[Obsesii part-time] La jumatatea distantei dintre zbor si frica de a zbura

Asa se si numeste spatiul unde Ionut Cojocaru, Content Director MRM//McCann Romania, pastreaza “locurile pe care sa le vezi, nu unde sa fii vazut”: inbetweenflights. Este punctul in care frica te scoate din zona de confort si te indeamna sa fii viu. Este fereastra in care iti dai voie sa vezi lumea din jur. 

Eu urasc zborul. Ea e pasionata de zbor.
Si totusi, intr-o zi am zburat impreuna. Doar eu si ea. Si o Cessna veche de vreo 40 de ani.

Ionut si Andrada Bursuc, sotia lui, au inceput sa calatoreasca impreuna acum 5 ani. Au pornit de la o valiza de 30 kg pentru o saptamana, la un rucsac de maxim 10 kg pentru o luna. Au invatat sa lase lucrurile acasa si sa lase loc pentru experiente si povesti. Si au realizat ca libertatea este invers proportionala cu greutatea bagajului.

Se spune ca nu exista educatie mai buna decat calatoritul. Si chiar asa si este. Cu conditia sa fii dispus sa iei ca atare tot ce ti se intampla, sa fii deschis catre noi experiente, culturi sau oameni pe care ai ocazia sa ii intalnesti pe parcurs.

Lutzu

Eu sunt Lutzu. Asa imi zic prietenii din agentie. N-am zis colegi, am zis prieteni. Sunt la McCann de vreo 13 ani. De 2 ani conduc o divizie de content care si-a propus sa fie un fel de Netflix pentru branduri. Sa spuna povesti pe care oamenii sa si le doreasca la ei in feed dincolo de butonul de skip. Nu e tocmai un job, e o pasiune.

Sunt pasionat de storytelling. Imi petrec insomniile in fata televizorului urmarind filme cu sonorul la minim. Incerc sa le deconstruiesc. Incerc sa inteleg care a fost intentia regizorului. De ce a pus camera acolo. De ce a taiat fix atunci. In principiu, incerc sa inteleg ce-mi place si ce nu.

Facand asta, mi-am dat seama ca cel mai mult mi-ar placea sa fac filme. La modul cel mai serios si profund. Mi-ar placea ca intr-o zi sa pot sa iau o particica din mine si sa o expun pe un panza alba in fata unui proiector. Atat, nimic mai mult.  

Ea e Andrada. De 15 ani e pasionata de zbor. Si de harti. De 9 ani zburam impreuna.

De la 15 ani a inceput sa zboare planoare si de cand se stie ii place sa se uite in harti si sa-si imagineze cum ar fi in locurile respective. Pana acum cativa ani o credeam cea mai ghinionista persoana din lume. Dar si cea mai incapatanata. Parea ca nimic nu se leaga.

Cu o licenta de pilot in buzunar, abia a reusit sa isi gaseasca job ca insotitoare de zbor la o companie din Orient, unde am plecat impreuna. Si desi, din exterior, poate parea glamorous, nu e nimic glamorous in a curata toaletele si a dormi maxim 4 nopti pe saptamana. Dar, macar aveam acces la bilete pentru staff si zboruri directe catre toate colturile lumii. Si eram impreuna, echipa, cum s-ar zice.

Intr-o zi, primeste un e-mail de la o companie aeriana la care aplicase cu 3 ani in urma. Era vorba de un interviu pentru postul de pilot, o intrebau daca mai e disponibila. Evident ca era disponibila. Dar, dupa 2 ani de impins carturi prin cabina, parea ca era doar disponibila si atat. Cu plansetele de rigoare, panici si depresie, s-a dus la interviu. Si, cumva, l-a si trecut.

Si asa a ajuns sa zboare un Boeing in jurul Europei. Visul ei de-o viata. Eu eram inca in Dubai, ea era in Anglia dar nu stia unde va ajunge. Printr-un noroc chior, compania la care zboara tocmai isi deschidea baza in Bucuresti in anul respectiv. Asa ca au trimis-o acolo.

Si ne-am reintalnit. Iar la mijloc, la jumatatea distantei dintre Emirate si Anglia, la jumatatea distantei dintre zbor si frica de a zbura.

Context & inspiratie

Se spune ca viata incepe cu adevarat atunci cand iesi din zona ta de confort. Atunci cand alegi sa treci peste niste bariere psihologice si sa te avanti in necunoscut. Sa nu alegi calea usoara.

Cum spuneam. Eu urasc zborul. Ea e pasionata de zbor. Si, totusi, intr-o zi am zburat impreuna. Doar eu si ea. Si o Cessna veche de vreo 40 de ani.

Parca simt si acum mirosul de benzina de interior de dacie veche. Am zburat la apus. O lumina aurie facea ca totul sa para supranatural. Eram noi doi si o liniste profunda. Nici macar explozia pistoanelor nu reusea sa treaca de bariera de nori din jurul nostru. Pluteam intr-o baie de linistie. O liniste deloc apasatoare. Pentru o clipa am uitat ca imi e frica sa zbor. Am simtit ca apartin de linistea asta. Ca apartinem unul de altul.

Eu m-am intors la frica mea de zbor fix in momentul in care am inceput coborarea. Ea s-a bucurat de fiecare fileu de aer. Insa linistea aia a continuat minute bune dupa ce am pus rotile inapoi pe pamant. Nu ne-am spus mai nimic si totusi nimic nu ramasese nespus. Parca totul capatase sens. Nu mai era despre frica, despre noi, despre zbor.

