La început, recunoaște cineastul danez Arne Bro, abordarea lui era prea intelectuală: citea multe cărți politice și se chinuia foarte tare să găsească modalități prin care să le poată transforma în filme. A înțeles apoi că experiența și subiectul pe care îl urmărește sunt cele mai importante în realizarea unui documentar.
Așa că am început sa fac filme despre școli pentru copii cu probleme sau copii ai unor părinți cu probleme, și, dintr-odată, experiența anterioară și interesul pentru film s-au completat și-am relizat că sunt un documentarist.
Arne a filmat documentare, a lucrat ca producător și consultant în televiziune, iar acum conduce Departamentul de Film Documentar și Studii TV a Școlii Naționale de Film din Danemarca. Anul acesta, a fost invitat în România la Aristoteles Workshop, unde i-a îndrumat pe cei 12 cineaști participanți, sprijinindu-i în documentarea, filmarea și editarea materialelor.
Dilemele cu care s-a confruntat la începuturile sale în film rămân și azi pentru a fi dezbătute.
Ar trebui documentarul să fie informațional și plictisitor, ar trebui să fie politic? Putem oare extinde limbajul ca să ne fie permis să reflectăm viețile oamenilor obișnuiți, și nu doar dependența de droguri, SIDA și prostituție?
Prima întâlnire cu filmul documentar
Când eram copil, tocmai avea loc nașterea televiziunii. Difuzau spectacole de teatru regulat, Sartre și Beckett, care erau foarte intelectuale si foarte absurde totodată, și cred că asta a fost primul meu contact cu imagini care rulează pe ecrane.
În cinematografe, la vremea aceea, filmele erau mai degrabă simple și proaste, ca Robin Hood sau Ben Hurr, așa că, fiind foarte tânăr, filmul nu mi se părea o formă de artă interesantă, cu excepția spectacolelor acelea de teatru televizate, care mă atingeau și rămâneau cu mine. Eram mult mai influențat de muzica generației Beat, erau Jimi Hendrix și alte trupe grozave. Cântam la chitară și pictam, așa că eram destul de departe de lumea filmului și a televiziunii.
Mai târziu, pe la 16 ani, m-am înscris la o școală specială pentru tineri. Acolo am văzut primul film documentar danez, care e mai degrabă un film de artă. Se numea The Perfect Human, și era evident pentru mine că fusese realizat de către cineva, nu avea nimic din glamour-ul sau finisajul filmelor ca Ben Hurr.
Era doar o cameră albă și un bărbat într-o rochie și realizatorii experimentau cu imaginile. Era deopotrivă provocator din punct de vedere intelectual, cât și foarte amuzant. Dintr-odată am realizat că oricine poate face film, până atunci părea imposibil, ar fi fost nevoie de milioane de dolari. Atunci venise în vizită un profesor, care era parte din grupul experimental ABCinema care realizase The perfect Human, și adusese cu el o cameră mică, de 8mm. Și la 16-17 ani am început să facem film experimental. Am început de asemenea să fotografiez și să scriu, s-a transformat într-o perioadă foarte revelatoare a vieții mele.
În mod ciudat, filmul acela m-a urmărit peste ani. În fiecare an avem studenți noi și mereu deschid prima zi de curs a primului an cu acest scurtmetraj, The Perfect Human.
Etape de dezvoltare
Am cunoscut documentarul într-un moment timpuriu în istorie. Am crescut într-o perioadă foarte intensă politic pentru Danemarca si pentru Europa. Războiul din Vietnam era în desfășurare, era foamete în Africa, tocmai se încheiase războiul din Coreea, așa că literatura și filmele generației mele aveau un puternic caracter politic. Am fost foarte impresionat și influențat de Valul Francez, de filmele lui Truffaut și Goddard, despre care realizasem că, deși aparțineau generației mele, făceau filme despre realitatea și viețile noastre, nu erau niște povești de dragoste abstracte și îndepărtate, erau despre ce se întâmpla atunci.
Mai târziu, lucram cu copii și eram foarte preocupat de cum pot fi ei pregătiți să trăiască într-o societate democratică, de cum am putea ajuta partea mai săracă a populației să trăiască în condiții mai bune. Am înțeles că părinții lor din medii mai puțin educate vor avea dificultăți în a înțelege informații academice, și am devenit interesat de modul în care teatru și fotografia pot portretiza situații de viață și pot contribui la o înțelegerea mai profundă a existenței. Pornind de la asta, am simțit că am eu nevoie de educație, și m-am înscris la o facultate de film din Danemarca care tocmai se deschisese. Nu veneam cu o viziune despre a face un film, despre a fi filmmaker sau a fi faimos, eram doar preocupat de cum poți educa și da mai departe cunoașterea despre lume.
Cred că, la început, abordarea mea era prea intelectuală, citeam multe cărți politice și mă chinuiam foarte tare să găsesc căi prin care le pot transforma în filme. Deși voiam să produc lucruri pe înțelesul publicului, tot ce făceam era de neînțeles. Nu mi-am putut găsi calea decât atunci când am realizat că, dacă fac filme despre copiii cu care lucram anterior, totul pare să se așeze. Așa că am început sa fac filme despre școli pentru copii cu probleme sau copii ai unor părinți cu probleme, și, dintr-odată, experiența anterioară și interesul pentru film s-au completat și-am relizat că sunt un documentarist.
