Îndrăgostirea de SF a început în copilărie, povestește Marian Coman, sărind din cenușiul comunist în lumi îndepărtate, dar posibile, pline de fantezie. Avea 12 ani când a citit Insula Misterioasă și apoi almanahurile Anticipația, revista Orion, Imperiul contraatacă, filmele povestite de vărul lui care era mai mare și mergea ”la video”. A început să își creeze propriile povești: benzi desenate în generală și apoi în proză. La 17 ani a publicat prima povestire și atunci a fost sigur că asta vrea să facă toată viața. Să scrie și să trăiască din asta. Și cam așa s-a și întâmplat.
Marian Coman este prozator, editor, jurnalist, scenarist de benzi desenate (Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe) și autorul volumelor Nopți albe, zile negre, Testamentul de ciocolată, Teoria flegmei. Apel la mitocănie, Fingers and other fantastic stories, Haiganu. Fluviul Șoaptelor, Haiganu. Furia Oarbă și Omulețul din perete. Alături de alți scriitori, creatori de lumi noi și cititori va participa la târgul de carte SF&Fantasy, Final Frontier, care a ajuns la a 8-a ediție și are loc între 13-14 aprilie la Universitatea Dimitrie Cantemir (Splaiul Unirii 176).
Cititorii sunt și ei creatori la rândul lor, spune Marian. Pentru că dau viață lumilor, personajelor, gândurilor dintr-o carte. Fărăei, cartea ar fi doar o bucată de hârtie:
E mai important ce deschide în tine o carte citită, decât ce a închis autorul în ea.
Cuvintele de început
Îmi amintesc că în clasa a doua scriam poezii cu rimă. Ceva mai târziu, în generală, mă apucasem de benzi desenate, iar apoi, pentru o vreme, m-am rezumat doar la grafică. Am luat niște premii, am participat la expoziții, am și publicat.
Cumva am înțeles că desenul nu-mi ajunge pentru a-mi scoate poveștile din cap, așa că în liceu am început să scriu proză. După ce am publicat prima povestire – aveam vreo 17 ani atunci – am fost sigur că asta mi-aș dori să fac toată viața. Să scriu. Să trăiesc din asta. Și, într-un fel, cam asta am făcut.
Întâlnirea cu SF-ul
Aveam cam 12 ani când am citit Insula Misterioasă. Este un roman de Jules Verne în care elementul science-fiction nu este evident, dar se simte un aer discret și straniu în aparițiile submarinului Nautilus și ale căpitanului Nemo. Apoi au fost almanahurile Anticipația, revista Orion, Imperiul contraatacă văzut la cinematograful Republica din Brăila în anii 80, filmele povestite de vărul meu din Constanța care era mai mare și mergea ”la video”, poveștile inventate seara în fața scării, robotul din pachete de țigări și nopțile de vară în care priveam cerul limpede și luminos de la țară și îmi imaginam că aș putea să zbor.
Săriturile din cenușiul copilăriei comuniste în lumi atât de pline de fantezie au fost, cred, lucrurile care m-au făcut să mă îndrăgostesc de SF. Apoi au fost anii 90 și câteva cărți care au transformat dragostea pubertină în pasiune serioasă. Sera lui Brian Aldiss, Febra lui Serge Brusollo și, mai mult decât toate acestea la un loc, romanul Dune al lui Frank Herbert, apărut atunci la Nemira. Și că veni vorba de Dune, nici nu-ți pot descrie cât de mândru sunt că, în calitate de redactor-șef la Armada, iau acum parte la reeditarea seriei Dune, într-o formă grafică de excepție.
Particularitățile SF-ului
Adevărul este că nu am scris foarte mult SF. Scriu mai ales literatură fantasy și proză fantastică, în sensul clasic al cuvântului. Dar, e adevărat, am și câteva texte care se pot încadra în genul SF. Elementele de SF ori de fantastic sunt instrumente de care mă slujesc să transmit o idee, o stare sau pe care le folosesc urmărind, pur și simplu, un scop estetic.
