Pune împreună senzația că facultatea predă idealism cu un prim internship terifiant într-o agenție de publicitate. Adaugă credința (și experiența) că online-ul oferă o sumedenie de resurse educative practice și obții un absolvent de Jurnalism și Științele Comunicării care nu are niciun plan să se îndrepte spre angajarea în industrie.
Nicu Mihai e artist grafic și de 4 ani hrănește canalul de YouTube Nicu Mihai: Animații cu tutoriale și cele mai bune glume proaste.
A ales Jurnalismul ca ramură a comunicării, pentru a se promova mai eficient prin canalul său. Nu excludea intrarea în industrie via agenție, dar după un internship solicitant, s-a întors la prima lui dragoste, care îl ține treaz nopțile: freelancingul. La care a adăugat un nou vis: într-o zi, să reușească să pună pe picioare propria lui agenție de comunicare neconvențională. Până atunci, își urmează propriul sfat: Go online, learn new shit, go offline and practice!
Din jurnalism în comunicare
Am studiat 3 ani de jurnalism la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, dar am activat pe parcursul facultății în mai multe domenii. Am facut un internship în publicitate, am participat ca art director cu o echipă la Ad-venture, o competiție europeană pentru studenții la publicitate, apoi am lucrat timp de 10 luni pe animație și montaj video la un proiect AV pentru copii.
Toate astea, în paralel cu canalul meu de YouTube și freelancingul de grafică și animație pe care îl prestez de 4 ani încoace.
Înainte să ajung la facultate, jurnalismul mi se părea strict vorbitul în direct în fața camerei de filmat, pe teren, sau vorbitul în fundalul știrilor (care mai târziu am aflat că se numește voiceover "VO", un element indispensabil unei BETA, adica unei știri date la televizor).
În perioada când încă mă hotăram ce facultate să aleg, tocmai lua naștere pe canalul meu o serie de clipuri cu fan-art, speed-art si voiceover, numită "Desenînd cu  din I", în care alegeam un film/serial/joc, comentam putin despre el cu facts si tot felul de glume proaste, după care treceam la desen si explicam procesul, satirizându-l.
Am venit la jurnalism special să îmi dezvolt abilitatea de a scrie episoadele cu pricina și am plecat cu mult mai multe perspective și orizonturi decât mi-aș fi închipuit.
Facultatea: teorie din plin și un profesor cu sufletul pe tavă
În vacanța dinaintea anului 2 am început internshipul la agenția de publicitate; câteva luni mai tarziu, am primit oferta pentru proiectul de copii menționat anterior.
Trăgeam din greu, în paralel, de canalul meu și de multe ori stăteam treaz cu nopțile ca să termin clipurile mele (căci pe zi ori eram la facultate, ori la lucru).
Facultatea mi-a oferit teorie din plin, de la cărți scrise de profesori, la cărți din care au copiat profesorii cărțile lor, până la dicționare întregi cu definiții de comunicare pe care trebuia să le învăț pe de rost pentru examene. Partea aplicată, în schimb, a fost și nu a fost.
Nu pot să neg că făceam lucruri practice mișto, dar profesorii ne aruncau o temă exagerată, fiecare venea cu un reportaj/produs radio/produs TV după cum se pricepea, apoi profesorul începea să taie din punctaj pe motiv ca nu e bine x, nu e bine y, nu așa arată un produs pentru TV/radio/presă, în condițiile în care nimeni nu ne-a spus cum arată, concret, un produs pentru TV/radio/presă.
Cel mai mișto profesor pe care l-am avut a fost Cristian Lupșa, editorul Decât o Revistă. Am avut marele noroc să fac cu el seminarul de Tehnici de Redactare în primul an. De la el am învățat cum să merg pe uși pe care le deschid cu întrebări, cum să nu las neexplorat un subiect pe care l-am început și cum să văd, obiectiv, lumea din jurul meu. Avea o percepție asupra lumii incredibil de exactă, și a reușit să mi-o transmită prin simpla lui prezență la seminar, căci din vorbe e mai greu să transmiți d-astea.