Ce are special filmul documentar
Când eram student, fiind la o școală de film concentrată pe ficțiune, dar poate și pentru că eram foarte tânăr, mi se părea extrem de plictisitor să scriu scenarii. Iar după scrierea scenariilor, mi se părea extrem de plictisitor să fac filmele și să lucrez cu actorii, pentru că știam deja tot ce avea să se întâmple. Am realizat, însă, că dacă aș face filme documentare, n-aș mai ști ce urmau să spună subiecții pentru că nu mai exista scenariu, și că procesul de montaj ar fi foarte complicat pentru că ar trebui să aflu care e de fapt povestea.
Realizarea unui documentar comprehensibil pentru public necesită o mai mare implicare a înțelegerii și simțurilor mele.
Cea mai grea parte
Ca regizor, cred ca am fost mereu foarte dur cu echipa mea, eram foarte ambițios și forțam pe toată lumea să muncească până la limită. Iar finanțarea era mereu problematică. Îmi lua câțiva ani să finanțez un film, iar asta îmi diminua interesul. Chiar dacă filmele mele erau premiate de Academie, era la fel de imposibil să strâng banii pentru următorul film.
După vreo 10 ani în care folosisem mare parte din timp pentru a găsi finanțare, mi-am dorit să schimb asta. Lucrând deja cu uniunile de cineaști în încercarea de construi un background financiar mai bun pentru alți regizori, m-am angajat la un post de televiziune regional. Am reușit să stabilesc multe colaborări între film televiziune, nu mai eram regizorul maniac, cred ca m-am dovedit a fi un producător bun.
După această perioadă, m-am simțit pregătit să fac o școală de documentar în interiorul școlii de film. Am părăsit regia și-am găsit multă inspirație în lucru cu tinerii artiști, făcând în mare parte lucruri care îmi plăceau. Eram în faza de dezvoltare cu ei și discutam filmul, eram alături de ei în camera de montaj și discutam procesul, dar îi finanțam pe ei, nu pe mine. Așa că am descoperit că sunt un mult mai bun profesor de documentar decât un cineast.
Evoluția filmului documentar
Mai întâi au fost documentarele informaționale care erau plictisitoare. După care au venit documentarele cu o puternică agendă politică. Mai apoi, climatul politic a devenit de dreapta, iar oamenii percepeau documentarele și arta în general ca fiind baza propagandei de stânga. Ca atare, în decursul a câțiva ani, au închis toate instituțiile care produceau și finanțau documentare. De asemenea, nu mai exista jurnalism de investigație, erau din ce în ce mai puține ziare, din ce în ce mai puțini bani pentru teatru.
Eram îngrijorați nu doar din punctul de vedere al producției, ci și al societății, fiind din ce în ce mai puține surse care să reflecte ce se întâmpla în interiorul ei. Așa că am încercat nu doar să readucem documentarul, dar și să reiterăm proprietățile lui, ar trebui să fie informațional și plictisitor, ar trebui să fie politic? Putem oare extinde limbajul ca să ne fie permis să reflectăm viețile oamenilor obișnuiți, și nu doar dependența de droguri, SIDA și prostituție?
De asemenea, a fost nevoie să discutăm dacă un film trebuia să conțină un mesaj. Există un citat care spune: „dacă ai un mesaj de transmis, ar trebui să trimiți o telegramă.”
Poate ca filmul e mai complex de atât, ca un roman. Când citești un roman, nu te aștepți să trateze o problemă sau un subiect, ci te aștepți să fii invitat într-o reflexie mult mai complexă a vieții.
Aceasta a fost renașterea documentarului, să pregătim studenții să înțeleagă filmul într-un fel diferit și să avem un dialog diferit cu instituțiile de film, televiziunile și politicienii.
Și a fost un proces lung, primii 8 - 10 ani au fost despre a produce filme noi, dar și despre a le face legale în sistemul de televiziune, motiv pentru care am invitat televiziunile în școala de film pentru a lua parte la proces.
Ușor, lucrurile s-au schimbat, canalele de televiziune s-au înmulțit și produceau serii de documentare și de ficțiune, și oamenii erau interesați să le urmărească. Și dintr-odată, exista o piață deschisă, puteam vinde filme în loc să le cumpărăm.
Asta s-a schimbat în ultimii 20 de ani, am trecut de la producție zero la 20 - 25 de filme produse pe an.
Popularitatea
Cred că o contribuție în sensul acesta au avut-o inițial televiziunile, prin demersul de a produce si a distribui documentare mai multe și mai diverse. De asemenea, arta documentară s-a dezvoltat semnificativ in ultimii 20 de ani și a atras un public nou, demitizând totodată ideea documentarului informațional sau educativ.
Evoluția tehnologiei crește anual numărul producțiilor, a crescut și numărul festivalurilor de profil, iar internetul și platformele noi cresc și extind audiențele.
Prejudecăți
Cred că o parte din public încă nu cunoaște varietatea formelor sau categoriilor de documentar disponibile. Oamenii se așteaptă la ceva fie educațional, fie cu un subiect tragic sau biografic, pentru că adeseori doar la asta au avut acces. Internetul a democratizat accesul însă, și cred că formează public nou pentru orice formă de artă.
