[Scriitor în RM] Iulian Ciocan: Un prozator bun e omul pe care viaţa l-a apucat de ceafă şi l-a dat cu capul de pereţi

Am putea spune că scriitorii sunt o specie umană aparte. Și după ce le citești cărțile vrei să afli tot: din ce fel de lumi le-au venit gândurile? Cum sunt îmbrăcate muzele lor? Ce e în spatele personajelor create de ei? Cineva caută inspirația cu bâta, altcineva o găsește plimbându-se cu copilul într-un parc din Chișinău sau când se duce la magazin. Scriitorul Iulian Ciocan o găsește oriunde. 

Prozator, publicist și comentator al postului de radio Europa Liberă din Moldova, Iulian Ciocan dă startul seriei dedicată scriitorilor de peste Prut. A scris, până acum, romanele „Înainte să moară Brejnev”, „Tărâmul lui Saşa Kozak”, „Iar dimineaţa vor veni ruşii”, „Dama de cupă” și momentan lucrează la al cincilea, care va fi tot o distopie. A mai publicat proză în reviste şi antologii din SUA, Germania, China, Cehia, Bulgaria, Belgia şi Brazilia. A fost și invitat la New York, la festivalul PEN World Voices (2011), la FILIT din Iaşi (2015, 2018) şi la Noaptea Literaturii din Amsterdam (2016).

Una e să-i citești cărțile, alta să-i descoși gândurile. Noi asta am făcut. 

Visuri din copilărie

În imaginaţia mea de copil sovietic, am fost lăcătuş, cosmonaut, şofer, medic, matematician, dar în cele din urmă am înţeles că vreau să fiu scriitor. Îmi amintesc o zi în care un poet sovietic moldovean, acum un „gigant” al românismului, venise în şcoala noastră să ne declame poezii despre Mama şi Lenin. Mi-am zis atunci, ascultând poemele emfatice ale poetului cu pleată lungă, că eu voi scrie, dar voi scrie altfel.

Din pasiune și nu numai

Probabil, dorinţa de a scrie a existat în sufletul meu dintotdeauna, dar, fireşte, ea a fost potenţată de lecturi. Faptul că – elev fiind – trebuia să rămân multă vreme singur acasă, trebuia să ucid timpul, să lupt cu orele lungi, m-a împins spre universul fascinant al lecturilor. E un capitol în romanul „Iar dimineaţa vor veni ruşii” în care povestesc această apropiere de literatură. Citeam pe rupte romanele SF din colecţia „Aelita” care făcea furori atunci în rândul cititorilor. Nu aveam acasă prea multe cărţi, dar le împrumutam de la colegii de clasă sau de la bibliotecă. Citindu-i pe Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Clifford D. Simak, Robert Sheckley, Stanislaw Lem, Kobo Abe şi fraţii Strugaţki, am simţit nevoia să scriu. De la marii autori ai literaturii SF am învăţat că esenţa e estompată deseori de aparenţă, că răul poate îmbrăca straiele binelui, că trebuie să lupţi, oricât de singur şi de neajutorat te-ai simţi. Am încercat chiar să scriu, în clasa a opta, un roman SF, dar am dat chix. Nu aveam forţă narativă şi nici nu aveam o idee clară despre sfârşitul poveştii.

De ce scriu?

E o întrebare importantă şi nu e deloc uşor să răspunzi la ea. Pentru unii scrisul e un soi de nemurire, e ca un copil pe care îl educi sau un copac pe care îl sădeşti. Pentru mine scrisul e un fel de terapie, e un mijloc de a face viaţa mai suportabilă, mai frumoasă. Fără bucuria pe care mi-o oferă scrisul, viaţa mea ar fi de-a dreptul anostă, aşa cred. E un lucru extraordinar să creezi un univers ficţional, să plămădeşti tu nişte personaje cu dramele şi izbânzile lor. Iar şi mai minunat e să afli că cineva a călătorit prin universal tău imaginar, că a găsit acolo o parte din eul său profund.

Încercarea cea dintâi

Vă spuneam că am încercat să scriu un roman SF în clasa a opta. Un roman prost pe care l-am aruncat la coşul de gunoi. Eram prea naiv, prea tânăr. Or proza, după părerea mea, are nevoie de maturitate, de experienţă. Un prozator bun e omul pe care viaţa l-a apucat de ceafă şi l-a dat cu capul de pereţi.

