[Obsesii part-time] Sabina Gealatu (Conan PR): Gătitul e mai mult decât plăcerea de-a mânca, trebuie să fie plăcerea de-a face

Făcutul de mâncare nu-i pentru oamenii nerăbdători. E greu uneori, serios, spune Sabina Gealatu, PR Executive Conan PR: e cald, e umed, e mult de stat în picioare. Durează să înveți tehnici, durează să crească alutatul, durează să se coacă legumele, durează să se răcească sosurile. Sabina a început să gătească de la 16 ani și a învățat singură: de la televizor, din reviste, cărți și bloguri. Dincolo de plăcerea de a face și de a mânca, mai rămân două foarte importante: deconectarea și adunatul oamenilor în jurul mesei. 

Făcând meal prepping de dinainte să fie cool, pentru 3 oameni, pentru 5 zile, timp de aaani, cred și eu că se mai bucură de câte-o pauză. Și asta e perfect pentru mine, îmi lasă bucătăria doar pentru mie.

În PR

După ce în liceu am jonglat cu aproape toate variantele posibile, am ajuns într-un punct în care eram la o lună distanță de clasa a 12-a, toată lumea în jurul meu știa ce urmează să facă, iar eu tocmai renunțasem la ideea de a da la ANI (Academia Națională de Informații). Drumul de acolo până la Comunicare nu mi-a fost prea clar nici atunci, iar cu atât mai puțin acum, că au trecut niște ani, dar nici nu pot să-mi imaginez cum ar fi să fac altceva.

Dintre toate motivele din lume, cred că alegerea asta a venit mai degrabă din nevoia mea pentru Comunicare, mai mult decât orice altceva. Da' mai important decât orice e că a venit.

Context & inspirație

N-am început să-mi fac mâncare pentru că aveam nevoie, ci pentru că făceam fițe la ce era deja în frigider. Eram la o vârstă la care aveam voie să folosesc cuțitul (15-16 ani cred) și m-am hotărât eu într-o zi să mă ocup de propriile mele aspirații „culinare". Nu înseamnă că brusc am preluat toată activitatea gastronomică din casă, departe de așa ceva. Doar că, ușor ușor, am început să mă interesez din ce în ce mai mult, am început să îmi petrec din ce în ce mai mult timp făcând mâncare, fie pentru mine, fie pentru alții.

Trăind într-o familie (și mă avânt să zic cultură) în care orice ocazie, fie bună, fie rea, e marcată prin mâncare, toată povestea asta cu gătitul a venit într-un mod oarecum natural. În plus, mi-am dat seama la un moment dat, că e și un motiv bun ca să-ți aduni în jurul mesei oamenii de care-ți place.

Ce a urmat 

La început nu am avut neapărat o structură: mai prindeam câte un moment singură p-acasă (ca să nu mă bag peste maică-mea), mai făceam câte ceva. Mic și ușor, fără finețuri.

Am început să pierd din ce în ce mai mult timp pe Paprika TV, am început să citesc site-uri și blog-uri, a început să mă uit la video-uri pe YouTube și pe Instagram, unde comunitatea asta a mâncării e super bine reprezentată. Mi se par platforme ideale, fiind un „domeniu" atât de vizual.

Oricum, ușor ușor am început să îmi curatorez sursele și am trecut la chestii un pic mai complicate: mai un aluat sensibil, mai o combinație ciudată de gusturi și arome, mai un tocat tehnic. Dar baby steps, oricum.

Cum ai învățat

Pot să zic că am învățat singură dacă am învățat de pe YouTube? Dacă da, atunci da.

Oamenii pe care îi urmăresc pe platforma asta sunt o reală inspirație și mulți dintre ei s-au adaptat perfect unui public fără cunoștințe super avansate, deci perfect pentru un începător ca subsemnata. Cele mai faine canale la care mă uit regulat sunt SortedFood, Binging with Babish și Bon Appetit, și mi se par și cele mai explicative și realiste.

Pe lângă asta, am început si să mai citesc câte ceva (următorul număr din Bon Appetit nu poate să ajungă prea repede) și mai sunt și ocazionalele dar foarte importante sfaturi din familie. Nu cred și n-o să cred niciodată că mai există zacuscă sau sos de roșii cum face matuși-mea, la fel cum nimeni n-o să facă perișoare sau plăcinte ca mama.

Transformări

De vreo 6 luni am început să mă concentrez din ce în ce mai mult asupra mâncării: o fac mai des, mai complicat, mai multă. Am trecut de momentul în care voiam să fac ceva numai ca să am alternative, acum fac mâncare ca să învăț: skill-uri, tehnici, combinații de gusturi. În plus, încerc în mod activ să elimin orice fel de „intermediar" comercial. Am norocul rudelor la țară, deci o mare parte din produsele pe care le folosesc vin de acolo și sunt făcute de ei (cum ziceam, sos de roșii, zacuscă, murături, „legume de ciorbă" și așa mai departe). Și chiar și când nu e asta o soluție, tot încerc să mă descurc singură.