El a fost primul profesor care ne-a aruncat cu capul înainte în domeniul jurnalistic. Temă după primul seminar: veniți cu un interviu al unui jurnalist sau om de presă. Toată lumea a înlemnit.
Diferența dintre ce a făcut Cristi și ce au făcut ceilalți profesori când ne-au dat astfel de teme: el și-a pus sufletul pe tavă la seminarul ăla, ca noi să înțelegem ce avem de făcut. Venea mereu supra-pregătit: hârtii printate cu articole, exemple, povești, exerciții. Colegii mei îl urau pentru asta, iar eu nu înțelegeam de ce.
Poate pentru că aveam teme de făcut, dar felul lui de a fi te făcea să le scrii de drag și să vii la seminarul lui, numai ca să îți mai vorbească despre cum se scrie un articol sau cum se pun întrebări într-un interviu.
De vreo două ori a ținut seminarul seara, la redacția DoR, unde ne-a primit cu sucuri, bere și chestii de ronțăit. Ne-am uitat la filme artistice despre jurnaliști și am comentat cele văzute. Mult prea mișto ca să îl merităm ca profesor.
Am fost foarte trist după ultimul seminar cu el. Simțeam că pierd pe cineva important, așa că i-am scris un mesaj pe facebook în care i-am mulțumit mult pentru tot și toate. Am rămas în relații bune de atunci.
Primul internship: terifiant
La primul internship, am fost art director. Am fost surprins să văd ce înseamnă, cu adevărat, să lucrezi. Viața mea se rezuma doar la ce aveam de făcut ACOLO. Nu puteam să merg la magazin să îmi cumpăr ceva pentru mine, că eram la job. Nu puteam să ridic un colet care venea acasă, că eram la job. Totul era doar job. Seara ajungeam acasă, mâncam ceva repede și direct somn, că ziua următoare: job.
Deși acolo se lucra în echipă, cineva "mai de sus" zicea "vreau X, vreau Y" și în următoarea oră trebuia să predau un vizual "nu știu cum" sau "mai așa, mai altfel".
Nu mă deranja în mod deosebit programul (până la urmă, era un program normal), ci faptul că eu acolo m-am dus "intern", însă pentru că știam deja Photoshop, Illustrator și Flash, eram bun de muncă precum un angajat normal.
Din a doua zi am fost pus, serios, la treabă. Deși știam programele și aveam simțul estetic, cei de acolo n-au înțeles că eram doar un simplu artist grafic, nu un art director. Nu știam cuvinte pompoase pe care le primeam prin mailuri precum CS, pitch, vizual, BTL, nu știam formatele în care trebuia să lucrez anumite fișiere pe nevoile clientului, și uneori simțeam că am făcut o greșeală că m-am dus acolo.
Cu toate astea, nu regret experiența. M-a învățat că nu mereu faci ce îți place ție, iar clientul poate fi mulțumit cu ceva ce tu urăști.
Al doilea job a fost mai lejer. Era de animat și de montat. Nu conta cum o făceam, atâta timp cât produsul final era "urmăribil". Același program, 8 ore pe zi, dar de data asta, 4 zile pe săptămână, de luni până joi. Mai lipseam în alea 4 zile ca să ajung la cursuri, dar mă duceam și vinerea la job, să recuperez.
Aici am învățat de la colegi cum se organizează o filmare, cum se face un montaj ordonat, cum se folosesc softuri mai avansate de animație, lucruri pe care acum le pun în aplicare în proiectele mele.
Idealism în facultate
Idealismul facultății ar fi perfect într-un sens, căci tinerii ajunși din facultate la joburi își pot expune punctul de vedere și, prin cunoștințele dobândite în facultate, să schimbe industria spre bine. Păcat că, de cele mai multe ori, nu se întâmplă.
În cazul meu, nu pot să mă plâng că nu știam lucruri înainte de job. Chiar nu știam. Nu studiasem publicitate prea intens. Am studiat jurnalism și știam doar să spun sec, câți răniți au fost într-un accident sau câți oameni au ieșit în stradă. Știam foarte puține despre publicitate înainte să ajung să lucrez, însă am prins din urmă, practicând la job.