Prima mea carte

A fost un volum de critică literară. Când am dus manuscrisul la editură, aveam impresia că totul e OK. După ce a apărut cartea, am remarcat nişte mici probleme în felul în care îmi apăram ideile. Asta m-a întristat şi mi-am dat seama că mă grăbisem. Dar am trecut peste decepţie şi mi-am spus că va trebui să fiu mai atent de acum încolo. Bineînţeles că scrisul mi s-a schimbat de vreme ce am abandonat critica şi am început să scriu romane. Acum nu mai comentez textele altora, ci fac eu texte care sunt analizate şi comentate. Cel mai greu a fost să-mi găsesc optica narativă care să mă reprezinte. Când zic optică narativă, mă refer la tonul cu care naratorul deapănă poveştile personajelor, la coabitarea dintre story şi introspecţie, la relaţia dintre drama individuală şi fundalul social.

Timp pentru scris și pentru citit

Citesc mai mereu. Nu poţi să fii un scriitor bun dacă nu citeşti. Din păcate, scriu încet, greu. Sunt intervale destul de măricele între romanele mele: 2007, 2011, 2015, 2018. Asta pentru că nu mă apuc să fac o frază până când nu am încrederea că fraza precedentă e bună. În consecinţă, scrierea unui roman durează vreo trei ani. În schimb, redactarea finală e mai rapidă. Sunt multe lucruri care mă împiedică să scriu: jobul, obligaţiile legate de familie etc. Dacă însă eşti un scriitor adevărat, trebuie să găseşti timp pentru ficţiune. Chiar şi două propoziţii pe zi contează în scrierea unui roman. Important e că te mişti, că nu ai încremenit. Iar şi mai important e să te gândeşti mereu la personajele tale, chiar şi atunci când te plimbi cu copilul sau când mergi la alimentară.

De unde vine inspirația

E o întrebare complicată pentru mine. Cred că un poet din Evul Mediu sau un scriitor păşunist basarabean ar putea să vă explice pe îndelete cum e vizitat de inspiraţie. În cazul meu, tenacitatea e inspiraţie de cele mai multe ori. E adevărat că am clipe când simt un soi de însufleţire, cu precădere atunci când găsesc un detaliu benefic în dezvoltarea naraţiunii, dar romanele nu pot fi scrise numai cu însufleţire. E nevoie de muncă şi de răbdare.

Cine citește prima dată 

A fost o vreme când soţia era primul meu cititor. Am renuţat între timp la ajutorul ei din cauză că avea o sumedenie de obiecţii. Unele mi se păreau exagerate. Acum mă descurc singur. Am impresia că sunt suficient de matur. Unde mai pui că am citit multe cărţi de naratologie.

Popularitatea

Să constatăm de la bun început un fapt de domeniul evidenţei: un autor popular nu este întotdeauna un autor valoros. Aici, în RM, dar şi în România, există nişte autori populari de o mediocritate crasă. De pildă, în Chişinău avem autori care vând două-trei mii de exemplare, dar fac o literatură lacrimogenă, de calitate îndoielnică. Din păcate, şi un prost şi jumătate poate să devină popular la noi. Dacă mizezi pe senzaţionalul ieftin şi pe facil, ai şanse mari să devii faimos. Eu nu sunt un autor popular, dar am nişte cititori. Şi sunt convins că cititorii mei sunt mai buni decât cei care ingurgitează cărţi bucşite cu banalităţi, publicate de Tipografia Centrală. Mi se pare un fapt mai mult decât grăitor acela că mulţi dintre autorii populari nu-şi pot publica volumele la edituri. În ceea ce priveşte promovarea, reţelele de socializare au un rol important. Ce-i drept, tot ele întreţin un soi de haos. Oricine scrie o carte poate deveni un gigant datorită reţelelor de socializare. O mediocritate care ţipă tare pe FB poate aduna lesne sute de admiratori. Discernământul nu e atuul tuturor cititorilor. 

