[Obsesii part-time] Fotografiile lui Marius Negrea: Fără selfieuri, rapiță și pisici

Fii serios, chiar îți mai pasă la vârsta asta de ce va spune lumea despre pozele tale?… Asta a fost încurajarea cu care au încercat prietenii să îi dea vânt lui Sam pe Instagram. Și a funcționat. Fotografia e pasiunea lui Marius Negrea, director de creație CreativeSense, apărută la 42 de ani. În 2014, posta prima fotografie pe Instagram: un robinet. A continuat cu imagini domestice, detalii de viață, amănunte surprinzătoare și bucăți simpatice de realitate. 

Am descoperit încet-încet că-mi place să privesc împrejur și să-mi imaginez că văd lucruri care pot sau trebuie fotografiate.

Pasiunea lui nu cere multe, spune Sam: un iPhone, un cont de Instagram și curajul de a-ți pune pozele online fără să te gândești prea mult dacă oamenii followeri le vor găsi bune sau nu. 

În publicitate

24 noiembrie 1998 e prima zi în care am venit la birou într-o agenție (la Notorious Advertising) și am fost copywriter full-time.

Fără să știu că se cheamă așa și fără să-mi imaginez că poți fi plătit să faci doar asta, eram copywriter deja de mai bine de un an, în Constanța, scriind scenarii pentru spoturile pe care radioul la care lucram (ca și reporter și producător al matinalului) le producea pentru clienții care cumpărau spațiu de emisie.

Nu știu dacă pot spune că am ales domeniul, dar nici nu cred că, așa cum se mai zice în popor, m-a ales el pe mine. A fost o potriveală: eu aveam nevoie de bani cu care să trăiesc în București, iar publicitatea promitea să mi-i dea, în schimbul unor idei care descoperisem deja că-mi veneau destul de repede și fără prea mult efort…

Context & inspirație

Fotografia, în varianta ei de Instagram. Aceasta este pasiunea mea, apărută destul de neașteptat, pe la 42 de ani.

Nu am o istorie cu fotografia, alta decât întâmplarea că am câștigat la un concurs școlar de prin clasa a cincea un aparat Smena 8M, cu care am făcut o vreme pozele de vacanță ale familiei.

Al doilea aparat pe care l-am avut este un Canon “savonieră”, pe care în 2014 l-am regăsit printre niște vechituri și căruia i-am scos filmul care, ce mirare!, era încă bun. L-am developat, descoperind niște fotografii dintr-o vacanță de prin 2004.

Cumva, deși n-aș ști să explic de ce…, acesta a fost momentul în care m-am uitat mai serios la iPhone-ul meu ca la un potențial aparat foto. M-am codit o vreme dacă să “debutez” online sau nu, până am primit încurajarea supremă de la o prietenă: “fii serios, chiar îți mai pasă la vârsta asta de ce va spune lumea despre pozele tale?…”. Și aia a fost.

Pe 5 mai 2014 am postat prima poză pe Instagram - un robinet într-un colț vopsit roșcat.

Ce a urmat 

Am descoperit încet-încet că-mi place să privesc împrejur și să-mi imaginez că văd lucruri care pot sau trebuie fotografiate. Cu sau fără filtre (mai degrabă fără), cu sau fără taguri (mai degrabă fără, sau nu folosindu-le așa cum o face lumea), aproape fără selfieuri, rapiță și pisici și 100% fără poze cu fiica mea.

Etapa în care sunt acum? Încerc să adun în feedul meu mai mulți fotografi-fotografi decât influenceri, dar încă nu mă pot desprinde de postările lui The Rock, ale lui Alec Baldwin și ale lui Barack Obama. (De Kevin Hart am scăpat chiar azi.)

Sunt în așteptarea momentului în care o să decid că mi-am găsit mentorul (online sau în persoană). Și a celui în care o să îndrăznesc să iau mai în serios faptul că am în casă un Canon EOS 5D primit împrumut de la niște prieteni fotografi și darnici. Cu el fac deocamdată poze familiei. Și florilor din grădina socrilor mei. Și nu, nu folosesc doar setarea P, dar nici mult prea avansat nu sunt…

Transformări

Am descoperit bucuria de-a privi pe ecran sau pe print și de-a regăsi măcar o parte din ce mi-am imaginat atunci când am apăsat pe buton. Și cum secundele de concentrare asupra unei flori sunt o sursă de liniște care rămâne întreagă chiar dacă vezi la final că poza n-a ieșit așa cum ți-o imaginai.

Singura formă de concretizare pe care mi-o imaginez acum este un set de printuri înrămate, “postate” pe pereți la birou sau acasă. Încă lucrez la selecție…

Timp & efort

Greu de răspuns, pentru că nu percep că dedic timp: iPhone-ul e mereu cu mine, în 15 secunde ce am văzut cu ochii poate fi deja în Instagram…

Nu știu dacă e ceva greu, dar părți frumoase sunt destule - îmi plac multe dintre fotografiile mele, dar cel mai mult îmi plac cele care mă readuc în povestea momentului în care le-am făcut.

Doi copii dintr-un cartier de la periferia orașului Van, din Turcia: se jucau pe stradă, am trecut pe lângă ei gândindu-mă că i-aș poza, dar nu m-am oprit pentru că eram prea obosit să intru în vorbă cu ei și să le cer voie, și în 10 secunde m-am pomenit cu ei grămadă pe mine - vroiau “Photo, photo, photo!”… 

Pe traseul Maratonului Internațional București, în 2014, un puști pe role și o concurentă superechipată sunt sincron în bucurie și-n mișcări: 

Și tot acolo, dar în 2016, un taraf cântând live (“La Chilia-n port”, cred) pentru alergători: 

De ce e nevoie

În formula în care o practic eu, pasiunea pentru fotografie cere doar un iPhone, un cont de Instagram și curajul de a-ți pune pozele online fără să te gândești prea mult dacă oamenii followeri le vor găsi bune sau nu.

Momente în care ai vrut să renunți

Am perioade în care fac mai puțin poze și altele în care postez zilnic de mai multe ori, dar de renunțat, nu, nu m-am gândit să renunț.

Surprize și reacții

Mă bucur când primesc like-uri și sunt chiar măgulit dacă ele vin de la fotografi profesioniști sau cu conturi urmărite de zeci de mii de useri, dar nu fac din asta (like-urile) un obiectiv în sine. Folosesc Instagramul în primul rând ca pe un tool de editare foto, apoi pe post de album sau de jurnal.

Țin minte momentul în care o colegă - binișor mai tânără decât mine - m-a întrebat dacă nu vreau să devin influencer, să am followeri. Ea a rămas contrariată că i-am zis că nu, eu am rămas contrariat că mi-a pus întrebarea asta…

Punctul de intersecție

Le țin în cutiuțe separate. Pasiunea pentru fotografia pe Instagram și pentru florile pozate cu Canonul nu mă face nici un pic mai competent în lucrul cu imaginea decât un art director sau un fotograf profesionist.

Am fost martor prea de aproape la invazia din ultimii ani a pozelor “re-fe la 5 Eur bucata” și a fotografilor in-house (#telefoncusuperezoluție, gen) ca să nu-mi știu lungul nasului. Atât de dragul pasiunii mele de amator, cât și al brandurilor, care chiar au nevoie de profesioniști.