[Obsesii part-time] Lucia Rusu (McCann): Am început sfios, clișeic. Încălțată cu tocurile mamei, cu un spray în mână, cântând în fața oglinzii

Lucia Rusu, Account Executive Client Service McCann, este sigură: nu există niciun moment în care muzica să nu fi fost alături de ea. A început cu melodiile de pe Cutiuța muzicală, iar treptat repertoriul s-a dus în zona Mădălina Manole și Laura Stoica.

Stăteam cu orele în sufragerie și cântam de dimineață până seara, imaginându-mi că dau concerte pe scene mari. Eram timidă și nu duceam niciodată pasiunea dincolo de pereții casei. Practic, trăiam două vieți paralele: una în care muzica nu exista și una în care muzica era totul.

Două vieți duce și acum: un job full-time în publicitate și muzica. Echilibrul nu l-a găsit încă, dar lucrează la asta. 

În publicitate

Aș vrea să pot spune că visam să lucrez în domeniul ăsta de mică, dar aș minți. Cumva, viața m-a condus la porțile comunicării, am bătut, m-a primit, mi-a placut și am rămas.

Ajunsesem în punctul în care trebuia să îmi aleg facultatea și nu aveam idee încotro să o apuc. Știam că nu vreau să fac ceva doar de dragul de a fi făcut. Primeam sfaturi multe din jur, de genul: “Drept. Asta e de viitor, se câștigă bine”. Am făcut mult research, m-am gândit la ce îmi place să fac cel mai mult. Și constatam cu dezamăgire că nu știu prea multe despre mine. După un lung șir de gânduri, mi-am dat seama că, dacă există un lucru care îmi place, acela este să vorbesc, să interacționez cu oamenii. Și așa am ajuns studentă la Marketing în cadrul Academiei de Studii Economice din București. Recunosc, mult timp am simțit că nu sunt pe drumul cel bun. Nu reușeam să văd practic încotro mă duce facultatea asta, ce se întamplă mai departe.

Până în anul 2 de facultate, în 2016, când mi-a fost oferit un Internship în departamentul de Client Service al agenției McCann Erickson. Au fost trei luni pline, în care am lucrat pe proiecte ale clienților Allianz-Țiriac și Mastercard. A fost o experiența care m-a ajutat enorm să descopăr multe lucruri despre mine. Mi-a plăcut atât de mult, încât atunci când mi s-a propus să rămân în continuare alături de colegii mei la finalul Internship-ului am acceptat instant și am fost extrem de recunoscătoare. Doi ani și jumătate mai târziu, sunt tot aici, cu aceiași oameni dragi sufletului meu, cu din ce în ce mai multe responsabilități, dar mai împlinită ca niciodată. E tare să ajungi să știi ce îți dorești de la viață, mai ales atunci când mult timp nu ai știut.

Context & inspirație

Iubesc muzica. Nu pot spune ce anume a declanșat pasiunea mea sau când anume s-a intamplat acest lucru. Tot ce pot spune este că nu găsesc un moment din viață în care muzica să nu fi fost acolo cu mine.

 Cânt de mică. Am început sfios, clișeic. Încălțată cu tocurile mamei, cu un spray în mână, cântând în fața oglinzii. Am început cu melodiile de pe Cutiuța muzicală, iar treptat repertoriul s-a dus în zona Mădălina Manole și Laura Stoica. Țin minte că o puneam pe mama să îmi deseneze deasupra buzei cu un creion dermatograf o aluniță, ca cea a Mădălinei Manole. Stăteam cu orele în sufragerie și cântam de dimineață până seara, imaginându-mi că dau concerte pe scene mari. Eram timidă și nu duceam niciodată pasiunea dincolo de pereții casei. Practic, trăiam două vieți paralele: una în care muzica nu exista și una în care muzica era totul.

Ce a urmat 

Perioada liceului a coincis cu perioada în care am realizat că muzica stă în bucuria de a o împărtăși cu cei de lângă tine. Este melodia aia pe care ai dansat cu cea mai bună prietenă în Vamă până la răsărit. Este melodia aia care păstrează veșnic fiorul primei tale iubiri. Muzica nu este doar despre tine. Este despre ce te face să simți când ești cu alții.

Am intrat în departamentul artistic al liceului, în cadrul căruia susțineam diverse concerte în fața colegilor noștri. Acolo am avut prima experiență pe o scenă reală, acolo am văzut pentru prima oară cum este să ți se facă rău efectiv de la emoții, stând în fața unei mulțimi de oameni care te privesc. Sentimentul de a fi expus, de a ieși în față. Acolo a început totul.

Am avut norocul. Da, pot spune norocul, de a-mi trăi prima iubire în ritmurile muzicii. Sună siropos, știu. Dar a fost atât de frumos. Din acest departament ne-am desprins eu și Andrei, el chitarist, eu vocalistă. Am cântat împreună ani de zile. Am participat la diverse concursuri de talente organizate între elevii liceelor din București. Ușor, ușor tot intrând mai mult în lumea asta am început să fim invitați să cântăm în cadrul unor evenimente caritabile și nu numai. Am avut ocazia de a interpreta un cover la Radio 21, actualul Virgin Radio. Una peste alta, a fost o perioadă de câțiva ani în care muzica a fost foarte prezentă în viața mea și mi-a dat un sentiment extrem de plăcut.

Cum ai învățat

Mi-a luat ceva timp până să iau cu adevărat în serios muzica. Ai mei și-au dat seama că am înclinații în zona asta încă de mică și au încercat să mă ducă la cursuri de canto, însă refuzam categoric. Nu pentru că nu îmi plăcea acolo. Având 4-5 ani pe atunci, scuza mea era că nu îmi plăcea să rămân singură fără ai mei undeva. Nici la grădiniță nu stăteam.

