[Regizorii realității] Ion Donică: Aș scoate din școli orele de religie și aș introduce istoria artei

Se spune că documentarul este arta care urmărește firul realității. Dar, mai întâi, documentarul este film. Și nu reportaj TV. Asta ar trebui să înțeleagă nu doar publicul, ci și viitorii regizori.

De unde vin subiectele pentru documentar? La ce provocări să te aștepți, atunci când decizi să pășești pe acest meleag? Și de ce, în general, să te apuci să faci documentare? Răspunsurile vin pline de inspirație de peste Prut.

Nu plecați, urmează realitățile din și pentru documentar cu Ion Donică, regizor din Republica Moldova.

De la Conservator, la documentare

După ce am absolvit liceul de muzică „Ciprian Porumbescu” eram percuționist (toboșar) - știam un singur lucru, că nu voiam să plec la Conservator. Opt ani de muzică au fost de ajuns pentru mine (căci, din clasa a 4-a am intrat la Porumbescu). Între timp, am fost toboșar în diferite band-uri de la noi.

Din păcate nu știam unde să merg la învățat. Până la urmă am intrat la Conservator. Dar în acea perioadă, deja începuse să apară pasiunea pentru fotografie. Pe la jumătate de an, un coleg de-al meu de liceu mă sună și-mi zice:

- Tu știi că la noi la Academie este și catedra multimedia?

Habar nu aveam de catedra Multimedia și ce se învăța acolo. Când am fost și m-am interesat ce subiecte se predau, am văzut pe listă și fotografia. Încântat, în 2008 am plecat de la Conservator și am intrat la misterioasa catedră Multimedia. Totul era nou pentru mine, ca și copiii care vin pentru prima dată în clasa întâi. Nu regret nicio clipă că m-am transferat la regie montaj.

Așa cum pofta vine mâncând, așa și dragostea de film a venit odată ce cunoșteam mai mult despre cinematografie și abia prin anul trei am început să conștientizez cât e de complicat, de fapt, să faci film, mai ales de ficțiune.

De ce documentar

Până în anul trei făceam doar ficțiune, scurtmetraje și paralel făceam fotografie documentară. Foarte des ieșeam în afara orașului și umblam prin sate. Fotografiam oameni, situații, peisaje. Mă simțeam liber și îmi plăcea să fiu în singurătate, încercam să materializez momentele magice pe care le trăiam în acea clipă. Așa a venit pasiunea mea față de filmul documentar, când deja din anul trei am hotărât să fac primul film documentar „La marginea pădurii”, care a fost și lucrarea mea de diplomă.

Cel mai special și interesant element în filmul documentar este imprevizibilitatea, care te învață cu timpul să anticipezi anumite lucruri sau situații. La fel de special este spiritul de observație, să încerci să vezi magie în lucrurile și situațiile simple, ordinare.

Dificultăți și frustrări

Sunt, cred eu, mereu. Nu doar la început de cale, dar pe tot parcursul carierei, vieții. Încercăm cumva să le depășim. Pe unde reușim mai bine, pe unde mai rău, dar important este să te relaxezi și să dai voie universului să lucreze. Noi mereu încercăm să explicăm logic anumite lucruri, dar universul lucrează cu energia – nu cu logica. Societatea de azi din păcate ne face mărginiți și inhibați. Șablonizează totul și merge pe extreme.

Primele creații

Primul film documentar a fost „La marginea pădurii”. E un scurtmetraj despre doi frați dintr-un sat din Moldova. Până a începe filmările, am făcut cunoștință cu ei într-o dimineață rece de toamnă. Umblam cu aparatul foto prin sat și fotografiam. Mi-a plăcut mult locația și de ei la fel. Erau foarte deschiși, iar asta e foarte important într-un film documentar - subiectul să aibă încredere în tine și să se simtă confortabil. Așa mi-a apărut ideea de a face un film documentar despre ei, nu doar fotografii. Ca în 2013 să iau premiul mare la festivalul Cronograf, cu acest film.

Izvorăsc subiecte

De multe ori, mai întâi mă gândesc la locație. Dacă locația mă inspiră și e cinematografică, atunci încerc să găsesc subiectul. Dacă nu, atunci caut subiectul care e captivant și care cred că ar fi și cinematografic. Foarte mult depinde cu ce se ocupă protagonistul, visele lui, problemele lui, eșecurile și tot așa mai departe.

Dar prioritar este aspectul vizual al filmului și emoțiile pe care le trezește spectatorului. Asta înseamnă artă, când materializezi anumite sentimente, gânduri, emoții, prin muzică, film, pictură, sculptură, etc. Și oamenii din jurul tău simt, plus - minus, același lucru. Iar dacă toate astea lipsesc, atunci nu mai este artă.

Resurse pentru film

Primul film documentar l-am produs din propriile resurse. Al doilea film documentar „Momente de tăcere”, pe lângă propriile resurse, a fost o coproducție cu OWH studio și am primit suport financiar din partea statului Liechtenstein.

