A. Majoriatea filmelor sunt americane si abordarea e foarte diferita fata de cele europene. A fost un call la un moment dat, sunt abonata la un newsletter Institute of Documentary Film. Ei cautau cineasti tineri care sa duca cantitatea asta de filme - sunt foarte multe, vreo 70-80, majoritatea din America, dar si din Asia, multe din China. Fiind filme cu impact social, sunt foarte multe pe climate change, pe nedreptate sociala, politici locale, o gama larga de topics. Mai sunt scurte documentare facute de publicatii online ca Vice, the Guardian, Al Jazeera.
Mie mi-ar placea ca in Romania sa se produca mai multe documentare scurte pentru online. Eu am colaborat cu Vice la Disco is Dead si mi-a placut mult experienta, cred ca de aia am si continuat sa fac pentru web. Cred ca pot avea un impact mare la public genul acesta de documentare, prin caracterul lor concentrat si prin faptul ca sunt accesibile oricui, de oriunde.
Mai multe views
Din pacate, in Romania, nu exista un sistem de distributie foarte puternic. In afara festivalurilor, cinematografele sunt reticente in a difuza documentar. Eu sunt foarte pro pus filme pe net si stiu cineasti foarte mari care-si pun filmele online dupa ce le lanseaza in festivaluri. Si eu am facut asta si mi se pare ca daca filmele nu ajung la public, de ce le mai faci? Pana la urma de aia e documentar, ca oamenii sa-si largeasca bula, sa iasa din orizontul lor stramt si sa vada si alte lumi. Daca nu-i lasi sa faca asta, atunci cum iti mai atingi scopul? De aia sunt foarte importante programele de distributie, cum sunt cele initiate de One World si One World la Scoala, care merg cu filme in scoli sau in spatii alternative. Cred ca si Astra are o caravana de documentare acum.
Incep sa se miste lucrurile, dar din pacate logistic te descurci mai usor in spatii alternative decat in cinematografe. De aceea cred ca online-ul are un potential mare in momentul de fata, e o forma de libertate, nu depinzi de infrastructura locala/ nationala. In afara sunt deja platforme foarte bune unde poti vedea film documentar de diferite lungimi si facturi, Doc Alliance, National Film Board...
Sfaturi
Singurul sfat ar fi sa se arunce cu capul inainte si cred ca asta e cea mai sanatoasa abordare. Pana nu te bagi, nu vei afla despre ce e vorba. Trebuie sa-ti lasi la o parte toate fricile. Tehnica vine dupa. Cred ca e importanta curiozitatea pe care o ai fata de subiect, sinceritatea, si dupa aia, asta cu tehnica o poti invata intr-o zi, nu e nimic complicat.
Subiecte trending
Greu de zis. Nu pot vorbi despre niste trenduri, pentru ca nu se produce atat de mult documentar in Romania, e inca in crestere. Poate doar la nivel de abordare, e inca la moda purismul si „musca pe perete”, dar la nivel de subiecte cred ca suntem destul de amestecati.
Cash for film
Eu merg pe doua paliere. Pentru proiectele mele personale incerc sa obtin fonduri de la CNC, cum am obtinut pentru lungmetrajul pe care-l finalizez acum. Si in paralel, dezvolt proiectul comercial microDOX, prin care lucram cu educator brands, adica branduri care isi doresc sa informeze, sa isi educe publicul - fie prin comunicarea proiectelor lor de CSR, fie a celor de employer branding, etc. Poti sa te sustii din film, daca faci lucrurile in paralel. Lucrul cu statul nu e viabil pe termen lung - consuma timp si e destul de stufos si imprevizibil.
Piedici
In documentar conteaza foarte mult accesul la personaje. Oricat ti-ai dori tu sa faci un film despre ceva, daca nu ai intrare acolo, poti sa-ti doresti oricat. Nu vei putea sa faci un film cu cineva care nu vrea sa apara pe ecran sau sa comunice cu tine. Si nici nu e productiv sa insisti prea mult. Am fost acolo. Nu poti decat sa respecti decizia si sa iti vezi de drum.
