[Pe mici sau mari ecrane] Paul Negoescu: Există o inflație de produse audiovizuale, dar numărul de capodopere rămâne cumva constant

Regizorul Paul Negoescu (Doua lozuri, Radu + Ana) prefera cinema-ul pentru ca se poate preda filmului, fara sa mai aiba control asupra lui, fara sa poata pune pauza. Pe de alta parte, Paul isi pastreaza prerogativele de regizor:

Nu urmăresc neapărat acea experiență prin care să imersez complet în film, ci din contră, în cele mai multe cazuri prefer să fac un zoom out pentru o privire de ansamblu și să rămân conștient că privesc un film și să reflectez la ce am văzut.

Daca in trecut exista o diferenta intre limbajul cinematografic dintre TV si cinema, astazi, tehnologia le-a adus la acelasi nivel, inclusiv in ceea ce priveste formatul, intrucat pana si monitoarele au adoptat formatul cinematic 16:9. Singura diferenta intre ele ramane bugetul, insa marile platforme de streaming investesc deja sume comparabile cu cele ale productiilor hollywodiene.

Paul observa ca platformele VoD încă nu sunt reglementate complet si ca spre deosebire de televiziuni, ele nu trebuie sa plateasca drepturi de autor.

Cu privire la marile festivaluri de film, Paul e de partea festivalurilor europene precum Cannes, Berlin sau Venetia, care indeplinesc un rol de lansare a unui film, in timp ce Oscarurile premiaza filme deja rulate in circuit.

Pe plan local, principala problema este ca filmele “de public”, comerciale, sunt finantate de stat si nu exista parghii pentru obtinerea unor bugete private. In plus, ele nu sunt profitabile.

Primele amintiri la cinema

Primul film pe care l-am văzut la cinema a fost “Ultimul Mohican”, cu Daniel Day-Lewis, la Cinema Patria, pe la 7 ani. Ce-mi amintesc e că era o proiecție în timpul săptămânii, în mijlocul zilei, iar sala era destul de plină. Sau mai degrabă plină decât goală. Și știu că mi-era destul de greu să urmăresc subtitrările, deși știam să citesc bine, așa că pe la jumătatea filmului am cam obosit și am pierdut firul poveștii. Dar chiar și așa, am stat să mă uit până la sfârșit, fără să mai înțeleg povestea, pentru că ce vedeam pe ecran era destul de hipnotizant.

Obiceiurile tale de consumat filme

Câte pot, în funcție de timp și stare, unde pot și cum pot. Am perioade când merg la cinema săptămânal și perioade când trec câteva luni fără. Mai sunt perioade când văd mai multe filme pe zi, cel mai des în cadrul unui festival de film. Apoi, evident, văd destule filme acasă, pe laptop sau pe videoproiector. Am conturi de Netflix, HBO Go, Amazon Prime și Mubi. Dar momentan le folosesc foarte rar, atât de rar că nu și-ar merita abonamentul.

Cinema vs streaming

În mod cert, experiența vizionării filmului în sala de cinema este de departe cea mai bună. Cine spune altceva este un ignorant. Am participat la zeci de vizionări ale filmelor mele în diferite locuri, săli, formate etc; am fost de față la vizionări în săli de cinema pline, în săli goale, în săli cu condiții tehnice bune, cu condiții proaste, în săli improvizate, în case de cultură, în săli de curs și chiar și în fața micilor ecrane. Și în mod clar cea mai bună experiență este cea din sala de cinema, cu sala plină și în condiții tehnice bune. Același film a avut reacții diferite din partea publicului în funcție de sala în care a fost proiectat. Cu sala plină, spectatorii se tăvăleau pe jos de râs (vorbesc evident de cazul unei comedii), în timp ce în fața unui ecran mic, cu spectatori pe care-i puteai număra pe degetele de la o mână abia schițau un zâmbet. Păstrând proporția, aș putea compara diferența dintre cele două tipuri de experiențe cu privitul unui tablou într-un muzeu, față de privitul unei fotografii a tabloului pe internet.

