[Obsesii part-time] Adrian Anghel (Heist Industries), de la campanii în social media până la un volum de poezie de sertar și unul viitor de proză scurtă

Planul inițial al lui Adrian Anghel, Social Media Manager Heist Industries, era să devină jurnalist. Dar apoi au intrat pe fir cărțile, și între poveștile reale și cele imaginare, au câștigat cele din urmă. A scris prima povestire la 13 ani: povestea unui „muzician” devenit celebru pentru puterea sa de a face muzică cu puterea minții. Apoi, au urmat capriciile vieții și ale internetului. În 2007 și-a făcut blog, unde scria tot ce îi trecea prin minte, apoi s-a băgat pe Twitter, Facebook, Hi5. De la blog și până la social media a fost doar un pas. Acum, face campanii social media și respiră literatură. Are un un volum de poezie de sertar și, speră el, un viitor volum de proză scurtă aflat în lucru.

 Munca se întâmplă în timpul săptămânii, când am program, iar scrisul în week-end. Port mereu o agendă cu mine, iar dacă vreo idee năstrușnică apare din neant, o notez repede în agendă ca să-i dau formă când ajung acasă. Ca să zic așa, nu se ceartă între ele. Nici n-au cum, cu o organizare bună. :D

În marcom

Cred că prima dată când am comunicat ceva a fost pe blog. Mi-am făcut unul în 2007. Pe vremea aia spuneai tot ce-ți trece prin minte. Era, mai degrabă, un jurnal personal, decât un spațiu de emitere a unor opinii pertinente. Cel puțin pentru mine, care eram un copil.

De la blog și până la social media a fost doar un pas. M-am băgat pe Twitter, pe Facebook, aveam și Hi5 înainte de astea. Cred că partea asta de comunicare a fost o bucată din mine de la bun început. Profesional, mi-am făcut intrarea pe un post de copywriter undeva prin 2013. După primele trei proiecte, mi-am dat seama că nu acolo e miza mea, cât mai degrabă în social media, care m-a atras de la bun început. De când am mers la prima conferință dedicată acestui domeniu, mi-am dat seama că asta-i ce vreau să fac. Următoarele joburi au fost numai în social media. Și asta fac în prezent, cu drag.

Context & inspirație

Planul meu inițial era să devin un jurnalist. Poveștile pe care oamenii din jurul meu le aveau m-au inspirat dintotdeauna. Încă din clasa a IX-a știam că vreau să fac jurnalism. Așadar, undeva pe la 15 ani. Pe urmă au intrat pe fir cărțile. Winnetou, Camil Petrescu, G. Călinescu, cărțile astea de bac.

Am început să citesc din biblioteca de acasă cu nesaț și mi-am dat seama că între jurnalism și scrierile de ficțiune e o diferență considerabilă, chiar dacă la bază tot se spune o poveste. Așa am început să scriu. Inspirat de poveștile din jurul meu și de cărți. Dar înainte să-mi dau seama de toate astea, cred că prima povestire pe care am scris-o a fost la 13 ani. Era povestea unui „muzician” devenit celebru pentru puterea sa de a face muzică cu puterea minții.

Ce a urmat 

Cum am zis și mai devreme, inițial am început să scriu pe blog, pe urmă s-au adunat tot mai multe documente Word care au rămas uitate în niște HDD-uri. După ce am făcut un liceu economic unde mai mult de 8 n-am luat vreodată la limba română, am mers la Facultatea de Litere unde am fost infuzat de literatură. Am făcut și-un master tot pe studii literare.

Astăzi, respir literatură. Iar ce m-a împins să scriu a fost o chestie pe care n-aș putea s-o pun în cuvinte oricât m-aș chinui. Cred că-i vorba de-o chemare dincolo de mine. Ideea principală e să scrii. Repetiție peste repetiție. Chiar dacă după un timp te întrebi ce-a fost în capul tău când ai scris textul ăla, realizezi după aceea că până și exercițiul ăla s-a adunat la experiența de acum. În nici un punct din parcursul acesta nu m-am gândit c-o să devin vreun mare scriitor sau că-mi doresc asta. Era pur și simplu o plăcere nemaipomenită când vedeam ce lumi se pot naște din ideile mele.

Cum ai învățat

Doar am citit, de capul meu. Am citit cât am putut de mult. De la cărți de beletristică, până la poezie, eseuri de diferite tipuri și jurnale. Din cuvintele altor scriitori mi-am construit vocabularul meu. Am imitat stilul scriitorilor favoriți până mi-am găsit propria voce.

Transformări

Toată viața noastră e alcătuită din cuvinte. Ne plac mai mult poveștile decât realitatea. Iar social media, oricât ni s-ar părea de îndepărtată de literatură, e o formă de a spune o poveste în cuvinte. De la postare până la community management. Unele idei de campanii se nasc din literatură. Câteva din campaniile pe care le-am pus pe picioare au fost inspirate din basme sau din diferite cărți ce au avut la bază o problemă socială. Deci, iată, de la campanii în social media până la, personal, un volum de poezie de sertar și, sper eu, un viitor volum de proză scurtă aflat acum în lucru.

Cum m-a schimbat… nici eu n-aș știi să spun. Cred că am învățat foarte multe în tot timpul acesta și asta m-a echilibrat mult. Mi-am dat seama ce poate să zacă într-un om când spune anumite cuvinte și am înțeles cum se oferă compasiune, empatie și cum poți ajuta sau, din contră, doar asculta atunci când e nevoie. Mi-am mai dat seama de cât de important este timpul. E singurul lucru pe care-l avem și care ni se scurge printre degete constant. Prefer să ignor ceva ce simt că e pierdere de timp, de cât să fac cum făceam acum mulți ani, să intru în niște discuții inutile. Am dat, în schimb, și peste multe răutăți, iar când mi s-o lansa, Doamne ajută, volumul atunci să te ții.

