Diferența dintre presă și alte produse și servicii pe care le consumăm și apoi ne plângem de ele (sau ne bucurăm) este că pentru presă nu prea plătim. Dar de presă și de soarta ei ne plângem cel mai des. Când ne pierdem într-un fake news sau suntem păcăliți de un titlu fără nicio legătură cu subiectul, când nu înțelegem ce citim sau arătăm cu degetul înspre manipulare. Între cele două stări de fapt există o legătură strânsă. Presa depinde de finanțarea ei. Și atâta timp cât publicul nu plătește pentru informații, se hrănește un cerc vicios al puterii.
Schimbările din ultimii ani aduc însă o perspetivă nouă. Avem deja, în România, mai multe titluri solide de presă independentă și conținut de calitate și cititori care au început să înțeleagă nevoia de a plăti pentru ca aceste instituții media să existe.
Cercul de Donatori Superscrieri chiar asta încearcă să facă: să pună în legătură reprezentanții presei independente cu donatorii. Duminică, 24 martie, va avea loc a treia ediție (pentru cei interesați, înscrierile se fac aici). La ediția trecută a Cercului Donatorilor (care a avut loc în noiembrie) s-au strâns donații live în sală de aproape 18 000 euro într-o oră. Unii dintre beneficiari au fost cei de la Inclusiv, cu care am vorbit aici: despre supraviețuire, jurnalism, banii și cititori.
Acum vorbim cu Paul Radu, de la Rise Project, Elena Stancu, de la Teleleu și Andreea Pavel, de la Info Sud-Est, despre cât de importantă este finanțarea publicului pentru ca jurnalismul independent să existe și, o dată cu el, posibilitatea de a afla despre realități deseori ignorate în media tradițională.
Obstacole în presa independentă
Paul Radu: Jurnalismul de investigație este life style și de aceea este destul de greu să găsești și să cooptezi noi oameni într-o organizație precum RISE Project. Munca asta vine cu stres foarte mare, cu pericol de burnout ridicat. De cealaltă parte, reporterii și editorii trebuie sa inoveze în permanență, să vină cu idei noi iar asta se întâmplă pe un fundal unde pericolul crește cu fiecare investigație.
Elena Stancu: Nu suntem nici boemi, nici aventurieri, dar cu toate astea trăim și lucrăm de cinci ani într-o autorulotă. N-am luat decizia asta nici ca să călătorim, nici ca să ne găsim libertatea, nici ca să fim romantici, ci ca să lucrăm la proiecte jurnalistice ample, care presupun luni sau ani de documentare. A fost singura soluție financiară pe care am găsit-o. Ne-au scăzut veniturile, dar ne-am redus cheltuielile. Lunile de stat pe teren nu ne costă mare lucru: dormim gratis în autorulota noastră pe care o parcăm chiar în comunitatea unde documentăm un subiect. Nu mâncăm niciodată la restaurant, ne facem cumpărăturile de la piață sau de la supermarket și gătim. Berea de la magazinul din sat e ieftină.
Dar tot trebuie să trăiești din ceva. Ai nevoie de bani de benzină, paté și zacuscă, de bani de mers la doctor (au fost perioade în care n-am fost asigurați medical), de bani de medicamente, de pantofi, de baterii, de mâncare pentru câine și, odată la câțiva ani, de bani pentru echipamente (poate se strică un aparat sau trebuie să-ți schimbi laptopul).
Pentru noi, cea mai grea parte e cea în care trebuie să facem rost de bani. Pentru că nu ne pricepem la asta și pentru că ne e rușine.
Am câștigat burse de jurnalism din străinătate și din țară (Mulțumim, Superscrieri, ne-ați dat curaj și bani de drum!), am avut diverse granturi și, cel mai important, am avut alături de noi o comunitate de cititori-donatori care a crescut odată cu noi, care ne-a oferit privilegiul de a ne face munca și care ne-a dat curaj să continuăm.