Nu urmăresc neapărat acea experiență prin care să imersez complet în film, ci din contră, în cele mai multe cazuri prefer să fac un zoom out pentru o privire de ansamblu și să rămân conștient că privesc un film și să reflectez la ce am văzut. Așa că nu simt că pierd ceva din experiența asta văzând filmul acasă, pe laptop sau pe videoproietor. Dar dacă am de ales, prefer să-l văd la cinema și asta pentru că acolo nu am niciun control asupra filmului și nici nu vreau să am. Nu pot să-l pun pe pauză ca să merg la toaletă, nu pot să dau filmul înapoi să revăd vreo secvență sau să derulez înainte în caz că mă plictisește. Și asta mă obligă să fiu atent, să fiu 100% acolo, să nu fac altceva în timp ce mai trag cu ochiul la film etc, așa cum mai fac când mă uit la filme acasă. Și filmele sunt mult mai bune văzute așa.

Limbaje și formate cinematografice

Din cum văd eu lucrurile filmele Netflix nu sunt decât niște filme produse de o companie care e în același timp și distribuitor, cu mențiunea că nu face distribuție clasică, ci face doar distribuție online. Dar asta nu face ca filmele respective să facă parte neapărat dintr-o categorie inferioară, așa cum erau pe vremuri filmele de televiziune, când diferențele tehnologice dintre ele erau atât de mari încât rezultau două tipuri de limbaj diferite. Tehnologia a evoluat atât de mult că nu mai există diferențe tehnice esențiale între televiziune și cinema, nici măcar de rezoluție. Și ca format, televiziunea a trecut de câțiva ani la formatul 16:9 (la fel și monitoarele de calculator), deci foarte aproape de formatul clasic de cinema, iar filmele cinemascop se văd foarte bine pe ecranele astea 16:9.

Așa că nu mai e nevoie ca filmele de televiziune să aibă un alt tip de limbaj față de filmele cinematografice. Nu mai e nevoie să se facă abuz de prim-planuri ca să se vadă expresiile actorilor, cadrele largi pot cuprinde unghiuri asemănătoare cu cele din cinema, iar rezoluția ridicată ar face ca decorurile din butaforie să pară ridicole. O parte din lucrurile astea au rămas din inerție și azi, filmele de televiziune fiind ceva mai superficiale decât cele de cinema, dar singura diferență tehnică dintre un film de televiziune și de cinema este bugetul.

Însă Netflix sau Amazon nu fac genul ăsta de producții. Bugetele lor sunt comparabile cu cele ale marilor case de producție, iar limbajul cinematografic folosit este categoric unul de cinema, nu de televiziune. Așa că poziția lui Spielberg cum că filmele Netflix sunt mai degrabă filme de televiziune mi se cam răutăcioasă. Altfel, nu cunosc legislația americană, nu știu exact ce reguli se aplică studiourilor și ce nu se aplică streamerilor în materie de producție, știu doar că în materie de distribuție, platformele VoD încă nu sunt reglementate peste tot la fel cum sunt, de exemplu, televiziunile.

Cel puțin în privința drepturilor de autor, acolo unde eu sunt afectat în mod direct, televiziunile sunt obligate să plătească autorilor drepturile de autor, pe când platformele de VoD nu sunt. Dar există intenție de modificare a legislației, la nivel european și probabil că și marile platforme gen Netflix se vor supune dacă va fi o voință generală.

Oscar sau Emmy?

Sincer, e o discuție care mă preocupă prea puțin, pentru că premiile astea gen Oscar sunt mai degrabă premii de popularitate și nu reflectă în vreun fel calitatea producțiilor. Festivalurile de film precum Cannes, Berlin sau Veneția sunt un pic altceva, sunt niște rampe de lansare pentru filme, acolo au loc premierele mondiale și prezența în selecția unui astfel de festival poate schimba considerabil cariera unui film. Pe când niște premii precum Oscarurile care se acordă după ce filmele au rulat deja în cinematografe nu aduc nimic omenirii decât că încălzesc stomacurile unor oameni și așa suficient de privilegiați.