Mi se pare că gătitul (pe termen lung) e o activitate care te responsabilizează și te face să înțelegi că nu orice-i comestibil trebuie mâncat. În plus, este și o activitate super terapeutică: când ai un cuțit în mână și un pui în cealaltă, trebuie să te concentrezi pe ce faci dacă vrei să termini cu toate degetele. Te obligă să te deconectezi și să te concentrezi pe momentul respectiv. Cred că nu multe chestii mai oferă libertatea asta.

Acum lucrez la crescutul (organic) contului de Instagram și la o planificare pentru un blog. Vreau să îmi găsesc locul în care să pot să împărtășesc ce am învățat eu (în modul meu haotic), dar având o structură, un cap și-o coadă, o ordine. Nu mă pretind revoluționar culinar, dar dacă cineva poate să relaționeze cu abordarea mea, mă declar fericită.

Timp și efort

Cea mai mișto parte e chiar aia cu deconectarea, urmată de partea cu adunatul oamenilor în jurul mesei. Poate sună ușor egocentric, dar mi se pare că mai greu o faci pe prima decât pe a doua.

Partea cea mai grea a fost să reușesc să îmi găsesc o oarecare ordine în cap. Mi-am curățat mult sursele de informație, dar încă nu total: lista de cărți pe care o am bine pusă într-un Excel e ca un fel de Univers paralel; dar lucrurile trebuie luate pe rând, și asta am de gând să fac.

Timpul e partea cea mai complicată. Nu există zi fără să „consum" conținut legat de mâncare sau să fac eu ceva cu mâna mea sau să mai caut informații despre nu știu ce aparat sau nu știu ce tigaie. Dar sunt fericită să dedic orice timp pe care-l am acestei activități, atât de utile pentru toată lumea.

De ce e nevoie 

Trebuie să fie mai mult decât plăcerea de-a mânca, trebuie să fie plăcerea de-a face. E greu uneori, serios: e cald, e umed, e mult de stat în picioare. Deci pasiune pentru a face și, mai mult decât orice, răbdare. Multă răbdare. Durează să înveți tehnici, durează să crească alutatul, durează să se coacă legumele, durează să se răcească sosurile. Făcutul de mâncare nu-i pentru oamenii nerăbdători.

Reguli nu pot să zic neapărat că am, dar încerc să fiu înconjurată cât mai des de mâncare bună și, dacă se poate, nouă. A, și nu las să treacă ziua fără să fac ceva în sensul ăsta, fie că doar mă uit la un video: orice informație, cât de mică, e o informație. Baby steps, înainte de orice.

Momente în care ai vrut să renunți

La făcut mâncare nu cred că am vrut să renunț vreodată, dar au fost momente în care m-am gândit că mă chinui degeaba să fac ceva „public" cu asta. Sunt atât de mulți oameni atât de talentați, cu comunități deja formate și cu skill-uri deja dezvoltate, că mi s-a părut de multe ori că n-are sens să mă bag și eu.

Între timp mi-am schimbat perspectiva și mi-am dat seama că dacă vreau să dau drumul la un blog sau ceva de genul ăsta, nu trebuie să o fac decât și decât pentru mine. D-aia nici nu l-am deschis până a cum, deși mă gândesc (serios) la asta de la sfârșitul lui 2018. Mai întâi a trebuit să mă asigur că o fac din motivele corecte, apoi a trebuit să termin sesiunea. Mi-am propus să fie proiect de vară.

Descoperiri

Să faci mâncare nu e atât de greu pe cât pare: nu strică să ai ceva „talent", dar e mai mult tehnică decât artă, cel puțin la început.

Reacțiile oamenilor din jurul meu au fost super pozitive, mai ales ale maică-mii, care e fericită că mai scapă de povestea asta. Făcând meal prepping de dinainte să fie cool, pentru 3 oameni, pentru 5 zile, timp de aaani, cred și eu că se mai bucură de câte-o pauză. Și asta e perfect pentru mine, îmi lasă bucătăria doar pentru mie.

Punctul de intersecție

Dacă Comunicarea mi-e nevastă, Bucătăria mi-e cea mai bună prietenă. Și se leagă bine, mai ales dacă prin mâncare vrei să spui ceva și vrei să spui ceva despre mâncare. Povești se zic în toate felurile, deci de ce nu și așa? Eu cred că au o relație destul de serioasă.

Cu „nevasta" îmi petrec cel mai mult timp, e drept. Și la birou și în afară. Dar am găsit o balanță oarecum naturală între ele: dacă pentru comunicare trebuie să fiu conectată, pentru mâncare trebuie să fiu la mine în bucătărie, numai eu cu leguma care mă preocupă. Așa că, în funcție de ce am nevoie, fac fie comunicare, fie bucătărie.