Era despre experiente care te fac sa simti ca traiesti. Fara sa ne vorbim, fara sa ne dam seama, ne-am promis unul altuia experiente din astea care sa ramana cu noi pentru totdeauna. Si cum altfel sa coletionezi experiente, daca nu calatorind.

Ce a urmat

Am inceput sa calatorim acum vreo 5 ani jumate, cand eram in Dubai. Insa nu atat de mult pe cat am fi putut. Am continuat cand am revenit in tara, cu forte proaspete, mai mult timp si zero pregatiri. Cumparam doua bilete de avion, ne impachetam toate asteptarile in cate un rucsac, ne agatam camerele de gat si porneam la drum.

Fiecare calatorie ne-a invatat cate ceva. Fie despre noi insine, fie despre altii. Am invatat sa privim lumea un pic alfel decat o faceam in urma cu cativa ani.

Se spune ca nu exista educatie mai buna decat calatoritul. Si chiar asa si este. Cu conditia sa fii dispus sa iei ca atare tot ce ti se intampla, sa fii deschis catre noi experiente, culturi sau oameni pe care ai ocazia sa ii intalnesti pe parcurs.

Am pornit de la o valiza de 30 kg pentru o saptamana, la un rucsac de maxim 10 kg pentru o luna. Am invatat sa lasam lucrurile acasa si sa lasam loc pentru experiente si povesti. Si am realizat ca libertatea este invers proportionala cu greutatea bagajului. Cred ca cea mai grea parte este sa realizezi de cat de putin ai nevoie, de fapt.

Incercam sa nu ne alegem destinatii usoare. Ne dorim destinatii in care sa vedem, nu sa fim vazuti. Nu cred ca am fost niciodata intr-un resort, mai mult decat in vizita.

La un moment dat am ajuns intr-un sat, pe varful unui munte din Tanzania, unde am dormit intr-o cladire care era o combinatie intre grajd si puscarie. Unde geamurile aveau gratii si oamenii faceau focul in camera. Unde ne spalam cu apa rece dintr-un butoi comun.

Poate parea inuman, insa oamenii aia acolo chiar asa traiesc. Si se bucura ca au si apa respectiva, asa statuta cum e. Si atunci iti pui problema: eu cu ce drept ma plang cand cei de la Radet intrerup apa calda pentru 2 zile?

Alta data am fost in Himalaya unde dormeam in niste incaperi in care erau maxim 5 grade. Cand suflam ieseau aburi.  De spalat nici nu se punea problema. Abia daca iti venea sa te stergi cu servetele umede, caci si alea erau reci ca gheata. Acolo cred ca am stat cel mai mult timp fara sa facem dus, vreo 9 zile.

Dar ne uitam la localnici, la asa numitii Sherpa, care, pe langa faptul ca trebuiau sa care 25-30 kg pentru turisti, de cele mai multe ori nici sac de dormit nu aveau. Si nicio alta posibilitate.

Si incepi sa-ti pui probleme existentiale.

Am invatat ca a calatori nu inseamna numai sa te duci pe insule exotice, in resorturi isolate si sa-ti faci selfie-uri pe care sa le pui pe Instagram. A calatori inseamna sa stai cu localnicii, sa mananci cu localnicii, sa te duci in locurile mai putin Instagramabile si sa incerci sa sorbi fiecare inghititura din locatia respectiva. Chiar daca uneori gustul nu este atat de dulce. 

Desi de mult timp cochetam cu ideea de a face un album virtual pentru toate imaginile si filmuletele adunate de peste mari si tari, ideea de blog a pornit mai mult de la niste prieteni, se stiu ei cine, care, in urma povestirilor noastre, ne tot intrebau de ce nu punem toate informatiile pe o platforma digitala.

Asa ca, dupa cateva luni, ne-am luat avant si am inceput sa ne reamintim pe unde am fost. Blogul este mai mult un album virtual pentru noi, insa vrem sa fie si o sursa de informatii pentru cei care vor sa ne calce pe urme si care, poate ca au aceleasi nelamuriri pe care le-am avut si noi.

Punctul de intersectie

Primul filmulet pe care l-am facut pentru blog, primul primul, a fost o poveste din Nepal. Ajunsesem in Khatmandu, capitala Nepalului, chiar la un an dupa cutremurul care a transformat orasul intr-un imens cimitir de ruine. Am fost fascinat de oamenii pe care i-am gasit acolo. De povestea lor. Nu-mi venea sa cred ca un cutremur atat de mare le-a putut distruge casele, dar nu le-a zdruncinat deloc credinta.

Stateam chiar in una din ruine, prin AirBnb, la un localnic. Imi petreceam timpul in mijlocul lor, ascultandu-le povestile. Timp de 5 zile am fost absorbit cantr-un vis de o lume noua. Eram pierdut intr-un muzeu viu cu o lumina aparte. Din interiorul meu s-a nascut un film manifest. M-am gandit ca pot sa ajut, intr-un fel, daca le spun povestea mai departe. Asa s-a nascut Namaste, Nepal one year later 

Un manifest pe care tin mine ca si voi la IQads l-ati share-uit si va multumesc pentru asta. A contat. Cu ajutorul vostru a ajuns si la oamenii din industrie. Era fix in momentul in care ma intorceam inapoi in Romania. Cand m-am revazut cu Sorinel (Catalin Dobre super-puterea de la McCann) am vorbit mai putin despre advertising si mai mult despre filmul asta. Ne-am zis ca e nevoie de povesti din asta si-n industrie. O industrie in cautare de “Purpose”, de sens.

De la filmul asta, la o mini divizie de content cu purpose a fost un singur pas. Un pas si un an jumatate de cautari. Dar despre asta intr-un alt articol. Stay tunned.