Andreea Pavel: Categoric, lipsa finanțării. Jurnaliștii care aleg să muncească independent sunt pasionați, își iubesc meseria, iar interesul public și aflarea adevărului sunt cele mai importante lucruri pentru ei. Sunt într-o permanentă căutare și frământare. Așa că nu pasiunea și motivarea le lipsesc, ci lucrul de care ne lovim toți, când vrem să facem ceva, orice: banii. Aici apare diferența dintre un jurnalist independent și un jurnalist dintr-o redacție clasică, cu un salariu fix, pe care îl primește lunar. Sau, mă rog, în unele cazuri, la câteva luni. Dar tot îl primește. Jurnalistul din redacție știe sigur că în luna respectivă va avea bani, dar nu e sigur întotdeauna că va avea libertatea să publice orice subiect vrea sau că la editare nu vor ”pica” unele informații. În schimb, un jurnalist independent știe sigur că materialele lui vor fi publicate fără să dispară informații din ele, dar nu știe niciodată până când va mai putea să-și trăiască visul.
Pentru că pentru orice jurnalist care trăiește ca să scrie și nu scrie ca să trăiască, să fie liber înseamnă să-și trăiască visul.
Apoi, lipsa banilor în presa independentă duce la alte complicații: poți să rămâi fără bani pentru documentare (documentele de la Cadastru costă, benzina cu care mergi în teren, uneori și sute de kilometri într-o zi, costă, apoi reparația mașinii costă și mai mult, pentru că doamna premier ne-a scos din noroaie doar pe hârtiuța de pe care citea declarația asta, dacă ești norocos și ți-ai permis să plătești chiria unui sediu, costă și asta lunar, totul costă), sau nu ai bani să aduci lângă tine alți colegi alături de care să îți eficientizezi și sporești munca. Și nu știi niciodată cât o să o mai poți duce așa. Iar asta îți creează o angoasă, îți distrage atenția de la muncă, te deprimă și ajungi să te întrebi de ce naiba faci toate astea? Pentru cine? Pentru ce?
Te deprimă mai ales când vezi că sunt jurnaliști sau ”invitați la dezbateri” plătiți din bani publici și cu câte 8000 de euro pe lună, bani care ție ți-ar ajunge pentru doi oameni + toate cheltuielile redacției aproape patru luni. Ei nu sunt liberi, dar au bani, n-au stres și vor trăi sigur peste 70 de ani. Tu ești liber, îți trăiești visul, dar la 50 de ani te îngroapă una din două, infarctul sau AVC.
Deci depinde doar de tine ce vrei să alegi: banii sau visul.
Cititorii
Paul Radu: O parte a publicului înțelege mai bine care este contribuția adusă de jurnaliștii de investigații mersului societății. Cititorii contribuie mai mult cu informații, sfaturi și donații. Din păcate, altă parte încă are convingerea că munca jurnaliștilor o înlocuiește pe cea a procurorilor sau pe cea a societății civile în general.
Elena Stancu: I-am simțit de multe ori aproape pe cititorii noștri. Uneori, ne scriu ca să ne dea feedback la un articol sau rămân să stea de vorbă cu noi la sfârșitul proiecției de film sau, la lansarea cărții noastre, își aduc copiii și ne roagă să le scriem ceva pe carte. Alteori, donează bani pentru proiectele noastre și se abonează la vederi, dar pun 10 euro în plus cu mesajul: „Să beți o sticlă de vin și să vă gândiți la noi“. Donează recurent și asta ne ajută enorm, pentru că ne putem baza pe abonații noștri de cursă lungă atunci când ne planificăm următorul proiect – așa cum am făcut acum, în ianuarie, când am plecat în Spania ca să lucrăm la seria noastră despre românii din diaspora.
Ne invită să parcăm în curtea lor și să ne spălăm hainele, ne întreabă la ce organizație să doneze sau cum pot ajuta un caz despre care au citit în articolele noastre. Ne spun că documentarul nostru, Ultimul căldărar, i-a făcut să înțeleagă că aveau multe prejudecăți despre romi și că acum perspectiva lor s-a schimbat. Vin la TIFF, după proiecția filmului, să-l cunoască pe Geo, personajul principal, să dea mâna cu el și să-l felicite. Ne scriu e-mailuri după ce citesc cartea noastră, Acasă, pe drum, să ne spună că poveștile i-au răscolit, să ne mulțumească pentru munca noastră și să ne întrebe cum pot să ne sprijine.