Pe atunci nu era CNC. Sunt multe platforme și fonduri internaționale care oferă bani sau coproducții, asta fiind un bun început pentru a strânge bugetul total. De obicei, ei finanțează doar parțial proiectul. Acum, cu apariția CNC-ului, tinerii cineaști sunt cu mult mai motivați să facă film, însă, din păcate, mulți nu conștientizează că doar cu pasiune nu faci artă. Din cauza bugetelor extrem de mici, cinematografia se transformă în exploatare, iar pretextul unor regizori este că se face artă, și nu trebuie de gândit la bani. Din cauza acestor concepte greșite, stăm pe loc și nu progresăm.

Ultimele lucrări

Dacă e să vorbim în calitate de regizor, ultimul film documentar pe care l-am făcut e „Momente de tăcere”. Dacă în calitate de director de imagine, ultima colaborare în RM a fost cu Alecu Deleu la filmul documentar „Pași pe granițe”, care a fost proiectat în acest an la Cronograf, la fel și filmul „Moldovan miracle” proiectat la Cronograf, în regia lui Stian Indrevoll.

La fel anul trecut am început un lungmetraj documentar intitulat „Reborn”, care sper să fie gata în 2020. În prezent, lucrez la câteva proiecte aici în Tokyo. Un documentar și un scurtmetraj de ficțiune. E prea devreme să vin cu mai multe detalii.

(Pași pe granițe)

(Moldovan miracle)

Industria filmului documentar în RM

Din păcate, în RM nu există industrie de film, în general. Exista pasiune, ceea ce nu-i rău, dar nici suficient nu-i.

Când eram student, nu prea auzeam să facă cineva film documentar, cu siguranță se făcea, dar nu așa de des cum acum, toți erau ahtiați de ficțiune, de Cannes, de Hollywood. Acum sunt ahtiați și mai mult probabil, odată cu apariția CNC-ului.

Probleme și soluții

Dacă e să vorbim doar de documentar, una din probleme ar fi lipsa unui buget separat pentru filme documentare. A doua problemă e lipsa distribuției și promovarea filmului documentar. Partea bună e că subiecte avem cu duiumul și să nu uităm de festivalul Cronograf, care este cel mai mare festival de documentar de la noi. Și mai recent Moldox de la Cahul.

De aceea, trebuie să ne axăm pe publicul internațional. De făcut cunoștință cu producători și distribuitori din afara țării. De mers la festivaluri internaționale ca vizitator, dacă nu ai film sau vreun proiect în competiție. Așa ești văzut, te conectezi cu alți oameni din industrie. E schimb de energie.

Un minut despre public

Cel puțin eu, niciodată nu mă gândesc la public, atunci când fac un film, fie el documentar sau ficțiune. Istoria trebuie să fie universală și nicidecum pentru un public specific. Public mereu există, fie el mare, mic, mediocru. Cu cât mai multe documentare bune se vor face și se vor promova, cu atât publicul va deveni mai mare, mai cointeresat, mai inteligent, sper eu.

Prejudecățile spectatorilor

Sincer să fiu, îmi este greu să răspund la această întrebare. Probabil mai puțin mă preocupă prejudecățile publicului generalist. Foarte mult contează mentalitatea și nivelul de cultură. După cum știm, șchiopătăm și la nivelul acesta. Aș scoate, de exemplu, din școli orele de religie și aș introduce istoria artei. Ceea ce consumă oamenii la TV sau pe internet influențează foarte mult nivelul lor de gândire, cercul de prieteni, cu ce se ocupă etc. Sufletul, ca și trupul, are nevoie de hrană sănătoasă.

Promovare? Nu, n-am auzit

Iarăși revin la festivalul Cronograf. Este unica posibilitate să-ți promovezi filmul în RM. Televiziunile din păcate încă dorm. De aceea, trebuie să promovezi filmul peste hotare, la festivaluri, ca să fii văzut și auzit. Sau pe unele platforme online.

De luat aminte

Am observat că mulți neglijează aspectul estetic sau artistic al filmului documentar, concentrându-se doar pe subiect. Documentarul nu se deosebește cu nimic de ficțiune, în ceea ce privește aspectul tehnic sau artistic. Sunet curat, compoziție, mișcare de cameră, muzică. Și desigur sinceritate. Dacă regizorul nu este sincer și deschis cu subiectul și nu este îndrăgostit, atunci nici eu ca spectator, nu voi simți același lucru.

Filmul documentar nu e reportaj TV. Mulți confundă reportajele și jurnalismul cu filmul documentar. Sunt două lumi diferite.

Priviți cât mai multe filme bune, călătoriți, citiți. Pur și simplu simțiți-vă fericiți, căci doar așa veți atrage lucruri bune. Nimeni de fapt nu știe ce este corect și ce nu, pentru că viața este un experiment și fiecare din noi capătă experiențe în funcție de propriile dorințe. Societatea, din păcate, ne impune reguli și șabloane, și așa devenim legume.

Mai puțină politică și mai multă dragoste.