[Obsesii part-time] Cristina Iancu (Graffiti PR): Nu-mi vine să mă refer la scris ca la o pasiune. E ceva mai mare decât mine, uneori

Acum vreo trei veri, Cristina Iancu, Creative Planner Graffiti PR, și-a dat seama că în timp ce încerca să răspundă la o întrebare, scria versuri în linie. În vara aceea a continuat să scrie versuri, două trei poezii în fiecare seară.

Era exorcizare, era observație, era visare care precedă somnul. Și dacă de la carnețel și până în vara aia am tot scris răzleț fie câte o încântare, fie câte un blestem [orice sentiment extrem ajungea în versuri], din 17 iunie 2017 am început să mă confund voit cu poezia.

Cristina povestește despre carnețelul din copilărie pe care îl purta cu ea peste tot, de prima poezie care a fost notată acolo, de drumul ei în marcom și punctele de intersecție cu poezia.

De ce ai ales publicitatea

Sunt generația care a crescut cu Marcă înregistrată la TV și Noaptea Devoratorilor de publicitate pe ecranul Teatrului de vară din Costinești. Să știi "reclama aia" era cel mai de bonton subiect de la terasă în anii 2000, iar eu voiam să le știu pe toate.

Așa că, arc peste timp, după un episod din Zona crepusculară numit ASE, mi-am mutat fundul pe băncile de la FJSC, domnul Psatta mi-a îndreptat atenția și CV-ul către un internship la Graffiti PR, managera mea Ina mi-a oferit cele mai mari pagini de Facebook ale P&G din Ro și eu m-am apucat să fac content fără să se mai cheme "reclame". Asta se întâmpla acum 6-7 ani.

Context & inspirație

Am scris de când am început să scriu cu litere. La 4-5 ani aveam un carnețel cu 100$ pe copertă pe care îl căram cu mine peste tot. Eram cu ai mei în Poiană într-o noapte și țin minte că mi-am făcut curaj să escaladez peste ei în plin întuneric ca să ajung la prima foaie din carnet. Mă trăznise un vers: în Poiana Brașov, este paradis/ Din văzduh se-nalță brazi și munți argintii.

Nu mai știu cum era mai departe. Dar știu că scrisul m-a transformat și în scris m-am refugiat și, uau, cum o să sune, scrisul m-a salvat. Și încă o face. Și asta se-ntâmplă și în rânduri și în versuri și în frânturi de gânduri pe care mi le notez în Notes.

Nu-mi vine să mă refer la scris ca la o pasiune. E ceva mai mare decât mine, uneori. Și cred că ăsta e lucrul definitoriu pe care scrisul l-a adus în viața mea. Să fiu conștientă de mine ca instrument. E o doză de smerenie care face existența mai frumoasă. Sau măcar mai puțin încrâncenată. Dacă se va concretiza mai departe de atât, rămâne de văzut/ales/încercat/calculat.

Ce a urmat

Acum trei veri m-am apucat să scriu un răspuns la o întrebare și după jumătate de pagină mi-am dat seama că de fapt scrisesem versuri în linie. În vara aia am continuat să scriu versuri, două trei poezii în fiecare seară. Câteva zeci. Era exorcizare, era observație, era visare care precedă somnul. Și dacă de la carnețel și până în vara aia am tot scris răzleț fie câte o încântare, fie câte un blestem [orice sentiment extrem ajungea în versuri], din 17 iunie 2017 am început să mă confund voit cu poezia.

Transformări

E greu să te expui. Și e ușor să aluneci în prea multă expunere. A fost ciudat și frumos sentimentul de a da cuiva să citească ce am scris. Mai ales că ani de zile am funcționat pe principiul burn after writing. Mi-am deschis poeziile mamei mele, prietenului meu, prietenilor mei. Apoi am și făcut cadou câteva. Simt că e lucrul cel mai al meu pe care pot să-l dăruiesc cuiva. Totuși, nu mai știu cine spunea că "o poezie e poetul în curu gol". Bine, nu era chiar așa citatul. Am încercat eu să domolesc din intensitatea a ce înseamnă asta pentru mine.

Punctul de intersecție 

Mi-a fost de folos de două-trei ori! Să conving un client să-l ia pe Deliric într-o campanie sau un altul să-și facă petrecerea de sfârșit de an în hanorac. Nu glumesc, dar nu e despre asta. La muncă nu scriu poezie, dar scriu rânduri. Și uneori iese și genul ăla de scriitură mai mare decât mine. Și primesc și bani pentru asta! Deși nu sunt plătită în bancnote de 100$. Timpul, în schimb, e o dilemă. Aș fi putut să spun o problemă, dar problema nu e el - eu sunt problema și tot la mine e soluția, în fiecare moment în care aleg ce fac cu el. Și nu am ales să plec în munte cu un carnețel după mine. Încă.