Și nu e doar ajutorul financiar pe care-l primim de la ei, ci sentimentul acesta de comunitate. Când pornești ca un haiduc într-un proiect de presă independentă, când nu ai nici stabilitate financiară și, uneori, nici asigurare medicală, contează enorm o vorbă bună sau un e-mail. Sunt mai importante ca orice, pentru că munca ta nu e remunerată așa cum ar fi într-o redacție tradițională. Noi facem asta pentru că ne iubim meseriile și pentru că altfel nu am putea lucra la proiectele în care credem. Așa că remunerația noastră constă în aceste mici satisfacții, într-un mesaj pe Facebook în care cineva îți scrie că i-ai schimbat perspectiva asupra lumii.
Andreea Pavel: Au fost multe schimbări și eu cred că majoritatea de bun augur. Din redacțiile clasice s-au desprins tot mai multe bule de jurnaliști care și-au pariat siguranța în schimbul aventurii ăsteia numită presă independentă. Fie că au fugit de cenzură, fie de vreun șef despotic, de constrângerile dintr-o redacție sau pur și simplu pentru că au vrut să facă lucrurile exact așa cum vor ei, independent de ierarhia în care lucrau până atunci, în ultimii ani au apărut proiecte editoriale tot mai nișate, fapt care a dus imediat la coagularea unui public specific pentru fiecare dintre ele. Asta înseamnă că și cerințele publicului s-au diversificat și, odată cu asta, publicul fiecărei bule de presă independentă a devenit tot mai exigent, iar asta automat te obligă să livrezi calitate.
Cei care aleg să citească presa independentă o fac pentru că fug de fake-news, pentru că nu mai au încredere în redacțiile de unde jurnaliștii pe care ei îi plac și îi urmăresc au ales să plece. Pentru că se întreabă, evident, de ce au plecat? N-ai fi plecat dacă ți-era bine, nu? Dacă nu erai cenzurat, supus presiunii sau condiționat.
De aceea, cei mai mulți dintre cititori îi urmează pe jurnaliști, nu publicația. Pentru că au pretenția să nu fie înșelați, să nu primească adevăruri trunchiate, nespuse până la capăt, să nu li se arate doar bucăți din puzzle sau doar o parte a unei foi. Vor să vadă ce scrie și pe spate. Iar un jurnalist independent poate să facă asta pentru ei. Tocmai de aceea, atunci când un jurnalist independent greșește, pentru că se întâmplă, și oferă o informație falsă sau nedocumentată complet, el este taxat mult mai rău de cititorii lui. Pentru că se simt dezamăgiți sau, uneori, trădați. Ei au avut încredere, te-au urmat, tu n-ai fost destul de bun pentru ei și plătești pentru asta.
Ar fi, totuși, un exemplu de redacție clasică, cu care colaborez și eu, unde se încearcă acum un experiment care, dacă va reuși, va avea un final fericit: pariul lui Cătălin Tolontan cu Libertatea. Nu sunt fan tabloide, n-am fost niciodată, ba dimpotrivă, dar am ajuns să scriu într-unul. De ce? Pentru că mi-a propus Cătălin Tolontan, un jurnalist pe care eu îl apreciez și în rezultatul muncii căruia am încredere, la fel cum am avut încredere și în rămășagul lui cu independența presei într-o redacție clasică. Iată, și eu am urmat tot jurnalistul, nu publicația. Apoi, din diferite motive, acum e inflație de jurnaliști liberi de contract și care sunt valoroși, corecți, experimentați, pasionați și muncitori, adică jurnaliști care au toate calitățile.