Mai târziu la școală am luat singură decizia de a mă apuca de canto. A urmat o perioadă în care am dedicat mai mult timp pasiunii mele și am văzut un progres vizibil. După doi ani însă am renunțat la canto pentru o perioadă destul de lungă, timp în care muzica a rămas în continuare alături de mine. A urmat perioada liceului, despre care spuneam putin mai sus, in care respiram efectiv muzică zilnic. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Susțin asta chiar și acum.

Transformări

Muzica în momentul de față este foarte prezentă în viața mea. M-am reapucat de canto, ceea ce mă bucură enorm. Era un punct de pe listă pe care tot nu reușeam să îl bifez. Mi-a luat câțiva ani buni. Probabil așa a fost să fie. La școala de muzica la care m-am înscris am întâlnit un om foarte drag sufletului meu, Marta Daia, care din noiembrie anul trecut mi-a devenit mentor și profesor de canto. Cred cu adevărat că viața este un șir de decizii care îți pot schimba viața. Cineva de acolo de sus îți scoate în cale oameni, care, dacă ești suficient de atent să îi observi, îți schimbă viața pentru totdeauna. Marta este acel om din viața mea, care cu o vorbă bună, cu o determinare ieșită din comun, m-a luat de mână și mi-a dat din nou încredere când aveam cea mai mare nevoie.

De anul trecut și până în prezent am reușit să îmi îmbunătățesc tehnica vocală, ceea ce îmi aduce o satisfacție enormă. Am suferit mult timp pentru că dobândisem o tehnică greșită, de care nu am reușit să scap multă vreme. Încă mă lupt cu ea, dar progresele au început să apară.

 În momentul de față încerc să nu îmi fac prea multe planuri. Poate pentru că îmi este teamă să mai fiu dezamăgită. Am observat că în viață ori de câte ori am lăsat-o mai ușor și nu mi-am făcut planuri atunci s-au întâmplat cele mai frumoase lucruri, iar în perioadele în care mi-am făcut mai multe planuri, lucrurile nu au mers tocmai în direcția potrivită. Un exemplu concret ar fi anul ăsta, când după o perioadă serioasă de pregătire pentru preselecțiile de la Vocea României m-am procopsit cu o laringită fix cu o zi înainte de ziua cea mare. Are viața asta un mod de a te trezi la realitate de mamă mamă.

Timp & efort

În prezent am câte o oră de canto pe săptămână și încerc pe cât posibil să fac exerciții de respirație și să repet melodii în fiecare seară când ajung acasă. De multe ori nici nu apuc să mă schimb. Îmi arunc rucsacul pe pat, îmi pun negativele și încep să cânt. A devenit un refugiu, recunosc. Când orice altceva merge prost si chiar și atunci când totul merge bine, îmi place să evadez în muzică.

Cea mai grea parte mi se pare că este găsirea echilibrului între responsabilitățile zilnice de om mare și pasiunea mea. Pentru că lucrez full time zilnic îmi mai rămâne foarte puțin timp la dispoziție pentru muzică. Astfel că de cele mai multe ori imediat cum termin programul de la muncă fug spre canto (am noroc că șscoala se află la o distanță relativ mică de biroul meu). Am zile când nu apuc fizic să repet. Fie pentru că ajung prea târziu acasă și nu vreau să îmi trezesc vecinii, fie pentru că sunt prea obosită să o mai fac.

Cea mai frumoasă parte în toată nebunia asta stă în bucuria de a mai progresa puțin în fiecare zi, de a cunoaște oameni frumoși și de a cânta mult mult.

De ce e nevoie 

Multă muncă și emoție. Cred că merg mână în mână. Poți să muncești mult, dar să nu exprimi nimic. Cum poți să exprimi multe, dar tehnica să te tragă în jos. Sunt complementare, clar.

Nu pot spune că mi-am impus niște reguli. Cum spuneam, fără planuri, las lucrurile să se întâmple.

Momente în care ai vrut să renunți

Nu îmi amintesc un moment în care să fi zis că vreau să renunț. Am avut însă o perioadă, una chiar recentă, în care îmi pierdusem bucuria de a cânta. Nici până în ziua de astăzi nu știu să spun ce s-a întâmplat. Dar cert este că a fost o perioadă de un an-doi în care nu prea mai cântam/ascultam muzică. Nu mă mai simțeam motivată să fac ceva în direcția asta. Repet, dacă cineva mă întreba atunci de ce am renunțat, cel mai probabil i-aș fi spus că nu am făcut-o. Dar era clar o formă de resemnare pe care nu mi-o pot explica.

Descoperiri

Am descoperit și descopăr la fiecare pas pe drumul ăsta oameni foarte mișto. M-am descoperit și pe mine pe parcurs, iar asta cred că este cea mai mare realizare de până acum. Feedback-ul oamenilor, constructiv și pozitiv deopotrivă, mă ajută să învăț lucruri noi și îmi dă putere să continui.

Punctul de intersecție

La un nivel mai mic, muzica m-a ajutat mult să îmi depășesc emoțiile de a sta în fața unei mulțimi de oameni. Când urcam pe scenă, chiar dacă aveam în față 10 sau 100 de oameni, toate emoțiile alea mă căleau practic pentru viitorul loc de muncă. Am realizat asta recent. În comunicare este extrem de important să îți controlezi emoțiile atunci când interacționezi cu oamenii. La fel și în muzică, altfel vocea ți-o ia razna.

Echilibrul între cele două nu l-am găsit încă în totalitate. Dar lucrez la asta. Oricum, nu am de gând să renunț la niciuna dintre ele.