Școală vs. practică
Ce știu eu acum să fac e o combinație perfectă de clipuri urmărite pe net, mult exercițiu și nopți nedormite.
Cred foarte puțin în școlire pentru un domeniu. Sunt puține cazurile în care un domeniu necesită studiu universitar, ca în cazul medicinei sau dreptului. În cazul artei, nu cred în profesori, facultăți, academii. Ajungi să te supui programei școlare și să desenezi ce ți se impune acolo. Dacă ai înclinație spre asta, o poți face singur! Valabil pentru multe alte domenii. Timp de mii de ani, cum s-a descurcat omenirea fără facultăți sau profesori de desen?
Mă educ prin consum de conținut online. Când am întrebări, le pun. Când nu știu, caut. Unchiul Google e mereu acolo. Cineva sigur a mai avut dilema ta, doar că față de perioda pre-2000, acum lumea pune întrebările pe net, în căutare de ajutor. Așa se formează comunități unde poți găsi răspunsuri. Nici nu trebuie să întrebi, cineva sigur a întrebat înaintea ta.
În zilele pe care le trăim acum mi se pare OBLIGATORIU să profităm de ce ne e dat și să învățăm lucruri noi. Tehnologiile noi ne sunt la un deget distanță, iar la o apăsare poți învăța lucruri din domenii vaste. Orice. No exception. Ba chiar e de datoria noastră să o facem. E păcat de cei ce s-au muncit zeci de ani ca noi să avem internet 24/7. Go online, learn new shit, go offline and practice!
Angajarea în industrie, da ori ba?
Nu mă îndrept spre angajare în comunicare, însă ea e prezentă în tot ceea ce fac. Toate platformele de social media sunt bazate pe comunicare. Clipurile de pe YouTube trebuie să comunice ceva. Anunț, de exemplu, evenimente la care particip, concursuri pe care le organizez, clipuri ce urmează să apară, clipuri ce deja au apărut. E esențial să comunici eficient, ca să crești un canal.
Nu mi-aș dori să lucrez nici pentru o agenție de publicitate, nici pentru un client în nevoie de PR bun. Mi-aș dori să fiu EU agenția ce comunică. Visez ca într-o zi să am o afacere prin care să fac comunicare și publicitate în moduri mai neconvenționale: așa cum ar vrea publicul să fie reclamele/comunicatele.
Aș vrea să acopere cât mai multe domenii, de la digital, social media, branding personal, simple texte de pus pe site la sectiunea about us, până la clipuri de promovare sau spoturi publicitare. Un fel de all-in-one.
Unde te vezi peste X ani?
Îmi e greu, ca proaspăt absolvent să mă văd undeva mai departe de prezent. Probabil e specific vârstei. Totul vine dintr-o frică pentru ce va fi peste doi, trei, cinci, zece ani. Frica mea cea mai mare legată de viitorul meu e perisabilitatea obiectului de lucru.
Cum tehnologia evoluează, și domeniul comunicării se va schimba. Acum 30 de ani existau tipografii unde lucrau zeci de oameni pentru publicarea ziarelor. Azi au fost înlocuite aproape complet cu redacțiile "digitale". Desenul și pictura au fost înlocuite de desen digital. Animația clasică din anii '30 a fost înlocuită de animație digitală. Chiar și comunicatele de presă sau reclamele și-au schimbat platforma de distribuție. Totul e online, totul e mai ușor, mai rapid.
Dar cât o să mai dureze până vine ceva mai tare și îi ia locul? Doar timpul o să răspundă; până atunci, frica mea rămâne faptul că, într-o zi, ce fac eu o să fie depășit.
Viitorul
Sper din suflet ca viitorii "comunicatori", fie jurnaliști, din PR sau publicitate, fie simpli oameni vorbind cu o cameră din dormitorul lor sau scriind nervoși la tastatura unui laptop, să comunice adevăr. Adevărul e relativ, iar adevărul meu poate fi diferit de adevărul tău. Un adevăr mai bun, un adevăr mai rău, depinde cum îl privești. Sper, totuși ca cei ce țâșnesc acum cu capul înainte în industrie să grăiască adevărul cel mai bun.