Iar Cătălin Tolontan a profitat din plin de perioada asta a transferurilor din presă și a cooptat mulți dintre ei, mai ales tineri, din redacțiile clasice, atinse de cenzură sau alte interese meschine, într-o redacție clasică pentru care își propune să îi ofere libertate. Dacă îi va ieși experimentul, atunci nu numai că va fi reușit să transforme un tabloid într-un ziar de calitate, dar va fi coagulat și una dintre puținele redacții clasice cu jurnaliști independenți. Eu, momentan, am libertate totală și atunci când îmi aleg subiectele, și atunci când aleg cum să le scriu.
Donatorii
Paul Radu: Fără pretenția de studiu aprofundat, donatorii RISE sunt tineri care văd cum investigația cinstită schimbă lucrurile în bine și face mai grea viața celor corupți. O parte din donații vine de la români care muncesc sau studiază în afara țării.
Elena Stancu: Primii noștri donatori au fost prietenii noștri, apoi numărul cititorilor a crescut și am primit donații de la oameni pe care nu-i cunoșteam, dar pe care i-am cunoscut mai târziu la evenimente de-ale noastre sau cu care am vorbit pe e-mail. Sunt oameni implicați social, care fac voluntariat și care cred că poveștile pe care noi le spunem trebuie spuse.
Andreea Pavel: În primul rând, ar trebui să știți că cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în ultimii ani a fost Cercul de Donatori Superscrieri, la care am participat în noiembrie 2018. Nouă ne-a schimbat traseul aproape complet. Ajunsesem într-un punct în care ne întrebam ce facem mai departe? Pentru că, așa cum am mai spus, ajungi la un moment dat în care te întrebi, vorba unui cârciumar înțelept, ”Și cu ce mă ajută asta pe mine, domnișoară?”.
Noi aveam 22 și 23 de ani când am început ISE și, ca orice lucru nou, mai întâi e amuzant, apoi fascinant, apoi devine serios și, în cele din urmă, complicat. La noi, după 7 ani de aventură, începea să fie complicat, iar participarea la cercul de donatori ne-a umplut golul, pe care începeam să îl simțim de o vreme, cu încredere. A fost prima oară când ne-am spus povestea în public și habar n-aveam dacă pe oameni îi interesează sau nu dramele noastre. Știam sigur că îi interesează rezultatul final, materialele pe care le publicăm, dar nu eram convinși că îi preocupă și cum arată drumul nostru până acolo. Dar, iată că, da, i-a preocupat. Și încă mult.
Donatorii noștri sunt oameni care identifică ușor un fake-news sau, cel puțin, știu cum și unde să caute ca să înțeleagă cu ce fel de știre au de-a face. Deci pe donatorii noștri nu îi poți păcăli, iar asta e o trăsătură foarte importantă pentru că aduce cu ea o alta la fel de importantă: așteaptă materiale de calitate, documentate, serioase. Nu sunt victimele goanei după clickuri și nici nu se opresc la titluri senzaționale, pentru că adulmecă rapid golul de conținut din spatele lor. Au citit multe cărți la viața lor, așa că vor fi deranjați de o scriitură stângace, dar vor avea îngăduință. În schimb, nu vor avea îngăduință cu greșelile gramaticale, cu expresiile triviale, cu isteriile jurnalistului sau ieșirile din decor ale acestuia. Cred că donatorii noștri o doză consistentă de empatie și sunt preocupați de schimbările din jurul lor, sunt conectați la viața publică și sunt implicați activ în ea. Și, pentru toate lucrurile astea, donează.
