[Obsesii part-time] George Iordache (Arena): Am inceput inotul de durere, acum il fac de placere

Geo Iordache, manager Arena Advertising, inoata de 20 de ani. A parcurs peste 10.000 km si a participat la zeci de concursuri, atat in bazin, cat si in ape deschise. In 2017, a fost unul din cei cativa romani care au traversat stramtoarea Bosfor, inotand cei 6,5 km dintre malul asiatic si cel european.

„Inotul in ape deschise e un sport in care ai nevoie de calm si echilibru. Nu numeri brate sau secunde – depeni ganduri, asculti vocea interioara (sau vocile, daca ai mai multe), iti cauti linistea. Iti tesi un cocon care pastreaza la o oarecare distanta stimulii exteriori.”

Inotul e o placere, spune Geo, si e important sa ramana asa.

Inceputurile

Cand eram copil, am facut un curs de 2 saptamani de inot. Nu mi-a placut, antrenorul ne-a aruncat direct in bazinul mare, la apa adanca. Asa ca pana pe la 27 de ani inotam si eu ca tot omul, adica 10-15 m, dupa care mi pierdeam suflul si ma tineam de saltea sau de marginea bazinului.

Pe la finalul anilor 90 (lucram la Graffiti pe vremea aceea), clientul Connex ne-a spus ca a semnat un contract de sponsorizare cu complexul Lia Manoliu si are niste abonamente gratuite la piscina. Vrea cineva? Am fost singurul din agentie care am ridicat mana. Am mers timp de un an constant, o data-de doua ori pe saptamana. Imi placea. Inotam de relaxare, insa tot un fel de balaceala. Pe parcursul anilor 2000 am continuat sa merg relativ constant la bazin, asa ca inotam destul de bine bras si spate.

Momentul de cotitura a venit prin 2008, cand avem niste dureri de spate ingrozitoare. Ma ridicam stramb dimineata din pat. RMN, diagnostic sumbru la discul dintre L4 si L5, chirurg ascutindu-si bisturiele. Stop! – am zis. Am incercat fizioterapie, raze, kineto, masaj, acupunctura. N-a mers. Am hotarat sa incep sa ma duc zilnic la piscina. O ora, dimineata. Dupa 2 saptamani, durerea era minima. Dupa 2 luni, parca nici nu avusesem vreodata probleme cu spatele.

Competitia

Inotand zilnic, incepi sa te plictisesti sa dai ture banale de bazin, asa ca usor-usor, iti stabilesti obiective. Ia sa vad, imi ies mai putin de 20 de brate pe o lungime de bazin? Pot sa respir la 3 brate? Duc 15 lungimi fara sa ma opresc?

In 2008 am inotat pentru prima oara crawl (pana atunci eram pe bras si spate, insa parca n-aveam spor). Am participat la primul meu concurs de inot, la Brasov – Maratonul celor 24 de ore de inot. Mi-a placut, asa ca am intrat in cel mai mare club roman de inot masters, Tribeach.

Cu colegii de acolo am participat la campionatele europene de inot masters de la Yalta 2011 si Eindhoven 2013 si la mondialele de la Riccione 2012.

Ape deschise si triatloane

Antrenamentele constante si apropierea de alti sportivi creeaza o stare de competitie, iar in ultimii 10 ani, Romania a cunoscut o crestere fantastica a numarului de concursuri sportive pentru amatori. Au aparut concursurile de cros/maraton, de bicicleta, de inot, sau toate trei laolalta – triatloanele.

La inceput, am intrat ca inotator in echipe de stafeta la triatlon (asa am participat la prima editie a celui mai mare triatlon din Romania - Trichallenge Mamaia - sau la prima editie a celui mai greu triatlon - Transfier), insa am facut si triatloane individuale integral.

Am participat la toate marile competitii de ape deschise din Romania, in lacuri - traversarea Tarnitei (6,5 km), traversarea lacului Belis (10 km) – sau in mare: Aquachallenge (5 km), Hamsia (5 km). 

Nu sunt un fanatic al sportului, nu ma obsedeaza performanta. Ma antrenez dimineata, cand am cea mai multa energie. Daca am vreo intalnire cu un client sau vreun proiect solicitant la birou, sar peste antrenamentul unei zile (sau doua), fara sa am remuscari. Sportul e o placere, iar pentru mine e important sa ramana asa.

Momente in care ai vrut sa renunti

Cursele lungi, de anduranta, necesita o pregatire psihica buna si un mental stabil. Daca intr-o cursa scurta, exploziva, te conduce adrenalina, intr-una lunga ai tot timpul din lume sa te simti obosit, sa sesizezi fiecare durere din muschi sau incheieturi si sa-ti chestionezi motivele pentru care ai intrat in cursa.

In plus, apa (si mai ales apele deschise) mai au un factor care poate declansa frici atavice: adancimea. Cunosc inotatori exceptionali care se feresc de concursurile in lacuri sau in mare pentru ca simt o teama inexplicabila fata de intunericul care se intinde dincolo de lungimea mainii.

