Documentarul a devenit interesant târziu pentru regizoarea daneză Lotte Mik-Meyer, când l-a descoperit ca formă de artă. Până atunci îl vedea ca pe un fel de educație publică, puțin plictisitor. Simțea că încearcă mereu să-i spună ceva, că mesajul trebuia sa fie foarte clar, de exemplu, că trebuie să-ți pară rău pentru oamenii săraci din Africa.
Când am început, eram foarte preocupată să înțeleg cum pot privi lumea fără să o tulbur.
În ultimii 5 sau 10 ani, a fost mult mai interesant pentru mine să conștientizez că pot influența secvențele ca artist și că e în regulă să o fac, nu trebuie doar să observ.
Lotte a realizat documentare din diferite zone ale realității, de la Return of a President la The Arab Initiative, și este profesor de film documentar și studii de televiziune. A fost invitată în România la Aristoteles Workshop, unde i-a îndrumat pe cei 12 cineaști participanți și le-a împărtășit din experiențele ei din zonele de conflict.
Inițial, spune Lotte, a ales documentarul ca formă de expresie pentru că i s-a părut un mediu de comunicare foarte puternic care poate influența societatea. Acum însă, îl percepe din ce în ce mai mult ca pe o formă de artă. Cum s-a produs această trecere, în rândurile ce urmează:
Prima întâlnire cu filmul documentar
Când eram mică, la școală, profesorii ne arătau filme produse de Biroul Guvernamental Danez, care erau adesea filme despre societăți foarte sărace. Îmi amintesc că ne uitam la un film despre locuitorii Deșertului Kalahari, un documentar în trei părți care pentru mine a fost prima întâlnire cu lumea de dinafară, exceptând buletinele de știri. Aveam 11 ani și nu mi s-a părut foarte interesant, mai degrabă mă atrăgea ideea de a fi alături de ceilalți copii.
Am fost impresionată de un documentar mult mai târziu, când am văzut Nanook of the North, un film antropologic despre viața unei familii de la Cercul Polar, care arăta, de exemplu, cum băiețelul eschimos trăiește în interiorul hainei mamei lui. Celelalte documentare erau mult mai educaționale și foarte didactice, nu prea ne plăceau și le consideram plictisitoare. În schimb, acesta era un film mut fără voice-over, era pur observațional într-un fel, mi s-a părut incredibil.
Etape de dezvoltare
Documentarul a devenit interesant pentru mine foarte târziu, abia când l-am descoperit ca formă de artă, dar până atunci nu-l vedeam ca pe nimic mai mult decât educație publică, foarte conectat cu jurnalismul. Simțeam că încearcă mereu să-mi spună ceva, că mesajul trebuia sa fie foarte clar, de exemplu, că trebuie să-ți pară rău pentru oamenii săraci din Africa.
Am făcut un master în dezvoltare internațională, și pentru disertație cercetam un documentar politic despre Africa, studiam istoria reprezentării Africii în Danemarca, dar dintr-un punct de vedere educațional, jurnalistic și politic. În același timp, tânjeam după o expresie mai artistică, eram o persoană căruia îi plăcea fotografieze și să deseneze. Dar nici nu mă gândeam că poți face film artistic.
Când aveam în jur de 30 de ani, mi-am dat demisia de la Sistemul de Radiodifuziune Danez și am început să desenez într-un muzeu. Cam pe atunci l-am cunoscut pe Arne Bro, care m-a întrebat de ce nu folosesc camera de filmat.
Când am început, eram foarte preocupată să înțeleg cum pot privi lumea fără să o disturb. În ultimii 5 sau 10 ani, a fost mult mai interesant pentru mine să conștientizez că pot influența secvențele ca artist și că e în regulă să o fac, nu trebuie doar să observ. Așadar, cred că relația mea cu documentarul e despre a te simți în siguranță cu influența ta ca artist în timpul filmărilor, nu e nevoie să fii o muscă pe perete, aproape invizibil. Documentaristul e un artist, așa că filmul trebuie sa fie la fel de mult despre cum artistul însuși percepe lumea.
Inițial, am ales documentarul ca formă de expresie pentru că mi s-a părut un mediu de comunicare foarte puternic care poate influența societatea, mi s-a părut foarte eficient. Acum însă, îl percep din ce în ce mai mult ca pe o formă de artă, nu mai sunt preocupată de această influență, sunt mult mai interesată de lucrurile care îmi stârnesc mie curiozitatea.
Ce are special și unic filmul documentar
Pentru mine, documentarul poate fi o cale de a aduce o contribuție societății, dar e în aceeași măsură despre împlinirea unei nevoii artistice. Este, în fapt, o formă de artă și asta e ce mă interesează la documentar. Pe măsură ce te exprimi artistic, poți aduce profunzime și complexitate unor teme și zone care, de multe ori, sunt abordate unilateral de către jurnaliști, de exemplu.
Cea mai grea parte
Îmi place foarte mult să fiu la filmări. De obicei, fac proiecte foarte lungi și îmi place să petrec mult timp cu oamenii cu care lucrez. Îmi place, de asemenea, tot procesul montajului. În principiu, îmi plac mult toate aspectele creative, dar urăsc tot ce are legătură cu finanțarea și marketingul, lucrurile astea nu-mi trezesc interesul deloc.
Evoluția filmului documentar
Cred că un răspuns simplu ar fi că documentarul e din ce în ce mai popular. Acum sunt foarte multe filme documentare sau expresii ale documentarului prezente în societate, și asta e o mare schimbare.
În ce privește documentarul creativ sau de artă, se poate o observa o dezvoltare notabilă, în sensul în care filmele au parte de mai multă regie, nu mai e atât de mult despre subiect. Documentarului îi este permis acum să fie o formă de arta și o formă limbaj mult mai expansivă.
N-aș ști să spun despre numărul de titluri apărute, e mai degrabă despre felul în care sunt realizate, cineastul nu se mai simte obligat să documenteze lumea într-un mod „corect”. Există o conștientizare mai mare a faptului de a fi artist, de a vedea lumea într-un fel propriu și de a căuta un alt fel de adevăr.
Cred că, datorită dezvoltării tehnologice, mai mulți oameni au acum acces la o cameră, așa că mai mulți oameni pot face documentar. Și-apoi exista YouTube și internetul.
Nu mai sunt doar câțiva oameni care documentează ceea ce numim realitate, acum sunt într-un număr mare și o fac de la vârste foarte mici, cu mijloace media și pe platforme diverse.
Prejudecăți
Creșterea în popularitate a documentarului pare să arate că numărul prejudecăților în privința lui s-au diminuat. Dar, acolo unde ele există, cred că e în continuare vorba despre percepția că documentarele sunt plictisitoare prin menirea lor să educe opinia publică.