Tabieturi
Îmi vine foarte greu să scriu dacă nu am fie un contract, fie o înțelegere fermă, cu un deadline clar. Era o vreme când scriam pentru concursuri. Nu neapărat pentru bani ori pentru premii, cât pentru presiunea termenului limită.
Fără acest stres suplimentar, mă tot gândesc la personaje și povești, mă documentez la nesfârșit sau ajung să mă satur de câte o poveste ori chiar să o uit. Prin urmare, oricât de ciudat ar suna, scriu când sunt forțat să o fac. Sunt dovada vie a faptului că se face dragoste cu forța.
Cine citește prima dată
De cele mai multe ori am chinuit-o pe Irina, soția mea, citindu-i fragmente de poveste ori capitole de roman. Pentru romanele Haiganu, editorul Mihai Ionașcu a fost cititorul alfa, iar în cazul volumului Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, deși conține texte mai vechi, Eli Bădică mi-a fost de mare ajutor tocmai pentru că nu era familiarizată cu proza mea și a venit cu o abordare proaspătă care mi-a scuturat legăturile bolnăvicioase cu povestirile foarte vechi la care, de unul singur, nu mă înduram să renunț.
Cât de mult editezi
Scriu foarte greu. Mi se întâmplă să stau pe o frază ore în șir, incapabil să trec mai departe, dacă ceva nu îmi sună bine. Șterg și scriu aceeași scenă de mai multe ori până când cuvintele se acordează. Apoi recitesc a doua zi textul și îi fac o nouă redactare. Și încă una când termin capitolul sau povestirea. Și mai urmează una înainte de a trimite povestea la revistă sau editură, după caz.
Viața în online
Pierd mai mult timp decât aș vrea pe internet, asta-i clar. Mă las furat de toate prostioarele, de la filmulețe cu animale, până la articole de politică externă. Mă bucur însă și de beneficiile rețelelor de socializare, de faptul că pot dialoga cu scriitori din întreaga lume, cu cititori și editori de peste tot. Ca să nu mai zic că dacă nu ar fi existat Facebook, probabil că nu aș fi fost parte a proiectului HAC!, spre exemplu, romanele Haiganu nu s-ar fi născut, iar cărțile mele nu ar fi ajuns la atât de mulți cititori.
Cronicile
Le citesc, firește. Urmăresc inclusiv recenziile de pe Goodreads. Da, cred că mă afectează. Mă bucură reacțiile, îmi place să văd urmele poveștilor mele, distilate în mințile și în cuvintele altora. Mă bucură miracolul ăsta.
E telepatie, știi? Stephen King zicea asta. Că literatura e telepatie. Gândurile scriitorului traversează timpul și spațiul și nasc alte gânduri, altcândva și altundeva. Am apreciat în mod deosebit, spre exemplu, o recenzie de pe Goodreads pentru unul dintre romanele Haiganu. Autorul lui explica dificultățile în construcția unui roman fantasy de extracție românească, dificultăți care pleacă în primul rând de la cultura noastră tânără, de la lipsa izvoarelor scrise – primul document scris în limba română, Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung, datează din 1521, iar primele genuri literare apar la noi în secolul XIX. Nu avem poemele epice gen Beowulf, Cântecul Nibelungilor și alte lucrări care alcătuiesc sheletul literaturii fantasy occidentale. Erau lucruri de care mă izbisem scriind Haiganu. Autorul recenziei nu parcursese doar povestea din carte, ci înțelesese perfect efortul din spatele ei.
Ce a vrut să spună autorul
Sunt încă fascinat de modul în care literatura sapă, se culcușește și înflorește în oameni. De felul în care cititorii caută și găsesc înțelesuri la care, poate, nu te-ai gândit, dar care acum, puse într-o lumină nouă, îți dau tocmai ție, autorului, de gândit. Cred că literatura bună te face să-ți pui întrebări și mai puțin să găsești răspunsuri. Cred că fiecare carte rezonează altfel, de la un cititor la altul.