Timp & efort

În acest moment, îmi dedic undeva la 6-8 ore pe weekend pentru scris. Mai ales dacă există un proiect bine împământenit, cum am acum. La fel ca orice proiect, și scrisul e unul. Există etape, deadline-uri, pași pe care trebuie să-i faci ca să-l finalizezi. Totul are în spate o strategie.

Cea mai grea parte e când pui în cuvinte niște momente din viața ta care te-au marcat profund. E o formă de terapie asta. Lași niște demoni pe foaie ca tu să poți trece peste. Te pui în exterior și ca o cameră de luat vederi retrăiești tot ce a fost odată sau imaginezi ce ar putea fi. Părăsești lumea ta pentru câteva ore ca să te aventurezi în alta.

Cea mai frumoasă parte e atunci când niște oameni te remarcă pentru ceea ce ai produs. Când îți vezi scrisul apreciat, chiar și de la câteva persoane, cum a fost când am debutat cu trei poeme într-o revistă literară și câteva persoane mi-au scris cât de tare i-au mișcat acele cuvinte. E senzația aia de „Cine? Eu? Pe bune?!”

De ce e nevoie

Eh, acum dacă te apuci și citești niște articole pe internet o să vezi că toată lumea are un soi de disciplină autoimpusă. În jurnalele marilor scriitori, poți chiar să dai și peste niște programe stricte pe care le urmau. Mulți dintre ei își separau inclusiv zilele de lectură față de cele de scris. Alții preferau plimbările lungi dimineața devreme ca să pună în mișcare mașinăria creativă. Sunt multe tabieturi pe care fiecare le urmează după cum crede că-i de ajutor.

Am și eu o disciplină mai mult sau mai puțin strictă pe care o urmez. De exemplu, nu scriu dacă nu simt că sunt în stare. Nu-mi place să forțez lucrurile, așa că mai degrabă aștept ideea să se coace mai bine.

Cum am zis, zilele mele de scris sunt în weekend. Iar dimineața e cel mai propice moment pentru mine. Dacă în momentul când mă trezesc nu mă simt în stare să bat tastele sau să pun pixul pe foaie, o las pentru mai târziu sau pentru o altă zi. În orice caz, recuperez.

De ce ar fi nevoie? Cred că trebuie să fii consecvent. Și, mai presus de toate, sincer cu tine. Să știi ce vrei de la tine, de la scris.

Momente în care ai vrut să renunți

Nu am avut până acum un moment în care să zic, gata, nu mai scriu. Cât mai degrabă am avut perioade în care n-am putut să scriu nimic. Se acumulase o frustrare în mine fiindcă nu eram în stare să leg două cuvinte, pe urmă mi-am dat seama că nu-i momentul acum și că mai bine aștept. Știi cum e, ideile bune lucrează pe background chiar și când nu te gândești la ele. Se pare că perioada aia frustrantă se dovedește acum destul de fructuoasă.

Prin urmare, keep calm și lasă inspirația să vină. Ca motivație, nu urmăresc să schimb vieți, nu urmăresc să dau pe nimeni pe spate, cât mai degrabă să împing atenția lumii spre poveste. Să captez acea atenție pe care azi cu greu o mai obții cu tot valul ăsta informațional între două coperte.

Descoperiri

Oho, am descoperit o groază de lucruri. În primul rând, am aflat foarte multe despre mine. Despre cine sunt ca om, ce vreau de la mine și ce strategii ar trebui să adopt ca să-mi ating obiectivele. În al doilea rând, am descoperit mai multe despre lumea din jurul meu. Despre ce fel de tipuri de oameni există, ce psihologii sunt acolo și cum ar trebui să te comporți cu fiecare dintre ei. În al treilea rând, am descoperit o latură spirituală pe care nu credeam c-o am atât de bine închegată.

La nivel de reacții, am trecut, cred, prin toate stările. Și odată cu ele i-am făcut și pe oamenii din jurul meu să treacă prin ele. Astea au venit la pachet cu multe lucruri bune și rele. Relații care azi nu mai există, altele care s-au legat mai bine etc.

Punctul de intersecție

Am zis și mai sus. În foarte multe puncte. În primul rând, la bază. Baza-i cuvântul. Apoi totul ține de tactici. De cum împachetezi ceea ce vrei să transmiți. La noi, la Heist, am avut o campanie anul trecut de centenar unde am creat un Muzeu al Tricolorului. Tot muzeul acela era o poveste în sine. Povestea țării noastre. Iar la ele s-au adăugat o sumedenie de povești ale românilor despre ce înseamnă tricolorul pentru ei. Și acesta ar fi doar un exemplu. Mai sunt multe altele. Sunt în interdependență, din punctul meu de vedere. Unii scriitori au ajuns chiar să compună micro-romane pe Twitter, care e o platformă de social media. Așadar, se poate, iar literatura în digital are foarte multe forme, deja.

De împărțit, foarte bine. Munca-i muncă, scrisu-i scris, chiar dacă și cel din urmă poate deveni tot un soi de muncă (aici e bine de citit ca doar o formă de percepție pentru a i se acorda maxima seriozitate și dedicare).

De regulă, munca se întâmplă în timpul săptămânii, când am program, iar scrisul în week-end. Port mereu o agendă cu mine, iar dacă vreo idee năstrușnică apare din neant, o notez repede în agendă ca să-i dau formă când ajung acasă. Ca să zic așa, nu se ceartă între ele. Nici n-au cum, cu o organizare bună. :D