Cititorii de azi

Am aflat relativ târziu că femeile citesc mai mult decât bărbaţii. E un detaliu pe care l-am ignorat multă vreme. Dar nici nu e unul în măsură să-mi modifice esenţial strategia narativă. Prefer să fac o distopie în care dragostea să fie doar un ingredient, nu o poveste de dragoste care să stoarcă lacrimi şi dincolo de care să nu mai existe nimic notabil. Cititorii de azi sunt diferiţi. Nu vreau să mă refer aici la cei mulţi, care vor literatură de consum. Cred că un cititor bun va dori aceleaşi cărţi despre eul profund al omului, despre moarte şi singurătate, despre bucurii şi frustrări, toate proiectate însă într-o lume recognoscibilă sau virtuală. Cred că timpul jocurilor lingvistice şi textualismului a trecut. Cititorii de azi vor poveşti interesante, tulburătoare, poveşti în care să regăsească ceva din propriile lor vieţi. 

Rolul unui scriitor în 2019

Azi scriitorul nu mai poate avea rolul pe care l-a avut odinioară. El nu mai este un individ important al cetăţii, nu este un îndrumător al maselor. Dar vocea lui rămâne în continuare importantă. Cei decepţionaţi de politică, de cinovnici, de ofensiva simulacrelor şi minciunii, au nevoie de literatură ca de un colac de salvare. Romanul poate contrabalansa vocile stridente ale politicienilor. Acolo, în universul romanesc, poţi găsi adevărul gol-goluţ despre lumea în care trăieşti, acolo omul e descris aşa cum niciun antropolg-psiholog-politolog-sociolog-istoric nu va putea să-l descrie. Să nu uităm: înaintea psihanalizei lui Freud a fost individul dominat de subconştient al lui Dostoievski. Azi, scriitorul rămâne o alternativă pentru cei obosiţi de zgomotul infernal al nenumăraţilor „salvatori” ai societăţii.

Peisajului scriitoricesc din RM

Mi se pare trist, dezolant. Eu unul n-aş vrea să public un roman în RM. Îmi public cărţile în România şi în străinătate şi sunt fericit. În RM, nimeni nu are nevoie de tine, oricât de bun ai fi. Eu nu am depus niciodată romanele mele la Premiul Uniunii Scriitorilor din RM. De ce? Pentru că nu am încredere în juriile USM. Şi, sincer să fiu, nici nu am nevoie de premiile acelea. E mai important să-ţi realizezi proiectele. Nu prea am încredere nici în critica literară din RM. Văd mulţi critici care sunt la cheremul unor găşti. Altora le lipseşte… spiritul critic şi îi laudă metodic pe autorii mediocri. De aceea, am un singur sfat pentru tinerii care vor să facă literatură: scrieţi bine, băieţi, scrieţi bine şi nu veţi avea nevoie de ajutorul criticilor din RM. 

Spiritul noii generații de scriitori

Noua generaţie de scriitori din RM… O să zic iată ce. Sunt foarte ocupat şi am decis să citesc de la o vreme numai proză. Pur şi simplu nu mai am timp pentru altceva. De aceea, am o idee foarte vagă despre poezia tânără din RM. În ceea ce priveşte proza, aş remarca romanul lui Alexandru Bordian „Casa Inglezi”, o carte ce are ca punct de plecare pogromul din 1903. Ar mai fi câțiva prozatori tineri promiţători, dar aştept să văd ce vor mai scrie. Unii nu au puterea să continue. Am văzut şi un prozator tânăr care a scris recent un roman şi a făcut o mare gălăgie pe Facebook. Reieşea din postările acelea că e un soi de gigant al prozei, un deschizător de drumuri noi. I-am citit romanul şi am fost decepţionat. O perspectivă destul de îngustă, un soi de miştocăreală ieftină ce nu are nimic de-a face cu ironia subtilă, o lume cu oameni răi, de care naratorul îşi bate joc, şi oameni buni, cu care e mai indulgent. Dar există motive să fim optimişti. Tinerii nu mai îmbrățișează druţianismul dulceag şi sunt mai atraşi de oraş decât de satul în care agonizează veşnicia.

Scriu acum

Un roman. Al cincilea roman despre Chişinău, dar nu numai. Ca de obicei, naratorul meu va administra povestea de sus, „din avion”. Va fi un roman în care dramaticul va fi subminat de grotesc, iar grotescul va fi diluat de dramatic. Va fi un soi de distopie, dar diferită de „Dama de cupă”.