In 2018, la concursul de 10km de la lacul Belis, organizatorii ne-au spus inainte de start ca un localnic se inecase acolo cu vreo saptamana inainte, iar corpul nu fusese gasit: "Poate dati voi peste el, in timpul cursei" - ne-au spus ei in gluma.

Am zambit manzeste cu toti, dar cred ca nu a fost concurent care sa nu se gandeasca macar o data la asta si sa i se para ca a zarit ceva in adanc... Renuntarea nu e o optiune pentru mine. N-am abandonat nicio cursa, pentru ca sunt convins ca daca in prima parte a unei curse, motorul e 80% fizic, atunci dupa jumatatea ei, motorul devine 80% psihic.

Timp si efort

Prietenii ma privesc cu un fel de admiratie amestecata cu compatimire: Cum sa inoti continuu 2-3 ore? Faci pauza? Ai voie sa te mai opresti sa-ti tragi sufletul?

Adevarul este ca intri intr-un ritm si nu mai simti oboseala. Mintea intra intr-o stare de calm, aproape ca o meditatie. Intr-o cursa de 2-3 ore de inot ai toate oglinzile intoarse catre tine. Esti tu cu gandurile tale, cu care te lupti si la final faci pace. Mai jos sunt cateva din aceste ganduri, pe care le-am scris in 2017, dupa una din participarile mele la Traversarea Tarnitei:

Facusem deja cateva sute de metri bune cand mi-am dat seama ca lentila stanga e un pic incetosata. Nu m-am prins de asta inca de la start, ca deh – agitatie, lume multa, grija la alte detalii gen “sa pornesc ceasul, sa-mi pun bine casca, etc”. Mi-am dat seama repede de ce nu se vede bine pe stanga - ma dadusem cu vaselina pe la gulerul neoprenului, ca sa nu ma roada, si cand mi-am potrivit ochelarii, am uns un pic si lentila. Fuck! Am incercat sa fac abstractie si sa-mi vad de drum. 1, 2, respiratie, 1, 2, respiratie…

In fata mi se intindeau cei 6,5 km de apa ai Tarnitei – lac de acumulare langa Cluj. Apa demunte, rece (desi lacul e alimentat de Somesul Cald), unde in fiecare vara, cateva zeci inotatori se incumeta sa traverseze lacul de la un cap la altul. Unii echipati cu neopren, altii doar in slipi – ti se face pielea de gaina doar uitandu-te la ei (acum vreo 2 ani, un coleg de la club a inotat fara neopren si mi-a povestit ca pe la finalul cursei, nu-si mai simtea picioarele – trebuia sa se uite in urma sa vada daca mai da din ele sau nu)

Dupa cateva sute de metri, concurentii s-au rasfirat – pe primii 2 km, lacul are vreo 3-400 m latime, asa ca fiecare o ia in directia care i se pare potrivita. M-a cuprins usor placerea ca sunt singur in mijlocul naturii – vedeam versantii impaduriti care coborau pana in lac, simteam mirosul reavan al padurii, mai auzeam din cand in cand pasari prin copaci. Stiam ca ma asteapta aproximativ 2 ore de inot, asa ca am luat-o fara graba – brate lungi, alunecare cat mai intinsa, respiratie calma. Insa de fiecare data cand scoteam capul pe stanga, vedeam in ceata prin lentil unsuroasa. Fuck!

Inotul in ape deschise e un sport in care ai nevoie de calm si echilibru. Nu numeri brate sau secunde – depeni ganduri, asculti vocea interioara (sau vocile, daca ai mai multe), iti cauti linistea. Iti tesi un cocon care pastreaza la o oarecare distanta stimulii exteriori.

Din afara, te intereseaza doar reperele legate de directie (pe toata lungimea lui, lacul are niste meandre, asa ca incerci sa tii directia cat mai corecta, altfel poti face cateva sute de metri in plus doar din zig-zaguri bezmetice).

Am mers bine pe parcursul traseului. Nu mi s-a parut ca pierd directia, nu m-a durut niciun muschi sau tendon, pe 80% din traseu am simtit ca merg sustinut, ba chiar am accelerat pe anumite portiuni. Dupa jumatatea cursei, am depasit cativa concurenti care si-au pierdut ritmul si energia. Am iesit din apa dupa 2h08’19” – mai mult decat anul trecut, insa ceea ce nu stiusem pe parcurs era ca vanele barajului Tarnita fusesera deschise mai mult ca de obicei, ca sa scada debitul din lac, iar asta crease un usor contracurent care ne-a incetinit pe toti fata de alte editii.

Am iesit din apa, mi-am desfacut fermoarul neoprenului si mi-am dat jos casca si ochelarii.

Involuntar, am incercat sa sterg vaselina de pe lentila stanga – n-am facut altceva decat sa o intind si mai rau. Insa nu mai conta. Terminasem. M-am asezat undeva pe iarba la soare, sa ma incalzesc. Desi simteam o usoara oboseala in umeri, nu ma durea nimic. Coconul tesut in cele 2 ore era inca acolo si nu lasa sa intre decat soarele, ciripitul pasarilor si mirosul de padure. M-am intins pe spate, m-am uitat spre cer si am zambit. Eram stapanul lumii...