Film vs publicitate
În publicitate nu, dar am lucrat la cateva proiecte de fictiune. Am ales hotarat documentarul pentru ca-mi place sa ma imprietenesc cu personajele, sa dezvolt o relatie de prietenie, sa creez pe mai multe straturi, nu doar la suprafata... Documentarul te ajuta sa te descoperi si pe tine, se intampla sa ai sau sa nu ai controlul, ceea ce in general in chestiile scriptate nu prea se intampla. Imi place sa ma intalnesc cu oameni, sa aflu chestii din domenii despre care nu stiu absolut nimic, sa incerc sa intru pe sub pielea lor, chiar daca cu o zi inainte nu-i stiam deloc si sa aduc catre public povesti care pot parea obisnuite sau neinteresante, dar care prin niste personaje pot prinde viata.
Trainer pe pelicula
Iti ziceam mai devreme de festivalul One World, ei au o divizie pe educatie, se numeste One World la Scoala si fac diverse programe in licee, printre care si un workshop de documentar pe pelicula. Am fost invitata ca trainer la aceste ateliere de documentare creativa. Anul trecut am fost in Anina, anul asta in Sulina. Noi practic luam pulsul orasului in care suntem impreuna cu o gasca de adolescenti. Vorbim cu oameni, alegem subiecte, mergem pe teren, filmam, discutam mult. La final ies cateva mini-documentare pe pelicula. In afara de asta, conceptul atelierelor include un mix de medii creative, sunt cursanti care fac fotografii, banda desenata, altii care scriu... Imi place mult sa fiu trainer, imi place echipa de la One World la Scoala si ma redescopar cu fiecare atelier. E frumos si cu multe emotii cand munca noastra este la final expusa la MNAC, chiar in toamna asta o sa avem expozitie, curatoriata de Petra Dobruska.
Vizita la Paris care a schimbat totul
La Paris am facut un documentar despre trei gardieni de muzeu - cei care pazesc cele mai importante opere de arta din lume, practic. Dupa experienta pariziana mi-am invins definitiv fricile de a merge catre oameni si de a-i aborda direct. Acolo, la Centrul Pompidou, nu aveam nicio intrare, nu stiam pe nimeni, nu ma ajuta nimeni sa ajung la acele persoane. Practic am primit acceptul celor de la muzeu dupa ce am terminat filmul. Ei nu stiau ce fac. Am avut norocul sa dau peste protagonistii mei, dupa ce multi ma refuzasera.
Am ajuns la trei care chiar voiau sa vorbeasca cu mine si practic erau in complicitate cu noi, tineau de sase impreuna cu noi. Dar acceptul oficial al muzeului l-am primit dupa ce am terminat filmul. Am mers la risc. Acum, da, vad altfel muzeul, ca spatiu. E dezumanizant, e un spatiu gol, searbad. Nu mai pot sa vad Van Gogh-ul.
Vine primul lungmetraj
Primul lungmetraj, ''Copii pierduti pe plaja" , o sa vina curand, finalizam un proiect inceput acum doi ani. Iti spun si despre subiect. Eu am pornit acest proiect cautandu-i pe oamenii de varsta mea care s-au pierdut pe plaja cand erau mici. Si pe drum mi-am dat seama ca ceea ce fac e un portret colectiv al generatiei mele, de fapt. Am ajuns sa chestionez tot felul de probleme cu care ne confruntam acum, cu putin inainte de 30 de ani. Filmul porneste de la pretextul asta, al pierderii pe plaja, si ajunge la o generatie de copii pierduti care sunt acum in diferite stadii si isi cauta inca drumul. E si despre mine in dialog cu ei. Am lucrat la lungmetraj in paralel cu celelalte proiecte, dar lucrurile s-au intensificat in ultimul an, dupa ce am primit finantarea.
Impreuna cu producatorii Ioana Lascar si Radu Stancu de la deFilm, am inceput sa facem un program de lucru, am inceput sa filmam constant, sa facem deplasari, sa montam intre deplsari. Si acum, la montaj, vad si eu cum se leaga ce am facut, si mi se pare incredibil ca am reusit sa-l terminam. Trebuie sa iasa foarte bine pentru ca am implicat foarte multi
De inspiratie
Imi place Andrey Paounov si dintre romani îmi place foarte mult Andrei Schwartz. E foarte tare toata filmografia lui. Iar dintre cei mai tineri... Ana Vlad si Adi Voicu.
