Primul personaj jucat de Valeriu Andriuță a fost o pasăre. Era într-un spectacol de teatru dupa ,,Mizantropul’’ de Eugène Labiche. Apoi, în 1994, apărea în primul film: juca rolul unui travestit care își trăia propria drama lângă o soție frumoasă. Valeriu a studiat actoria la Tbilisi și regia de teatru la Academia de Teatru și Film din București. În facultate a jucat în toate scurtmetrajele lui Cristian Mungiu și apoi în multe din lungmetrajele lui: „Occident”, „După dealuri”, ”Bacalaureat” . A montat mai multe spectacole de teatru, a regizat două scurtmetraje și, recent, a apărut în Dragoste 1. Câine și în Donbass.
E singurul român din distribuția celui mai recent lungmetraj al regizorului Sergei Loznitsa, cu care mai colaborase și în Krotkaya. Donbass a fost premiat în 2018 la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard, cu premiul pentru cel mai bun regizor, este o co-producție Germania - Ucraina - Franta - Olanda – Romania și a fost propunerea Ucrainei la Oscar.
Toate scenele din Donbass le puteți găsi în mediul online. Sunt filmulețe făcute de amatori în situațiile respective. Sergei a construit Donbass-ul din aceste filme. Practic, studiam filmulețul-scenă și discutam despre personaj pornind de la un prototip deja existent. A fost prima experiență de acest fel.
Valeriu povestește în interviul de față despre primele roluri, cum se pregătește pentru fiecare personaj și cum a fost experiența din Donbass.
Începuturile în actorie
Cred că ,,virusul’’ actoriei l-am înhățat de foarte mic, să fi avut vreo patru sau cinci ani. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este o frântură dintr-un film văzut la televizor, un film despre război. Scena m-a impresionat atât de mult încât mi-o asumasem ca pe un joc al meu, interpretând în diferite situații personajul văzut în film, mai ales atunci când rămâneam singur.
Pe la zece ani jucam deja un rol principal într-un film mare, de succes, pe care îl văzusem la televizor. De data asta nu mai jucam singur ci împreună cu tovarășii mei de joacă, eu fiind și cel care ,,regiza’’ povestea. Impresionant este faptul că peste ani soarta mi-a oferit șansa să dau mâna cu actorul real care interpreta în acel film rolul principal – Otar Megvenetuhutzesi, iar autorul scenariului, Ciabua Amiradjibi, mi-a devenit profesor de dramaturgie.
Primul personaj
Primul personaj pe care l-am jucat, a fost într-un spectacol de teatru, după piesa ,,Mizantropul’’ de Eugène Labiche. Mi-l amintesc foarte bine. A fost un personaj care nu a rămas decât în căteva fotografii și în memoria spectatorului (și acum, după treizeci de ani sunt spectatori care îl mai țin minte). Culmea este că nu era un personaj umanoid, ci o pasăre.
În film, primul personaj l-am jucat într-un film studențesc alături de colega mea, Corina Druc, actriță la teatrul din Craiova. Eram în anul de grație 1994 și interpretam rolul unui travestit care își trăia propria drama lângă o soție frumoasă. La cameră era Oleg Mutu, era primul nostru film.
Cum te pregătești pentru roluri
Fiecare rol cere o abordare personalizată, dar aproape de fiecare dată pornesc de la scenariu și de la discuțiile cu regizorul. Ulterior intervin și celelalte componente, cum ar fi experiența de viață (cea de film e bună și ea, dar mai mult din punct de vedere tehnic), imaginația, atenția, curajul, etc.
Experiența de film nu e un garant al succesului, nu mă refer la box-office, binențeles. Până la urmă, tot regizorul, este cea mai importantă călăuză către personaj și singurul de pe platou care are dreptul să aprobe calitatea interpretării.
Ca actor trebuie să poți să-i acorzi toată încrederea, chiar dacă ți se pare că acolo unde îți indică el să pui piciorul nu e decât un hău negru, trebuie să pașești. Altfel, de ce ai mai pornit cu el la drum?
În Donbass
Rolul din Donbass a venit cumva ca o continuare a colaborării mele la Krotkaya, filmul precedent al lui Serghei Loznitsa. Chiar dacă nu sunt de întindere, sunt în schimb diametral opuse. Sergei este un regizor care până și amănuntele le vede în profunzime. Putea să-mi dea în Donbass un rol din aceeași zonă cu cel din Krotkaja. Ar fi fost mai simplu pentru toată lumea. Doar că ar fi fost o decizie superficială, cu miza exclusivă pe actor și nu pe viziune și construcție regizorală.
Toate scenele din Donbass le puteți găsi în mediul online. Sunt filmulețe făcute de amatori în situațiile respective. Sergei a construit Donbass-ul din aceste filme. Practic, studiam filmulețul-scenă și discutam despre personaj pornind de la un prototip deja existent. A fost prima experiență de acest fel.
Colaborarea cu Loznitsa
Cu Sergei, după cum spuneam, sunt doar la a doua experiență. Sergei colaborează cu Digital Cube unde își face lucrările de postproducție, așa că mă văd cu el mai des decât cu unii colegi din București. De fiecare dată mă invită la proiecțiile de lucru. Ultimele documentare mi le-a arătat în procesul de postproducție, așa că le-am văzut înainte de premieră, iar la câteva dintre ele chiar am și contribuit făcând subtirarea. E important pentru mine că pot să-l cunosc și în procesul de lucru din afara platoului.
Experiența filmului
Nu aș putea spune cu ce sau în ce fel m-a schimbat această experiență, așa cum nu pot spune cât de mult mi-a influențat sănătatea mărul pe care l-am mâncat alaltăieri. Cred doar că mărul ăla a fost important și își are rostul lui și de aceea voi continua să mănânc mere, mai ales că-mi și plac foarte mult.
Reacții
Când l-am văzut prima dată nu am avut vreo reacție deosebită - era ca și cum îl văzusem deja. îl știam pe din afară, cu lux de amănunte - tradusesem scenariul, văzusem filmulețele de pe net, am fost și la filmări. Șocul a fost, mai degrabă atunci când pentru prima oară am citit scenariul. Era greu de imaginat cum se va transforma acel script intr-un film – multă lume, locații, zone de conflict, etc. Cu toate astea, nu aveam nicio îndoială că filmul va ieși, și nu oricum, ci foarte bine.
Ce rămâne din personajele interpretate
De gândit, mă gândesc. Nu la toate, unele au dispărut în ceața amintirilor, de parcă nici nu le-am jucat.
Unele însă, sunt foarte prezente prin replici, mai ales (unele replici imi permit să le folosesc în viața de zi cu zi). Probabil că personajele care au mai mult umor trăiesc mai mult, e aproape ca în viață.