Ba, aș îndrăzni să spun, și la același cititor, în funcție de momentul în care citește ori recitește aceeași carte. Și mai cred că în fiecare poveste găsești o mulțime de înțelesuri și de întrebări și că tu, cititorul, ești creator, la rândul tău. Fiindcă tu dai viață lumilor, personajelor, gândurilor dintr-o carte. Fără tine, cartea ar fi doar o bucată de hârtie. Prin urmare, e mai important ce deschide în tine o carte citită, decât ce a închis autorul în ea.
Cum a evoluat cartea SF în România
E fain că ne sincronizăm cu ceea ce se întâmplă afară. E fain că se publică în România cărțile prezentului. Romane care iau acum premiile Hugo și Nebula, cărțile pe care acum le citesc fanii genului în întreaga lume. Asta după o lungă perioadă de recuperări. De pildă, ca să înțelegi viteza pieței, în Armada vor apărea curând trei dintre cele șase romane nominalizate anul acesta la Hugo, în condițiile în care nominalizările au fost anunțate ieri. Suntem atenți la ce se publică afară și ne interesează să aducem cititorilor români cele mai importante cărți. Așa stau lucrurile dacă vorbim de import. În ceea ce privește creația autohtonă, discuția ar fi lungă și complicată. O să încerc să o rezum.
În anii 90 și la începutul anilor 2000, ne plângeam că se publică foarte greu în România. Mi-e teamă că de câțiva ani, SF-ul românesc a alunecat în cealaltă extremă. Și că se publică mult prea ușor. Și cred că asta a dus la scăderea standardelor. Sper însă că din efervescența asta de acum vor rămâne câteva cărți și că autorii își vor găsi resurse și motive să se dezvolte, să se rafineze. De ce este nevoie? Cred că de mai multă exigență. Și de mai multă responsabilitate din partea autorilor și editorilor. Și de răbdare. Drumurile trainice se construiesc cu răbdare.
De ce SF-ul românesc este, încă, într-o zonă de nișă
Și asta este o discuție care s-ar întinde pe pagini întregi și are legătură în mare parte cu răspunsul anterior. Pe scurt, o să spun că, probabil, SF-ul românesc nu a generat încă o carte esențială. Cu toate defectele industriei literare de la noi, cu toate păcatele, orgoliile și bisericuțele specifice comunității literare, sunt convins că o carte cu adevărat importantă nu va trece neobservată, că va depăși orice nișă și orice bulă și că nu va rămâne doar aici. Ci că își va găsi calea către publicul internațional.
Publicul
Cred că în ultimii 10 - 15 ani, cititorii români au devenit mai atrași de literatura fantasy, gen de care se fereau înainte. Mai cred că a scăzut interesul pentru hard SF și spun asta cu părere de rău.
Prejudecăți
Cred că prejudecățile încep să dispară. Firește, rămân gusturile diferite, apetența pentru un gen sau altul. Dar prejudecățile au început să se estompeze odată cu schimbarea unei generații. Cred că iubitorii de literatură înțeleg mult mai bine acum faptul că o carte bună este o carte bună, indiferent de genul căreia îi aparține. Că Ray Bradbury, Kurt Vonnegut, Ursula K. Le Guin, spre exemplu, sunt mari scriitori, chiar dacă au scris science-fiction.
Nu aș neglija rolul criticilor care s-au aplecat în ultimul deceniu asupra creațiilor autorilor români de SF. Mihai Iovănel, Marius Chivu, Bianca-Burța Cernat, iată câteva nume. Aș mai aminti și faptul că Festivalul Internațional de Literatura și Traducere (FILIT) de la Iași are de câțiva ani o secțiune dedicată literaturii fantasy, lucru care spune ceva tot despre dispariția prejudecăților. Și, tot așa, aud din ce în ce mai des despre lucrări de doctorat care vizează teme, subiecte, cărți și autori de F&SF.
Recomandări
O să recomad un SF și un fantasy citite în ultima vreme: Silozul de Hugh Howey (SF) și Corabia Magiei de Robin Hobb (fantasy). De Corabia Magiei sunt absolut îndrăgostit și mă bucur că o să apară foarte curând în Armada.
Apoi recomad cu toată căldura volumul de proză scurtă Între bariere de Doru Stoica, poate cel mai original și mai percutant SF românesc, serialul Umbrella Academy și cele două filme Blade Runner.