Așa că dacă Netflix decide că vrea să-și înscrie un film în cursa pentru Oscaruri și respectă regulamentul (din câte știu, trebuie să ruleze timp de o săptămână într-un cinematograf din L.A.), nu văd care este problema. Ah, dacă cuiva nu-i convine situația și i se pare că e o regulă care se poate dribla prea ușor, atunci să schimbe regula, să-i oblige să țină filmul în cinematografe trei luni și atunci n-o să mai poată să spună cineva că sunt filme de televiziune. Faptul că Netflix nu vrea să-și difuzeze filmele în cinematografe ține strict de rețeta lor financiară, de strategia lor de a strânge cât mai mulți abonați, convingându-i că filmele cu pricina nu se pot vedea decât pe platforma lor și nicăieri în altă parte. Probabil că după ce se vor așeza lucrurile și Netflix va atinge un apogeu de creștere a numărului de abonați, vor începe să difuzeze filmele mai mult și în cinematografe, din simplul fapt că distribuția în cinematografe e în continuare foarte profitabilă.

Capacități de producție

Simt că există o inflație de produse audiovizuale, se fac atât de multe filme și seriale că nu se pot vedea în o sută de vieți de om și cu toate astea, numărul de capodopere rămâne cumva constant. Se face mai mult conținut pentru că se consumă mai mult, calitatea tehnică a crescut în mod omogen peste tot, dar în materie de inovație artistică lucrurile evoluează la fel ca întotdeauna. Mereu vor exista autori interesați de cinema și comercianți interesați de profit. Și e minunat când se mai întâlnesc unii cu alții.

În altă ordine de idei, faptul că acum avem acces când vrem la platformele de streaming a determinat moda asta a serialelor online. Pentru că azi vedem un serial așa cum citim un roman: vedem câteva episoade, continuăm a doua zi, așa cum citim câteva capitole înainte să punem semnul de carte pentru ziua următoare. Înainte eram obligați să ne mulăm după programul televiziunilor ca să putem urmări un serial, ceea ce era destul de incomod; mai ales dacă ratai vreun episod, era aproape imposibil să-l revezi.

Ce își dorește publicul vs ce vrea artistul să transmită

Nu prea știu, că nu am urmărit statistici, dar intuiesc că în materie de procente, lucrurile stau fix ca înainte. Adică da, accesul la filme a crescut pentru tot mai mulți oameni, a crescut exponențial și numărul de filme produse, atât cele de public cât și cele de autor, dar spectatorii sunt cam aceeași și au cam aceleași gusturi, pentru că nu s-a ocupat nimeni de educația lor audiovizuală.

În România s-ar putea ca lucrurile să stea puțin altfel, din moment ce există un fenomen de migrație atât de amplu și asta influențează educația celor rămași. Dar nu pot să spun că spectatorii de azi își doresc mai mult film de consum și mai puțin film de artă decât spectatorii de ieri. Până la urmă, pe vremea lui Ceaușescu oamenii se înghesuiau la vizionările video ilegale cu Chuck Norris, nu la Pasolini.

Direcții pe plan local

Pe plan local nu există prea multe direcții, pentru că nu-ți permite legislația. Noi suntem dependenți de sistemul de finanțare public, care se acordă prin concurs, în mare parte în funcție de rezultatele obținute anterior în materie de selecții și premii în festivaluri, iar asta face ca majoritatea autorilor să-și targheteze filmele pentru publicul internațional de nișă, către publicul de festival etc.

Legislația nu încurajează privații să investească în producții audiovizuale pe care ei le consideră competitive din punct de vedere comercial. Așa c-am putea să recunoaștem că pur și simplu nu avem o industrie cinematografică a filmului de public. Filmele românești așa-zise comerciale sunt, într-o proporție covârșitoare, filme finanțate de stat. Și să realizezi niște produse comerciale pe banii statului e ceva de-a dreptul schizoid.