La primele mele exerciții în presă, în 2005, apoi din 2007 neîntrerupt, ideea de donație era o rușine. Cum adică n-ai bani? N-ai și tu un patron? Adică cerșești? Sărakie ce ești. În vremea aia și până prin 2009-2010 parcă au fost salarii mari în redacțiile clasice, iar poveștile astea cu presa independentă și bulele de freelanceri erau cazuri izolate și, cumva, contracurentului. Astăzi nu mai miră pe nimeni când o mână de jurnaliști anunță că lansează un proiect independent. E cumva firesc, pare că într-acolo ne îndreptăm în mod natural. Și se întâmplă asta din cauza pervertirii spațiilor clasice ”de făcut presă”, dar și datorită cititorilor care au acceptat repede schimbarea decorului și și-au însușit și mai repede rolul de mecena al nebunilor care fac meseria asta pentru că sunt convinși că ei or să schimbe lumea. Cel mai probabil chiar or s-o schimbe, doar că e o nebunie să te hrănești cu asta în fiecare zi. Pentru că asta fac cei mai mulți dintre jurnaliștii independenți. Trăiesc pentru ziua în care munca lor va lăsa celor care vin o micuță comoară: normalitatea.
Cum convingi oamenii să doneze pentru presă
Paul Radu: Conținutul este cel mai important. Un material bun devine un material viral și ajunge la potențiali donatori. Dincolo de creșterea organică, limitată evident de algoritimi, încercăm, cu bani de la Cercul Donatorilor, să îmbunătățim felul în care abordăm publicul.
Transparența, descifrarea procesului de investigație este foarte importantă în cazul nostru. Vrem să arătăm publicului care sunt ingredientele procesului, care este bucătăria interna a RISE pentru ca donatorii să știe la ce contribuie. Nu în ultimul rând, postarea tuturor documentelor pe care se bazează ancheta jurnalistică contribuie la câștigarea încrederii publicului.
Elena Stancu: N-am avut niciodată o strategie prin care să ne creștem numărul de donatori, nu ne pricepem la asta și nu cred că e un motiv de laudă, din contră. Doar că nu știm cum s-o facem și suntem doar doi oameni care ne ocupăm de tot: ținem legătura cu cititorii-donatorii noștri, ne ocupăm de site și de rețelele de socializare, ne facem meseriile și trăim într-o autorulotă, iar asta ne mănâncă o grămadă de timp. Toate utilitățile pe care un om le are în mod normal la el acasă – electricitate, apă curentă, toaletă – pentru noi înseamnă un efort: de unde luăm apă?, unde găsim o hazna?, trebuie să încărcăm generatorul cu benzină și mașina cu motorină (încălzirea merge cu motorină), unde golim apa reziduală?, unde dormim?, unde ne ascundem de căldură?, unde fugim de frig?, unde ne spălăm hainele?.
Mi-aș dori să fim mai pricepuți, la fel cum mi-aș dori ca și alți colegi din presa independentă să fie mai pricepuți la strategii de căutat și găsit finanțare, la mesaje și la un plan pe termen lung. Dar adevărul e că noi știm să fim jurnaliști sau fotografi și că ne investim toată energia ca să fim jurnaliști sau fotografi mai buni și că nu ne gândim prea mult la strategii de viitor. Și nu o facem pentru că ne e frică să ne punem întrebări:
Cât timp poți trăi cu zacuscă de la mama când faci jurnalism independent? Ce pensie o să aibă unul ca noi, care a trăit din burse și din premii? Ce facem dacă ne îmbolnăvim? Cât o să mai rezistăm să fim haiduci?
Andreea Pavel: Eu la rândul meu donez pentru două cauze sociale, pentru două locuri unde oamenii își vor trăi suferința. Sau unde vor primi vești bune, cine știe. Alături de alte zeci de mii de persoane donez 2 sau 4 euro în fiecare lună pentru că, pentru mine nu e un efort, e un pachet de țigări pe care înainte îl fumam zilnic. Acum îl donez lunar. Dar pentru cele două cauze sociale non-efortul meu și al celorlalți zeci de mii de donatori e ceva uriaș, cu o finalitate la care ai noștri n-au reușit să ajungă nici în 30 de ani de la Revoluție.
La fel e și în cazul jurnaliștilor din presa independentă. Un efort mic-mic, dar venit din partea cât mai multor cititori, înseamnă uriaș pentru un jurnalist. E ca un cerc al solidarității, al empatiei. Sunt convinsă că foarte mulți dintre colegii mei din presa independentă, care trăiesc și muncesc din donațiile cititorilor, donează la rândul lor pentru cauze sociale. Ele nu se exclud și nici nu interferează în vreun fel.
