[Obsesii part-time] Simona Oprea (Golin): Am fost în expediții la peste 5.000 m altitudine, urc pe creste, piui prin păduri ca să evit urșii, dorm la refugii

Simona Oprea, PR Director Golin, le-a dat emoții părinților ei încă din copilărie, când a început să practice artele marțiale, apoi să meargă pe motociclete, să se dea cu placa prin munți sau să încerce și ”diverse”: parașută, parapantă, kite-ul. În ultimii ani, mersul pe munte a rămas cel mai aproape. A fost în expediții la peste 5000 m alt, urcă pe creste, doarme la refugii. Munțomania clasică a fost completată de escaladă și alpinism.

Practic escalada de 2 ani, atât în sală, cât și la stâncă. Am impresia că este sportul pe care l-am căutat, pe care am așteptat să îl descopăr. Și nu doar îl descoperi pe el ca sport, ci te descoperi pe tine, ca om, ca profesionist, ca decision-maker în tot ceea ce te reprezintă.

Escalada sportivă și alpinismul sunt 2 sporturi care ar putea complementa orice profesie, nu doar comunicarea, crede ea: ai proceduri pe care le urmezi pentru maximă siguranță, ai creativitate în abordarea unui traseu, pornești cu o strategie înainte de a apuca prima priză.

Ai evadare, ai dorință, ai învățare, ai libertate, ai fericire, ai curiozitate.

În PR

Cum aproape toate ni se trag din copilărie, tot atunci am început să fiu pasionată, de ceea ce aveam să aflu mai târziu că se numește, comunicare. Născută în `84, am prins de la începuturi, ca să zic aşa, multe etape prin care a trecut publicitatea la noi, mai ales cea la TV. Seara, înainte de film, organizam concursuri-fulger cu fratele meu de cine recunoaște primul pentru ce produs era reclama respectivă. Aveam campionate pe săptămână, dar nu mai știu care erau mizele, probabil recunoașterea supremă a familiei sau vreun billboard pe caiet dictando, prin sufragerie.

Apoi, am mai crescut și am devenit fascinată de știri și le puneam tot felul de întrebări părinților sau mă frământau unele subiecte despre care auzisem – la un moment dat, chiar am fost surprinsă de ai mei dorindu-mi cu voce tare să se termine războiul din Golf, cam `91 să fi fost.

Când eram prin liceu, facultatea de comunicare era cumva la modă: se intra greu, examenul de admitere era la filosofie, cu eseu de nu știu câte pagini, părea greu, părea altceva. Iar eu citeam, dar vorbeam mai mult, îmi plăcea să dezbat. Părea să fie o provocare optimă, potrivită personalității mele.

În facultate, am cochetat cu multiple fațete ale comunicării: de la publicitate și comunicare politică, la televiziune online pe teme medicale ca, în final, să ajung și să rămân la PR, cu diferite ancore: CSR, project management, comunicare de brand și corporate. În cei 11 ani de experiență de până acum, am lucrat pe conturi din FMCG, auto, sport, frumusețe, farma, telecom, IT&C.

Azi, descopăr, în fiecare zi și alături de echipa golinistă, noi orizonturi creative și strategice, cu fiecare brief care ne intră. 

Context & inspirație

Încă de mică, am fost o fire curioasă, iar această curiozitate nu s-a manifestat doar în tone de întrebări adresate celor din jur ci, cu cât am crescut, în multe experiențe pe care le-am căutat, trăit, în fața cărora m-am avântat, fără să am vreo așteptare cu privire la rezultate, ci doar satisfacția că mi-am hrănit nevoia de cunoaștere a lumii, a limitelor mele.

Le-am dat emoții alor mei încă din copilărie, de când am început să practic artele marțiale, apoi să organizez excursii cu prietenii, să pilotez motociclete, să mă dau cu placa prin munți sau să încerc și alte thrills: parașută, parapantă, kite-ul.

Par multe, dar m-am oprit la câteva, “să fie și de vară, și de iarnă”. Fiecare perioadă a fost revealing, fiecare shot administrat de adrenalină a însemnat o lecție. E drept, am părinți și prieteni care m-au susținut, dar care tot așteptau ca următorul sport să fie ceva mai normal. 