Nu mai zic că ele nu-și îndeplinesc menirea de produs comercial și anume să producă profit. Sunt fix ca industria de stat din timpul comunismului, adică falimentare. În materie de film de autor, lucrurile stau puțin altfel, menirea lor nu e să producă profit, ci să aducă societății o contribuție artistică deosebită. Că și în privința asta legislația actuală nu e tomai grozavă e adevărat, dar măcar lucrurile se mai mișcă cât de cât cu niște rezultate notabile. Cum stau lucrurile în afară nu știu exact, și oricum “afară” e un termen foarte vag. Depinde unde anume. În Franța cred că lucrurile stau destul de bine. Au în continuare mulți spectatori în sălile de cinema tradiționale și multe săli de cinema răspândite în toată țara, există interes pentru filmele de autor și au o producție constantă de filme de calitate. Toate astea se datorează unei politici educaționale de lungă durată în care s-a pus mare accent pe arta cinematografică. În Bulgaria înțeleg că lucrurile stau aproape la fel ca în România. Pe când în toată Republica Moldova mai există doar vreo două cinematografe în toată țara, așa că se poate mult mai rău.

Fragmentarea platformelor de streaming, ce ar urma

E clar că din punct de vedere financiar e o rețetă pe care o vor urma din ce în ce mai mulți producători mari (mă refer la cei care au puterea să genereze suficient conținut cât să poată menține interesul unor posibili abonați). Pentru că scad costurile de distribuție și se renunță la o serie de intermediari care în mod normal rețin procente considerabile din încasări. Dar nu cred că se va renunța la proiecțiile cu public, încasările pe care le fac filmele de public în primele săptămâni sunt mult prea tentante deocamdată, cel puțin în privința blockbusterelor.

Evoluția industriei de film

În materie de pronosticuri aș miza probabil pe continuarea direcțiilor actuale. Cum spuneam mai sus, nu cred că proiecțiile cu public vor dispărea definitiv. De altfel s-a putut observa în ultimii ani un efort depus ca să mențină viu interesul pentru mersul la cinematograf prin apariția proiecțiilor 3D, HFR sau Imax, proiecții care-ți promit o imersiune mai profundă în film și care nu prea se pot realiza acasă.

O altă tendință observată e cea de serializare a marilor succese. Publicul e mai greu de urnit de pe fotoliu pentru un film despre care nu știe mai nimic, așa că producătorii vin cu tot felul de sequeluri sau remakeuri ale unor filme cu succes la public, pentru că publicul deja cunoaște personajele și nu mai depune efortul să facă noi legături.

În același timp, filmele de autor nu vor putea face față concurenței comerciale și se vor refugia tot mai mult în cadrul unor evenimente speciale de film, în săli de nișă de tip art-house (în cazurile norocoase) sau în muzee. Și, evident, pe platforme online de genul Mubi.

Nostalgic sau deschis la nou?

Sunt și nostalgic, mai ales în ceea ce privește acele cinematografe de bulevard, după sălile pline și după efervescența pe care o crea așteptarea unui film. Sunt nostalgic după funcția cronicarului de film care aproape a dispărut din peisaj, fiind înlocuit de bloggeri care nu prea fac cronici de întâmpinare, ci au mai degrabă un rol publicitar, ei nefăcând altceva decât să preia discursul de PR al filmului și să-l dea mai departe.

Dar sunt conștient în același timp că foarte probabil eu n-aș fi ajuns să fac film într-o asemenea epocă, că schimbarea tehnologiei a permis unor noi categorii sociale să ajungă să vadă și să facă filme și în felul ăsta să deschidă mintea la cât mai mulți oameni. Am însă mari rezerve față de anumite inovații tehnologice care fac să dispară din ce în ce mai multe funcții din echipa de filmare și să fie înlocuite cu procese digitale în post-producție. Nu mi-ar plăcea să ajung să fac tot filmul pe un calculator, fără interacțiune cu oamenii din echipă.