Cred că mai este nevoie doar de niște timp, până când și mai mulți oameni vor înțelege că ceea ce pentru ei nu înseamnă nimic, pentru alții înseamnă enorm și până când vor dona acel nimic al lor cuiva care are nevoie de el. Atunci totul va fi mult mai ușor.
Noi suntem cel mai bun exemplu că așa funcționează lucrurile. La cercul de donatori din noiembrie, după ce Cristi a spus povestea ziarului, cineva din sală a întrebat de ce mai avem nevoie în afară de bani. Și Cristi a spus că e nevoie de o cameră foto mai performantă pentru că a noastră era depășită de mult de orice telefon smart. Cristi a plecat de pe scenă și în urma lui a urcat un alt participant la cercul de donatori, Adrian Câtu, care reprezenta echipa Documentaria. Și, înainte să înceapă povestea lor, Florin a anunțat că el și colegii lui ne donează o cameră mai veche pe care ei nu o mai folosesc. Și acum, când povestesc asta, mă răscolește un soi de emoție pentru că solidaritatea colegilor cu care, practic, concuram, a fost copleșitoare. La fel și reacția publicului. Parcă se bucurau toți pentru toți.
Iar camera foto, care pentru ei nu mai însemna nimic, nu o mai foloseau, pentru noi a însemnat o schimbare uriașă în materialele pe care le livrăm acum cititorilor. Am trecut, practic, într-o altă etapă. Așa că nu există lucruri și oameni inutili, ci doar nelalocul lor.
Apoi, în fața publicului, noi n-am făcut decât să ne spunem povestea necosmetizată. Pe drum ne gândeam să vorbim frumos, să fim serioși, ce să spunem ca să nu plictisim oamenii, ce să nu spunem ca să nu fim melodramatici, cum să spunem ca să ne facem mai bine înțeleși și tot așa. Apoi, ne-am dat seama că toate frământările astea nu fac decât să ne încurce și să ne emoționeze inutil și că cel mai bine ar fi să povestim pe scurt exact, dar exact ce ne-a trecut prin cap când am hotărât să ne facem un ziar și cum au curs lucrurile de-atunci. Atât și nimic mai mult.
Iar ambasadorul nostru Radu Burnete și donatorii noștri sau ai colegilor noștri au fost fantastici. Tot interesul pe care l-au arătat pentru noi, încurajările, mâinile strânse, zâmbetele, discuțiile de după, toată atmosfera de-acolo au fost răspunsul la întrebarea cârciumarului înțelept: ”Și cu ce mă ajută pe mine asta, domnișoară?”
Păi, ne-a ajutat mai mult decât am fi crezut, pentru că am simțit că aparținem unei comunități, că oamenilor le pasă, că ne sprijină să mergem mai departe și că munca noastră este apreciată. Nu poți să faci un jurnalist mai fericit decât apreciindu-i munca. Nu există nici înghețată, nici ciocolată care aduce o bucurie mai mare.
Noi am plecat de la Cercul din noiembrie cu o energie din care ne hrănim și astăzi și care ne-a făcut să lucrăm fără întrerupere din ianuarie încoace. Am livrat materiale cât am fi livrat în aproape un an, iar numărul de cititori a crescut de câteva ori.
Asta a fost posibil și energiei colectate în seara respectivă, dar și datorită donațiilor care ne-au ajutat să nu mai avem o vreme grija cheltuielilor și să ne concentrăm toată atenția la muncă, în teren, în subiecte, documentări, scris până târziu. Apoi, cu altă parte din finanțări încercăm acum să legăm o echipă formată din studenți la Jurnalism pe care vrem să-i pregătim și, după ce termină școala, să-i avem colegi permanenți. Nu cred că donatorii noștri și-au dat seama pe deplin în seara aia, când completau formularele de donații, cât de mult ne-au ajutat și cât de recunoscători le suntem pentru tot.