Mersul pe munte has grown on me în ultimii ani, chiar după ce am depășit o perioadă de câțiva ani în care am crezut că nu va mai fi posibil. Cu motivație și angajament, mintea poate convinge fizicul - am fost în expediții la peste 5000 m altitudine, urc pe creste, piui prin păduri ca să evit urșii, dorm la refugii, urc, ca să cobor apoi și încă o dată, apoi tot așa.

Ușor, munțomania clasică a fost completată de escaladă și alpinism. Practic escalada de 2 ani, atât în sală, cât și la stâncă. Am impresia că este sportul pe care l-am căutat, pe care am așteptat să îl descopăr. Și nu doar îl descoperi pe el ca sport, ci te descoperi pe tine, ca om, ca profesionist, ca decision-maker în tot ceea ce te reprezintă.

Ce a urmat 

Primii pași în escaladă au fost la ora 8 dimineața, într-o zi de februarie, la sala din Baicului, cu un instructor recomandat, care mi-a devenit și amic, în care am încredere mare și nu doar când vine vorba de escaladă. Chiar pot spune că am nimerit set-up-ul ideal. Apoi, locul acesta a devenit un fel de refugiu, un loc de training constant și de întâlnire între prieteni, abia așteptam zilele de curs.

Mai intâi, înveți să te cațeri manșă – ceea ce înseamnă că ești asigurat de sus, apoi treci la cap de coardă – ceea ce înseamnă că te asiguri pe măsură ce avansezi pe traseu. În ambele moduri de a te cățăra, ai nevoie de un partener-filator, care ține coarda și știe ce presupune acest lucru, cu toate implicațiile și reacțiile posibile.

Pentru etapa cap de coardă, e nevoie de pregătire mult mai intensă, e nevoie de pregătire specială pentru cădere pentru ca, în cazul în care ți se întâmplă, atât când ești tu pe panou/perete de stancă, cât și când ești filator, să fii cât mai pregătit.

De asemenea, trebuie să înveți cum să gestionezi frica când ești în pasaje mai grele ale traseului, ce tehnici de concentrare există etc. Toate informațiile le înveți în teren, pe măsură ce practici escalada. De aceea, trebuie întâi să vizitezi sala de escaladă și să te interesezi de câteva ore de curs cu un instructor, nu de capul tău.

Cum ai învățat

Escalada sportivă nu este un sport pe care să-l înveți singur și nici să îl practici singur. Sunt tehnici de siguranță și de cățărat, etape obligatorii prin care să treci. Doar așa înveți să iei deciziile cele mai bune atât pentru tine când ești pe panou sau pe stâncă, dar și când îți asiguri partenerul/a.

Transformări

S-a transformat în pasiune. A început din curiozitate, din dorința de exercițiu fizic și aveam și feelingul acela bun, că mi se potrivește și că sunt pregătită să fac față provocării de a învăța ceva nou, de a trage de mine să avansez în gradul de dificultate, să merg la stâncă.

Inițial, am privit escalada ca pe o modalitate de a face sport periodic, citisem că e un exercițiu fizic complet. Apoi, am realizat că este mult mai mult de atât, că este mind over body. Că este un antrenament care pune mult accent și pe pregătirea mentalului înainte de a te angaja într-un traseu și, mai ales, cât ești în traseu.

Timp și efort

În 2 ani, am avut perioade dese cu mers la sală de 3 ori în timpul work week-ului, dintre care, 2 erau ore cu instructor și una de exersare și, în weekend, fie mă cățăram la stâncă cu prietenii sau în tabere organizate de sală, fie mergeam în treks pe munte.

Dacă vrei să practici escalada doar ca exercițiu fizic, o poți face de 2 ori pe săptămână. Dacă vrei să crești în grad, să mergi mult la stâncă, să te dai cap de coardă, e nevoie să investești mai mult timp, plus să ai activități conexe, care să te mențină în formă sau chiar pentru a face masa musculară necesară escaladei.

De îndată ce intri în joc, nu prea există să nu îți placă, mai ales dacă te vezi făcând așa ceva. Satisfacțiile te țin în joc și te fac să vrei mai sus, dar frustrările și momentele de frică te învață, sunt foarte importante și trebuie conștientizate. De ambele ai parte pe trasee, ține de fiecare cum le ia și cum le interpretează.

Nu cred în lipsa timpului, ci doar în lipsa motivației. Chiar dacă lucrezi în agenție, cred că depinde de tine cum îți gestionezi cea mai mare parte a timpului, cum te gestionezi pe tine. Mai ales cu așa responsabilități, deadlines, bugete etc, suntem responsabili față de noi înșine să fim atenți și la pasiuni, ca să ne depresurizăm.

De ce e nevoie 

Trebuie să fii motivat și să îți dorești să înveți din fiecare pas, cu fiecare pas. Contează mult să nu te descurajezi când nu îți iese un traseu sau nu poti trece de un pasaj. Muncești mai mult, analizezi mai bine bucata aceea de traseu, dar și pe tine, apoi te dai jos și încerci din nou și nu înseamnă că ai renunțat. Când te dai cap de coardă sunt multe momente în care trebuie să fii disciplinat cu gândurile tale, cu respirația, cu abordarea per total.

Momente în care ai vrut să renunți

În trasee, există pași, adică pasaje dificile. Mai mult, pe la început, crezi ca este vorba doar despre a ajunge în top, adică la finalul traseului și, dacă nu ajungi, te frustrezi, te demotivezi. Dar, după ce practici cât mai des și cât mai serios, îți dai seama că satisfacția nu e doar acolo, în vârf, iar micile victorii de pe parcurs contează chiar mai mult și, de îndată ce le aduni și mai capeți experiență și încredere, ajungi și în top, fie că se întâmplă chiar atunci când urci pe un traseu nou, fie că a fost unul mai muncit, după ce te-ai cățărat în recunoaștere.

Sunt momente când vrei să renunți, vrei să strigi cu toate puterile să te dea jos din traseu poate chiar după ce ai asigurat sau chiar înainte, momente dublate de transpirație, picioare tremurânde, mâini pompate, respirații scurte. Depinde de tine cum le faci față, există o rețetă, există niște metode.

Haios este că, fix înainte de a asigura, ți se pare că situația în care te afli e de netrecut, dar, cu ultimele eforturi asiguri și, brusc, mai găsești resurse pentru a te cățăra mai departe. E de la cap totul.

Desigur, contează enorm și partenerul/a de cățărat, trebuie să te încurajeze, dar să te și simtă când situația este mai delicată și mereu, dar mereu, trebuie să fie pregătit de o posibilă cădere prin evaluarea constantă a acestui risc, poate chiar mai mult decât o face cel din traseu.  

Descoperiri

În afara faptului că am descoperit un sport de care mi-ar fi plăcut să mă apuc cu niște ani buni în urmă, m-am redescoperit pe mine în multe momente extraordinare pe care escalada ți le oferă – atunci când îți exersezi posibile căderi în sală și sari, cu spatele, de la 16 m înălțime, atunci când ți se întâmplă să îți alunece espadrila pe o scursă sau să nu apuci bine o rigletă la mână și să cazi în coardă fară să apuci să îți dai seama ce ţi s-a întâmplat, dar și ce presupune să ai încredere în partenerul de cățărat, ce poți face pentru a gestiona cât mai bine momentele de panică, ce feeling ai chiar înainte de a asigura și după ce asiguri coarda în buclă într-un pas delicat sau cum e când strigi Top!.

Cred că cea mai neașteptată realizare a fost că nu trebuie să fie despre a ajunge în top mereu și fix atunci, greu am acceptat acest lucru, ci este despre toată experiența de învățare acumulată pe un anumit traseu și că nu pică cerul, mai ales peste noi, aștia mai competitivi de fel, dacă nu iese traseul chiar atunci, ci mâine sau poimâine.

Punctul de intersecție

Din punctul meu de vedere, escalada sportivă și alpinismul sunt 2 sporturi care ar putea complementa orice profesie, nu doar comunicarea.

Exersezi cum să gestionezi momentele sub presiune, ai parte de satisfacții nebănuite, înveți să comunici eficient atât verbal, cât și nonverbal cu partenerul de cățărare, iar procesele de decision making și de risk assessment sunt incredibile, încât mie mi-au devenit studii de caz și analize asupra propriului comportament în anumite situații.

Ai proceduri pe care le urmezi pentru maximă siguranță, ai creativitate în abordarea unui traseu, pornești cu o strategie înainte de a apuca prima priză. Ai evadare, ai dorință, ai învățare, ai libertate, ai fericire, ai curiozitate.